Blestem, dulce rafinat...

Uitate-ar moartea pe pământ!
S-ajungi un filozof iubit,
Să n-ai temeri cât trăieşti,
Să fii iubit, cât iubeşti.

Uitate-ar necazul cel mare!
Să nu ştii de el sub soare,
Să-ţi piară din calea vieţii,
Ca roua la finele dimineţii.

Uitate-ar duşmăniile!
Multe cum sunt florile,
Să nu te poată atinge,
Cum vara nu poate ninge.

Uitate-ar toate bolile!
Lacome ca şarpele,
Să nu te poată muşca,
Cât timp vei putea sufla.

Uitate-ar nefericirea!
Cum îşi uită vremea firea,
Să îţi piară din destin,
Ca frunza veche de-arin.

Uitate-ar veşnic sărăcia!
Că este mai rea ca râia,
Să te ocolească în viaţă
Până ai pământ pe faţă.

Să ai mereu domnesc veşmânt,
Cu tot ce-i mai frumos, mai sfânt,
Şi nobleţe alintată,
Lângă cei dragi laolaltă.

Să ai minte sănătoasă,
În trup cu viaţă frumoasă,
Far de înţelepciune vie,
Pace în casă, omenie,
Şi să nu uiţi măi copile,
Blestemul bun să te ţie!

poezie de Valeria Mahok (15 august 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să nu pleci...

Să nu pleci cât e timp de trecut pe sub plopi,
Cât mai curge pe piatră o apă târzie.
Chiar de plouă-n amurg, nu te teme să-ngropi
Ce-ai avut mai de preţ în corabia vie.

Să nu strigi cât e timp de visat pe sub tei,
Cât e timp de iubit lângă frunzele nopţii.
Dacă vrei să mai dai, dacă vrei să mai iei,
Încrustează un semn pe sprâncenele porţii.

Să nu pleci, ochii mei nu mai ştiu ce-i cu ei;
Să-i împaci, cum ştii tu, pân' la ceas de trezie.
Dacă vrei să mai dai, dacă vrei să mai iei,
Trandafirii, doar ei, ne vor sta mărturie.

Să nu strigi cât e timp de cules trandafiri,
Cât e timp de urcat în cetatea iubirii.
Vor veni la ospăţul stelar amintiri
– Să nu uiţi, să nu uiţi să le dai trandafirii.

Să nu strigi, să nu pleci, să nu uiţi să trăieşti
Tot ce crezi că-ţi va fi de folos la nuntire.
Trandafirii sunt cei mai curaţi şi fireşti
Vestitori că vom fi: tu mireasă, eu mire.

Să nu pleci cât e timp de rămas lângă crini,
Cât e timp de trăit şi de mers către viaţă.
Ca să poţi curăţa trandafirii de spini,
Nu uita să te speli cu iubire pe faţă!

poezie de Cornel Armeanu din Între două lumini
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minciună, blană luxoasă...

Minciună, blană luxoasă,
Prietena vinovaţilor, de orice rasă,
Sfideazi orice greşeală, orice pedeapsă,
Tupeistă, înfrunţi dreptatea,
Făcând-o să se umilească,
Ca sărăcimea, la curtea boierească,
Cum să scapi fără pedeapsă?

Minciună, blană luxoasă,
Zâmbăreaţă şi sfătoasă,
Dar în simţiri zdrenţuroasă,
Cu limba caldă şi mieroasă,
Vulpe de soi, arătoasă,
Alergi din casă în casă,
Prefăcută în un pui de rasă,
Să-ţi impui statutul tău
Înspre tot ce e mai rău,
Cum să scapi fără pedeapsă?

Minciună, esenţă crasă.
Vorbă veche, vorbă falsă,
Ieşi, din viaţa tumultoasă!
Şi te du cât vezi cu ochii,
Fiţi-ar viaţa doar deochi-uri!
Să nu mai struneşti pe nimeni,
Cu promisiuni de bine,
Cât mai ai viaţă în lume,
Cum să scapi fără pedeapsă?

Minciună blană luxoasă...
Te blestem, să mori din faşă,
Să-ţi piară sămânţa grasă.
Otrăveşti lumea frumoasă,
Staţi-ar năravul pe piatră!
Cum stă piatra în drum călcată,
Minciună blană luxoasă.
Cum să scapi fără pedeapsă?
Iederă prea vinovată
Iederă cu faţă falsă.

poezie de Valeria Mahok (5 iulie 2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fii...

