Retragerea...

O umbră de tăcere gura îmi încleştează,
Şi-un vis premonitor mă îndeamnă să aleg...
Să nu rămân în cercuri deloc primitoare,
Căci semenii din ele totu-mi vor refuza în timp,
Eu pentru cei aleşi nu însemn nimic.
N-am vrut să deranjez pe nimeni,
Cu scrisul meu copilăresc, naiv,
Doar stelele gândurilor mele să le expun voit şi gratuit
Şi să înot printre adevărate stele literare
Să le culeg lumina pozitivă, cu care să mă încarc la infinit.
Dar parese că şi aici domină concurenţa,
Uneori bolnavă de succes, aşa ca peste tot defapt
Şi spun că e un lucru minunat,
Când lucrurile au un echilibru, o limită anume:
Să nu-ţi clădeşti succese pe-a altora morminte,
Fiindcă nu e corect, nu e curat...
Departe nimeni nu ajunge,
Decât unde ne e sortit cu adevărat.
O umbră de tăcere şi lumină
Vreau să las în urma mea cuminte şi retrasă
O linişte mută de foarte mulţi dorită,
O pace, prin absenţa mea lucidă.
Am vrut prin cele scrise să spun şi eu câte ceva,
Celor ce-mi înţeleg micimea neforţată spre înalt,
Dar mă retrag frumos din lumea mituită,
Turată de ambiţii şi obsesii fără grai curat.
Vreau să rămân ce sunt în simplitatea mea neşlefuită,
Un om cinstit şi fericit cât voi putea.

poezie de Valeria Mahok (19 august 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţa stâncii de bazalt

Să nu mă întrebaţi nicicând
Cum am trăit –
Căci n-am să spun,
Nu veţi afla
Trăirea mea
Şi, neştiind, nu veţi putea trăi aşa
O viaţă-ntreagă
De trăit
Şi fericit.

Cum am iubit?
Nu spun şi nimeni nu va şti
Că am iubit neîncetat
Şi am privit, în nopţi senine spre o stea
Ce-a fost a mea,
Dar nu vă spun şi nimeni
Nu va şti.

Nu cred că aţi putea şi voi,
Ca stânca-n apele puhoi,
Să rezistaţi necontenit
Şi nemişcaţi
În timp ce apele, prăpăd,
Se-agită,
Urlă,
Vă lovesc,
Şi vor din voi, în lumea lor,
Ce nu le daţi
Şi n-aţi voit
Să le cedaţi
Dar nu, nu cred că aţi putea

Să fiţi voi stânca ce-a căzut
Din locul ei
Din munte-nalt
Şi s-a jurat
Să fie stei
Sub greu asalt,
Ca stâncă dură din bazalt.

N-am să vă spun cum am trăit
Dar spun,
Aşa,
Doar pentru voi,
C-a fost frumos
Tot ce-am făcut,
Tot ce-am iubit.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţa ultimului sărut

Opreşte-mă!...
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
În clipa-n care îţi sărută gura
Îţi soarbe lacomă şi respirarea
Cu care-ţi prelungeşti caricatura
Pe care bunul Dumnezeu
Ţi-a creionat-o după chipul său -
Aşa cum i-a dictat-o inspirarea!...

Opreşte-mă!...
Nu mă lăsa
Se te sărut,
Căci gura mea
E gura care nu sărută
Decât cu sărutarea mută
A celor ce,-mpăcaţi cu cele sfinte,
Pornesc cu tălpile-nainte
Şi-n gură cu câte o floare,
Culeasă-anume pentru cine moare!...

Opreşte-mă!...
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
Sărută fără... "va urma".

Iar mâine-n zori când voi pleca,
În gura mea
Cu respirarea ta,
Nu-ţi voi lăsa - drept amintire -
Decât portretul meu pe poartă,
O zi de doliu-n calendar,
Nota de plată la dricar
Şi... "Veşnica ta pomenire"
Pe fundul celor opt pahare
De ţuică fiartă,
Golite după-nmormântare
De cei opt ciocli ce-ţi purtară
Coşciugul în spinare.