Să fii om bun, când lumea e haină
Să fii umil, când alţii te denigră.
Să fii milos cu cei ce sunt sărmani
Să dai mâncare celor fără bani.

Să nu bârfeşti, chiar dacă eşti bârfit
Să nu urăşti, chiar de nu eşti iubit.
Să ştii cum să zâmbeşti, când inima iţi plânge
Să nu faci loc tristeţii, că altfel te învinge.

Să fii mereu senin, este un dar Ceresc
Să spui mereu în viaţă, cuvântul "mulţumesc"
Să îţi întorci obrazul, când palma-i ridicată
Celor ce lovesc, iubire le arată.

Să fii mereu în viaţă, un om la locul lui
Să îţi ascunzi durerea, la nimeni să n-o spui.
Să ştii să cerni mereu, cei bine şi cei rău
Să te fereşti de ulii, ce zbor în jurul tău.

Să mergi pe drumul vieţii, mereu cu fruntea sus
Să spui mereu pe nume, tot ce tu ai de spus
Să nu te temi de nimeni, eşti liber să gândeşti
Să arăţi tuturor, cât de frumos trăieşti.

Să fii exemplul viu, cum să răzbeşti în viaţă
Să înţeleagă asta, acei fără speranţă.
Să ai mereu tăria, de-a renunţa când doare...
Să te ridici de jos, zâmbind iar în picioare.

Să mulţumeşti în zori, de-o nouă zi de viaţă
Să te trezeşti mereu, cu zâmbetul pe faţă.
Să laşi pe unde treci, un semn că ai trecut...
Să-ţi mulţumească omul, fiindcă te-a cunoscut.

poezie de Marinela Florina Jurcă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minciună, blană luxoasă...

Minciună, blană luxoasă,
Prietena vinovaţilor, de orice rasă,
Sfidezi orice greşeală, orice pedeapsă,
Tupeistă, înfrunţi dreptatea,
Făcând-o să se umilească,
Ca sărăcimea, la curtea boierească,
Cum, să scapi fără pedeapsă?

Minciună, blană luxoasă,
Zâmbăreaţă şi sfătoasă,
Dar în simţiri zdrenţuroasă,
Cu limba caldă şi mieroasă,
Vulpe de soi, arătoasă,
Alergi din casă în casă,
Prefăcută în un pui de rasă,
Să-ţi impui statutul tău
Înspre tot ce e mai rău,
Cum să scapi fără pedeapsă?

Minciună, esenţă crasă.
Vorbă veche, vorbă falsă,
Ieşi, din viaţa tumultoasă!
Şi te du cât vezi cu ochii,
Fiţi-ar viaţa doar deochi-uri!
Să nu mai struneşti pe nimeni,
Cu promisiuni de bine,
Cât mai ai viaţă în lume,
Cum să scapi fără pedeapsă?
Minciuna blană luxoasă.

Minciună, blană luxoasă...
Te blestem, să mori din faşă,
Să-ţi piară sămânţa grasă.
Otrăveşti lumea frumoasă,
Staţi-ar năravul pe piatră!
Cum stă piatra în drum călcată,
Minciună blană luxoasă.
Cum să scapi fără pedeapsă?
Iederă prea vinovată
Iederă cu faţă falsă,
Minciună, blană luxoasă.

poezie de Valeria Mahok (5 iulie 2017)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atâta timp...

Atâta timp cât mai avem o ţară
Şi ştim că locul nostru e aici,
Chiar dacă soarta-i crudă şi amară
Pe-acest Pământ nu suntem venetici.

Atâta timp cât mai avem o viaţă,
Bună sau rea, aşa cum este ea,
Putem să stăm cu moartea faţă-n faţă
Nu să ne-ascundem după o perdea.

Atâta timp cât mai avem onoare
Aşa cum am avut de când ne ştim
Chiar dacă umilinţa rău ne doare
Putem pe toţi în ochi să îi privim.

Atâta timp cât mai avem un suflet
Şi o iubire-n noi de oferit,
Cât ne păstrăm curat al nostru cuget
Suntem măreţi chiar dac-am suferit.

Atâta timp cât nu uităm trecutul
Şi cât ne pasă de acest popor,
Cât ale noastre piepturi îi sunt scutul
Putem avea în faţă un viitor.

Atâta timp cât mai avem speranţe
C-această lume rai va deveni
Indiferent de vremi şi circumstanţe,
După eşecuri ne vom reveni.

Atâta timp cât mai avem o şansă
De a scăpa de-acest destin sever,
Să căutăm cărarea luminoasă
Şi să urcăm pe ea până la cer.

poezie de Octavian Cocoş (11 septembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minciună, blană luxoasă...

Minciună, blană luxoasă,
Zâmbăreaţă şi sfătoasă,
Dar în simţiri zdrenţuroasă,
Cu limba caldă, mieroasă,
Vulpe de soi, mincinoasă,
Alergi din casă în casă,
Prefăcută în un pui de rasă,
Să-ţi impui statutul tău,
Înspre tot ce e mai rău.

Minciună, esenţă crasă.
Vorbă veche, vorbă falsă,
Ieşi din viaţa mea frumoasă!
Şi te du cât vezi cu ochii,
Fiţi-ar viaţa doar deochi-uri!
Să nu mai struneşti pe nimeni,
Cu promisiuni de bine,
Cât mai ai viaţă în lume.

Minciună blană luxoasă...
Te blestem, să mori din faşă,
Să-ţi piară sămânţa grasă,
Ce otrăveşte viaţa mea
Şi viaţa lumii frumoasă,
De cine n-o vrea curată,
Staţi-ar năravul pe piatră!
Minciună, blană furată.

poezie de Valeria Mahok (5 iulie 2017)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

În iunie de ziua ta

Se coc cireşele în pom
Şi grânele se pârguiesc.
Râde la soare pui de om
Ca florile când înfloresc.

E zâmbetul nevinovat
Al tău, copile drăgălaş.
Copilul meu cel răsfăţat,
Copilul meu, drag îngeraş.

Copiii sunt florile vieţii.
Sunt aura care se pune,
Precum zorii dimineţii
Peste o întreagă lume.

Copil bălai, negru sau brun,
Te vreau aievea să zâmbeşti.
Să ai în viaţă suflet bun!
Cât e pământul să trăieşti!

În iunie, de ziua ta
Tot ce-i mai bun îţi dăruiesc
Când creşti mare, nu uita
Că te ador şi te iubesc.

poezie de Dumitru Delcă (22 mai 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum trece iute toate

Cum trece iute toate ce-n lume-acum le vezi
Mai slabe sunt ca umbra, oricât de tari le crezi
Mai mici sunt ca nimica, chiar cei ce par mai tari
Şi tu treci ca o umbră, oricât de veşnic pari.
Ca visul scurs sfârşeşte şi viaţa ta de-acum
Un an dintr-o viaţă e cât un pas pe-un drum
Ştii paşii tăi din urmă, dar nu ştii câţi mai sunt
Şi vine unul care sfârşeşte-ntr-un mormânt.

O, nu-i urî pe-aceia ce-ţi prea tot spun mereu
Că vine grabnic moartea, să vi la Dumnezeu
Ci-mpacă-te cu Domnul acum cât mai trăieşti
Căci mâine nu-i nici urmă din tot ce pari că eşti.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai e o zi

Mai e o zi şi n-ai să mai vii
Mai e un ceas şi am să te las
Să pleci, cu visul meu

Ieri îmi spuneai cât de mult mă iubeşti
Mâine ştiu că iar ai să greşeşti
De-acum îţi spun să pleci

Mai e o zi
Până vei şti
Cum e să pierzi şi tu
Numai o zi
Şi ai să ştii
Cum e să pierzi
Şi-atunci poate nu vei mai greşi

Mii de cuvinte de dor am şoptit
Nici nu mai ştiu de ce te-am iubit
Când nu mai e nimic

Totu-i departe s-a dus ca un fum
Nu vreau decât să fiu singură acum
S-o iau de la început

Mai e o zi
Până vei şti
Cum e să pierzi şi tu

Numai o zi
Şi ai să ştii
Cum e să pierzi
Şi-atunci poate nu vei mai greşi

Poţi să-mi spui orice acum
Doar că nu te cred
Mă simt bine şi aş vrea
Altceva

Numai...
Altceva...