Opreşte-mă!...
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
N-a sărutat decât aşa
Cum a vrut Ea...

Şi tot aşa va săruta mereu,
Fiindcă - fatal - nu sărut Eu,
Sărută numai Gura mea...

poezie celebră de Ion Minulescu din Nu sunt ce par a fi (1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Antimaterie

Priveşte-mă,
pasărea din mine şchioapătă în zbor,
aerul prin care trece devine din ce în ce mai sărat,
ca în apropierea unei mări, la care, spre sfirşit,
trebuie să cobor.

Ascunde-mă propriei mele umbre
şi lasă-mi umbra să te acopere fără de mine,
plutind uşor peste ceea ce mai e
un vis cerşind printre ruine.

Uită-mă adânc,
aşa cum, până la urmă, se uită pe sine şi uitarea,
şi revino în deşertul acela,
din care, demult, ai auzit chemarea.

Ascultă-mi depărtările
şi vei înţelege că tăcerea e ca trupul unei scoici,
nevăzut, neauzit, dar trăind undeva, pe un mal,
unde doar caii singuri mai ajung,
fugiţi din hamuri de troici.

Păzeşte-mă fără să vrei,
absenţa mea e mai puternică decât fiinţa mea,
aşa încât ai grijă de lipsă, de tăcere şi de umbră,
căci ele sunt clipa care, odată, a vrut să stea.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vă las cântecele mele (cântec pentru prieteni)

Va las toate ce-au fost bune,
Dar si cele ce n-au fost,
Va las tot ce nu pot spune,
Nu mai are nici un rost.

Va las dragostea pierduta
Si tot chinul de apoi,
Gura mea nu mai saruta,
Va las dorul meu de voi.

Dar va las si bucuria
Si tot cerul meu de stele,
Va las singura avere,
Va las cantecele mele.

Va las drumul catre luna
Si copacii mei stingheri,
Va las lupta mea nebuna
Pentru viata, pana ieri.

Va las lacrima cu care
Am dormit la capatai,
Va las noptile amare
Si lumina mea dintai.

Dar va las si bucuria
Si tot cerul meu de stele,
Va las singura avere,
Va las cantecele mele.

Va las gandul de pe urma
Sa va apere mereu,
Va las iarba, cerul, marea
Va las tot ce am fost eu.

Va las sufletul in palme
Azvarliti-l printre fragi
Si iertati-mi voi povara
Toti cei care mi-ati fost dragi.

cântec, versuri de Tatiana Stepa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puţinul din mine o felie de timp rânced

am vrut să mă acopăr cu linişte dar
nu i-am găsit colţurile
şi atunci am hotărât
să cobor în mine cât mai adânc
aici nu am găsit pe nimeni
oamenii dispăruseră odată cu
lucrurile lor
o umbră
îmi astupa gaura prin care am intrat

şi fiindcă era destul de întuneric
m-am gândit că ar fi bine
să aprind o lumânare

în tot acest timp
lucrurile mele dispăruseră
iar eu duhneam a timp rânced

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau puterea învierii

Doar prin Isus astăzi vreau
Să rămân mereu pe stâncă
Domnului să mă predau
Şi exemplu să i-l iau
Prin iubirea Lui adâncă
Al lui rob să fiu azi încă

Vreau puterea învierii
Să mă facă neclintit
Căci Părintele-ndurării
Azi pe căile salvării
Mă-ndreaptă spre infinit
Veşnic să fiu mântuit

Mă închin Isuse Ţie
Şi te laud te slăvesc
Căci îmi dai din Pâinea Vie
Slava-ntreagă a Ta fie
Eu Isuse te iubesc
Şi Numele ţi-l slăvesc

Al meu sprijin e Hristos
El e ţinta vieţii mele
Pe pământ aicea jos
Eu vreau să trăiesc frumos
Cu privirea printre stele
Să fiu mai curat ca ele

Mesia ne e lumină
Ne e spijin şi ajutor
Într-o viaţă fără vină
Numai El vrem să ne ţină
Ca stăpân — Mântuitor
Până-n vecii — vecilor 28-07-2019

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Şi ceilalţi?
Traian: N-am idee ce vor fi ceilalţi; totul a fost deja stabilit, dar eu m-am interesat doar de tine...
Lucian: Dom' director, dacă într-adevăr nu dumneavoastră aţi aranjat ca eu să fiu comandant, am să accept şi această funcţie, bineînţeles, numai dacă şi ceilalţi colegi ai mei vor fi de acord cu numirea mea. În caz contrar, prefer să rămân doar membru al echipajului; e suficient!
Traian: Luci, eşti enervant! De câte ori vrei să-ţi repet că nu puteam aranja nimic, nici dacă aş fi vrut?! Dar, pentru liniştea ta, am să te informez că nici dacă aş fi avut posibilitatea, n-aş fi procedat astfel, pentru că de obicei, îmi place să fiu corect, nu să stabilesc regulile jocului după bunul meu plac, doar pentru că sunt directorul. În plus, în asemenea cazuri, nu mă las deloc influenţat de sentimente. Poţi să pricepi atâta lucru?! Respect ceea ce trebuie respectat, nu impun numănui să-mi dea ascultare orbeşte! E adevărat: Sunt directorul în acest Institut, dar asta nu înseamnă că am putere deplină aici, că-mi pot face de cap cum vreau eu şi că toţi ceilalţi trebuie să execute fără să crâcnească orice spun! Prefer să-mi fac datoria aşa cum se cuvine, fără a da nimănui posibilitatea să-mi reproşeze cine ştie ce. Când se va întâmpla acest lucru, am să-mi dau singur demisia şi-am să mă retrag cu fruntea sus, fără să aştept să mi se ceară să plec. Am demnitatea mea şi ar fi bine să înţelegi asta!
Lucian: Mă scuzaţi, dom' director...
Traian: E-n ordine, Luci! Pungaş ce eşti; de fapt, ştiai sigur de la început că vei fi scuzat, că altfel nu s-ar putea...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Draga mea Lola...

Dacă aşa a fost dat să fie
Atunci aşa să fie.

Draga mea Lola,
Nu am avut curajul niciodată să-ţi spun cât te iubesc,
Şi mai ştiu că niciodată nu te voi uita,
Chiar de vor trece ani, decenii, poate vieţi,
Cu mare foc te voi păstra în suflet şi în inima mea...
De-atâtea nopţi la tine mă gândesc,
Şi mă trezesc plângând de-atâtea dimineţi,
Dar creşte inima în mine şi zâmbesc,
Că te iubesc pe tine şi am uitat de ea,
Tu îmi eşti inceputul, te rog sa fii a mea,
Vreau tu să mă iubeşti, nu vreau nimic în plus,
Păstrează pentru mine sărutul tau de rai,
Şi -ţi jur că te iubesc chiar dacă nu ţi-am spus,
Căci tu când mă priveşti, si dulce îmi zâmbeşti
Rămân fără de grai...

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Vlad Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ziua mea

Bucurii mărunte şi urări...
Pe obraji săruturi înfloresc...
Vin prieteni dragi de sărbători...
Mulţi, formal, îmi spun cât mă iubesc.

Ce-mi doresc?! Ca bunul Dummnezeu
Să-mi dea mulţumire sufletească,
Suflet nobil – candelă aprinsă
Şi prinos de faptă-mpărătească.

Pace pentru tot acest popor
Neîngenunchiat şi păcătos!
Drumul vieţii nu-mi fie uşor!
Dar în suflet fie-mi luminos...

Vreau umbrind la crucea lui Hristos,
Să sorb stropi din sângele iertării
Şi mai vreau să-mi fie de folos
Caldul legământ al împăcării.