Mai e o zi
Până vei şti
Cum e să pierzi

Numai o zi
Şi ai să ştii
Cum e să pierzi
Şi-atunci poate nu vei mai greşi

cântec interpretat de Dana Nălbaru, versuri de Dana Nălbaru din Parfum (iulie 2008)
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oda ploii

cât de puternic eşti!
(şi fragil
un fir de aer te îndoaie
în vreme ce tot muţi de colo-colo
inutil nişte munţi
cu puterea credinţei)

cât de iubit eşti!
(şi uitat
în vreme cât scuturi nişte file de calendar
un sărut te transformă
din bestie în zeu
şi invers)

cât de bun eşti!
(şi nociv
un gest cum ar fi aplauzele
te dizolvă în vremea cât îşi pierd din ecou
şi opusul firii nu-ţi pare nicicând o risipă
când tot dai numai de la alţii)

cât de drept eşti!
(şi călău
în vreme ce rosteşti sentinţe
cine şi cum să respire
te îndreptăţeşte până la divin
dogma sângelui coagulat în aer)

cât de bogat eşti!
(şi neputincios
ai două mâini şi doar o gură
toate proprietăţile tale aparţin secundei
aceleiaşi căreia i te negi
cu acte cu tot)

cât de înţelept eşti!
(mereu după
în vreme ce toate se petrec
cu repeziciune
şi mai ales fără să-ţi ceară vreo ceva
nici măcar să ştii)

cât de atât mai eşti!
(şi nimic
în vreme ce nu mai este vreme)
în megafoane se anunţă ploi
de jos în sus
tu, picătura

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Descendenţă

Cât încă îţi mai iei din timp să priveşti mersul de furnică,
să te gândeşti că are gând, c-o vezi cum cercetează glod,
cum din atingeri schimbă mers, nu pare c-ar avea vreo frică
să te atingă, un uriaş, să te parcurgă ca pe-un pod
şi să se piardă apoi în iarbă, departe, fără a-şi pierde casă...
rămânând răstignit pe sol, pierdut aşa, parcă-ntr-o doară,
doar contemplând deasupra cer, prun cu-a păianjenului plasă,
tot ascultând, uitat de sine, triluri mai scumpe de-o vioară...
să ştii că n-ai pierdut din tine, din tot ce ţi-au transmis strămoşi,
cei care n-au avut vreo carte, care-au iubit pământ, furnici,
ce munceau mult, plini de sudoare şi se îmbrăcau în alb, frumoşi,
pentru la slujbă, sărbătoare... cei ce trăiau de mult pe aici
şi ţi-au lăsat şi ochi şi gene şi inimă, să fii sensibil
şi trup, să te faci scut de ţară şi minte, din aceea pură,
să ştii salut, să dai bineţe şi la vecin, străini... teribil
de dârz să fii-n iubiri, de tot, de-ai tăi, de patrie, natură...

... poţi să te scoli de la pământ, poţi vieţii să mai dai o tură!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (13 mai 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă toate-acestea

Dacă n-ai auzit
cum creşte iarba,
şi nici nu ai văzut,
trăieşti pe pământ degeaba.
Eşti umbră fără azimut.

Dacă nu ai văzut
cum muguri se deschid,
şi nici cum creşte frunza,
în viaţa ta e numai vid,
pe ochii tăi se-aşterne pânza.

Dacă n-ai văzut
cum floarea
în lumină se răsfaţă,
nu vei cunoaşte valoarea,
acelora care te-învaţă.

Dacă n-ai simţit
cum vântul
îţi mângâie faţa,
în zadar ţi-e gândul,
cum să trăieşti viaţa.

Dacă n-ai sărutat roua,
în zori, dimineaţa,
n-ai să cunoşti şansa
ce-ţi oferă viaţa.

Dacă n-ai văzut
cum cerul
se aprinde dimineaţa,
nu vei afla misterul,
cum apare viaţa.

Dacă toate-acestea,
tu le stăpâneşti,
mai uşor copile,
viaţa o trăieşti.

poezie de Dumitru Delcă (28 august 2017)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubeşte-mă

Iubeşte-mă cât sunt;
Cât sunt cuvânt;
Cât mai păşesc pe acest pământ;
Iubeşte-mă ca nu sunt sfânt!

Iubeşte-mă;
Cum florile-s iubite;
Trezeşte petalele adormite;
În dimineţii vrăjite.

Iubeşte-mă în vise;
Când flăcările par stinse;
În nopţi de indigo;
Albastrul nopţilor!

Iubeşte-mă prin roua dimineţii;
Prin alte gânduri, prin alte vieţi;
În tot ce sunt, în tot ce eşti ;
În clipa ce mă regăseşti!

Iubeşte-mă-n culori;
Dincolo de nori;
Când alţi mor, tu n-ai
Să mori!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât trăim pe acest pământ

Cât trăim pe acest pământ
Mai avem un lucru sfânt,
O câmpie, un sat natal,
O clopotniţă pe deal.

Cât avem o ţară sfântă,
Şi un nai care mai cântă,
Cât părinţii vii ne sunt
Mai există ceva sfânt.

Cât pădurile ne dor
Şi avem un viitor
Cât trecutu-l ţinem minte
Mai există lucruri sfinte.

Cât Luceafărul răsare,
Şi în cer e sărbătoare,
Şi e pace pe pământ,
Mai există ceva sfânt.

Cât avem un sat departe
Şi un grai fără de moarte
Cât ai cui zice părinte,
Mai există lucruri sfinte.

Cât durea-ne-vor izvoare,
Ori un cântec ce dispare,
Cât mai avem ceva sfânt
Vom trăi pe-acest pământ.

poezie clasică de Nicolae Dabija din Aripa sub cămaşă (17 august 1989)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă nu mă mai iubeşti

Şi dacă nu mă mai iubeşti,
Adu-ţi aminte cum zburdam
În câmp virgin, plin de flori caste,
Împletind magice poveşti,
În timp ce eu te dezmierdam,
Sub zările mereu albastre...

Şi dacă nu-ţi mai aminteşti
Cât m-ai iubit, cât te-am iubit,
Dincolo de prejudecăţi,
Tu, pentru mine-acelaşi eşti:
Unic motiv de suferit,
Ce inima mi-a rupt bucăţi!

Şi dacă vremea trece-n van
Şi-mpărtăşim doar despărţirea,
Măcar să nu te îndoieşti,
Sfidând destinul suveran,
Voi continua să-ţi port iubirea,
Chiar dacă nu mă mai iubeşti!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blestem

Te-am blestemat din zori si pan' la miezul nopţii,
Tot ce iubeşti să fie sortit morţii,
Să-ţi trăieşti viaţa în chinuri ca moţii
Şi tot ce strângi astăzi în zori să-ţi ia hoţii.

Te-am blestemat să străbaţi lumea de la un capăt la altul,
Să-ţi pierzi pe drum viaţa şi şarmul şi tactul,
Să nu valorezi mai mult decât napul,
Să poată să te înlocuiască oricând altul.

Te-am blestemat să iubeşti tot ce te-nconjoară,
Dar să nu fi iubit mai mult ca o cioară,
Te-am blestemat să-ţi aminteşti mereu acea seară
Şi cum ai făcut tot ce-aveam mai bun în mine să moară.

Te-am blestemat să auzi pretutindeni ţipete şi suspine,
Să culegi ce-ai semănat în sufletele lor fine,
Să nu ai pe nimeni să te mai aline
Şi noaptea şi ziua să mă vezi doar pe mine.

Te-am blestemat să visezi mereu la mai mult,
Să-ţi vezi visele toate căzând la pământ,
Să plăteşti de la oameni s-auzi un cuvânt,
Să te ridici de jos doar că cineva să-ţi facă vânt.

Te-am blestemat să suferi, să te îneci în gânduri,
Pretutindeni păşeşti steaguri albe să fluturi,
Să nu îţi doreşti decât patru scânduri,
Să te-nghita pământuri.