Vreau să gust din mustul amărui
Azi, al neputinţei pământeşti,
Ca în veşnicie să mă sui,
Tot mai sus, pe culmile cereşti.

Vreau să simt din greul celor mulţi,
Frig şi foame, sete şi dureri
Alergând prin secetă desculţi,
Liberi spre divine mângâieri...

Vreau să las genunchiul mai apoi
În mătănii şi în rugi fierbinţi,
Căci când nimeni nu mai e cu noi,
Doar Tu, Doamne, vii şi ne alinţi.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul mesaj

Se scurg zilele din viaţa ce-am iubit-o cu drag,
Mă voi duce de acum spre ultimul şi îndepărtatul meleag,
Voi locui şi eu, ca şi alţii ce s-au dus, printre milioane de stele,
Doar eu, cu frumoasele şi dragele, visele mele.

Voi fi mereu de acuma departe de tine;
Îţi vei mai aminti oare peste timp de mine,
Cum doream mereu să te văd şi în braţe să te strâng?
Am să fiu mereu singur şi iubirea am să-mi plâng.

Ai fost în viaţa mea o apariţie divină,
Frumoasa mea blândă şi cuminte copilă.
Plec totuşi fericit, c-am putut să te iubesc,
Cu acest curat şi cald simţământ omenesc.

Voi rămâne o mică stea în Universul acesta "infinit"
Şi voi afla, în fine, dacă acesta, care are început, are şi un sfârşit.
Te vei uita prin telescoape, ca să mă vezi,
Care te vor face să înţelegi şi să mă crezi.

Să-ţi rămân pe veci în amintirea ta aş vrea,
Femeie mult iubită, ce-ai fost iubita mea.
Şi să-ţi aminteşti aşa, fără nici un fel de apel,
De cel ce pentru tine a fost şi rămâne... Cornel.

poezie de Corneliu Culman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Virgil: Înţelegi că nu pot fi tocmai liniştit ştiind că fiica mea va călători împreună cu dumneata timp de cel puţin 13 ani, chiar dacă eşti comandantul misiunii.
Lucian: Înţeleg, dar vă asigur că nu aveţi de ce vă teme. Eu şi domnişoara Lia, fiica dumneavoastră, am încheiat deja un soi de, să-i zicem armistiţiu, prin care mi-am luat angajamentul faţă de ea că n-am să depăşesc limitele colegialităţii în relaţia dintre noi doi. Şi vă spun că îmi voi respecta acest angajament. În plus, am să vă promit şi dumneavoastră acelaşi lucru, deci, puteţi considera că fiica dumneavoastră va fi în siguranţă mereu, nu va păţi absolut nimic.
Virgil: Nu face asemenea promisiuni, tinere... Sincer, îmi pari un băiat foarte cinstit, onest, dar fata mea e totul pentru mine! Am să te rog doar să nu-i răneşti sentimentele, pentru că e tare sensibilă; deci, să n-o faci să sufere!
Lucian: Eu, domnule?! De ce credeţi că ar putea suferi din cauza mea?
Virgil: Eşti singurul care ar putea să-i cauzeze asemenea neplăceri, de ordin sufletesc, tocmai datorită reputaţiei tale... Încă o dată însă, te rog insistent s-o laşi în pace! Nu vreau ca în momentul întoarcerii să mi se plângă, din cauza ta; nu vreau să sufere!
Lucian: Domnule, vă asigur că n-am nici un interes să-i provoc suferinţă.
Virgil: Te cred. Însă te avertizez: O las să plece în această misiune, chiar împreună cu tine, însă dacă la întoarcere, fata mea îmi va spune că totuşi a avut ceva de suferit de pe urma ta, vei avea de-a face cu mine şi nu-ţi doresc să cunoşti vreodată furia unui tată care-şi apără fiica; nu e deloc plăcut!
Lucian: Nu, domnule; voi fi foarte corect cu domnişoara Lia.
Virgil: Bine, tinere; cam asta ar fi tot ce aveam de spus. Nu uita, te rog! Încearcă să te ţii de cuvânt şi astfel să eviţi eventualele neplăceri pe care le-ai putea întâmpina la întoarcere. În orice caz, îţi doresc mult succes şi tot binele din lume! Eşti comandantul, deci, ai grijă de membrii echipajului; ei depind totuşi de deciziile tale.
Lucian: Puteţi fi liniştit, domnule!