Te-am blestemat să nu mă uiţi nici în ceasul morţii,
Să-mi simţi trupul aievea la mijlocul nopţii,
Să ragi de dorinţă, de dor, de emoţii,
Să-ţi blestemi tu singur viaţă, norocul şi sorţii.

poezie de Denisa-Maria Ilie
Adăugat de Denisa-Maria Ilie
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ciclul vieţii

Omu-i frunză frunza-i om
Trece vremea si se duce
Timpu îl pune la răscruce
Omul nu mai este om
Frunza nu mai este-n pom
Fericit tu vrei omule să fii
Viata multe îţi va daruii
Ea îţi da mereu un semn
De tot ce ntalnesti sa nu te temi
Viaţa ce o trăieşte un om
O frunză agăţată-n pom
O primăvară veselă se iveşte
Si tot pământul după o iarna
Se-ncălzeşte la viaţă ne trezeste
Si mugurul se arată in luna lui april
Zâmbet pe chipul vesel de copil
Acum in luna caldă de april
Apare frunza verde n pom
Inveseleste orice suflet din om
Iubeşti soarele si vântul zăpăcit
Si fetele ce stau la umbră de nuc răstignit
Aduc prânzul omul la plug
Iar vara frunza i fericită si omul si ea
Iubeste viaţa si este iubită
De multe ori se scutură de vânt
Se apleacă până la pământ
Si toamna apare printre nori
Atinge frunza cu stropi grei si ploi
Suiera un nebun de vânt
Se scutură si frunza verde zace
Căzută galbenă pe pământ
Trece grăbit timpu-n zbor
Frunza galbenă-i sfărâmata de picior
Si vine primăvara blândă luminoasă
O alta frunză mai frumoasă
Un om se duce o frunză cade
E o rotaţie a ciclului divin
Un mugur nou apare-n primăvară
Un prunc se naste devine bărbat
Un ciclu al naturii repetat
Este de mii de ani lumină neîncetat
Nu poate fi schimbat
Cu toate că de mult
omul a încercat
Dar bunul Dumnezeu ne-a iertat de acest mare păcat
Ciclul vieţii nu poate fi schimbat!

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baladă

Cât trăim pe-acest pământ
Mai avem un lucru sfânt:
O câmpie, un sat natal,
O clopotniţă pe deal.
Cât avem o ţară sfântă
Şi un nai, care mai cântă,
Cât părinţii vii ne sunt -
Mai exista ceva sfânt.
Cât pădurile ne dor
Şi avem un viitor,
Cât trecutu-l ţinem minte -
Mai există lucruri sfinte.
Cât Luceafărul răsare
Şi în cer e sărbătoare,
Şi e pace pe pământ -
Mai există ceva sfânt.
Cât avem un sat, departe,
Şi un grai ce n-are moarte,
Cât ai cui zice "părinte!" -
Mai există lucruri sfinte.
Cât durea-ne-vor izvoare
Ori un cântec ce dispare,
Cât mai avem ceva sfânt -
Vom trai pe-acest pământ.

poezie celebră de Nicolae Dabija
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nepoţelul meu

Nepotul meu drag.
bine ai venit pe lume.
Ai trecut al vieţii prag.
Ţi-a fost dat un sfânt şi frumos nume.

Să ai o soartă fericită.
Să nu ştii în viaţă ce e durerea.
S-o iubeşti pe a ta mamă,
Cum albina iubeşte mierea.

Să creşti mare, mare
Nepoţelul meu scump.
Să ajungi până la soare
Şi să ai în viaţă un drum lung.

Un drum presărat cu petale de trandafir.
Ca să ai în viaţă bucurie.
Să fie dulce ca un zefir
Şi s-o trăeşti cum o să-ţi placă ţie,

poezie de Vladimir Potlog (23 iulie 2019)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nepoţelul meu

Nepotul meu drag,
bine ai venit pe lume.
A-i trecut al vieţii prag. Ţi-a fost dat un sfânt şi frumos nume.

Să ai o soartă fericită.
Să nu ştii în viaţă ce e durerea.
S-o iubeşti pe a ta mamă,
Cum albina iubeşte mierea.

Să creşti mare, mare
Nepoţelul meu scump.
Să ajungi până la soare
Şi să ai în viaţă un drum lung.

Un drum presărat cu petale de trandafir.
Ca să ai în viaţă bucurie.
Să fie dulce ca un zefir
Şi s-o trăeşti cum o să-ţi placă ţie.

poezie de Vladimir Potlog (23 iulie 2019)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!