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Sunt dornic să-ţi spun cuvintele cele mai adânci pe care aş putea să le spun. Nu îndrăznesc; mi-e teamă de râsul tău. Iată de ce îmi râd de mine şi fac să izbucnească taina mea în mii de glume. Nesocotesc chinul meu de teamă să nu-l nesocoteşti tu.

Sunt dornic să-ţi spun cuvintele cele mai simţite pe care aş putea să le spun. Nu îndrăznesc; mi-e teamă că nu le vei crede. Iată de ce le prefac în minciuni şi-ţi spun prin ele ceea ce nu gândesc. Las să apară durerea mea ca ceva nechibzuit, ca nu cumva s-o iei tu drept nechibzuinţă.

Sunt dornic să-ţi aleg cuvintele cele mai preţioase, pe care aş putea să le rostesc. Nu îndrăznesc; mi-e teamă că nu la fel îmi vei răspunde. Iată de ce sunt plin de mândrie de această putere a mea: te chinui – de teamă că nu vei cunoaşte niciodată chinul.

Sunt dornic să mă aşez plin de tăcere lângă tine. Nu îndrăznesc, de teamă că buzele-mi vor trăda inima. Iată de ce vorbesc mult şi fără de şir – ca să ascund taina inimii mele în această vorbărie. Chinui suferinţa mea ca nu cumva să mi-o chinui tu.

Sunt dornic să mă depărtez de tine. Nu îndrăznesc; mi-e teamă că vei întrezări lipsa mea de bărbăţie. Şi iată de ce vin spre tine cu fruntea sus şi cu un aer nepăsător. Privirea chinuitoare a ochilor tăi îmi aţâţă durerea în fiecare clipă.

poezie celebră de Rabindranath Tagore din Grădinarul
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gerry Kennedy: Dragă Holly, nu mai am mult timp. Nu mă refer la faptul că nu mai am mult de trăit, ci la faptul că tu tocmai ai ieşit să cumperi îngheţată şi te vei întoarce în curând acasă. Dar am sentimentul că asta va fi ultima mea scrisoare, pentru că nu mai am decât un singur lucru să-ţi spun. Nu va trebui să te întorci în trecut, sau să cumperi o lampă, poţi foarte bine să-ţi porţi de grijă şi fără ajutorul meu. Vreau doar să-ţi spun cât de mult m-ai schimbat. Iubirea ta m-a transformat într-un bărbat puternic, Holly. Şi pentru asta îţi voi mereu recunoscător... la propriu. Dacă ar fi să-mi promiţi ceva, promite-mi că ori de câte ori eşti tristă, sau nesigură, sau îţi pierzi încrederea, vei încerca să te priveşti prin ochii mei. Îţi mulţumesc pentru onoarea de a fi soţia mea. Sunt un bărbat lipsit de regrete. Cât sunt de norocos. Tu ai fost viaţa mea, Holly. Dar eu nu sunt decât un capitol din viaţa ta. Vor urma şi altele. Îţi promit. Şi acum, lucrul cel mai important. Nu-ţi fie teamă să te îndrăgosteşti din nou. Fii atentă la acel semn care va însemna că viaţa ta de până acum va lua sfârşit. P. S. Te voi iubi mereu.

replică din filmul artistic P.S. Te iubesc, după Cecelia Ahern
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu poţi

Nu poţi pleca înaintea mea!
Nu pot fi martorul propriei sinucideri,
Căci aşa se va întâmpla.
Voi fugi de clipa aceasta
Şi nu mă veţi mai cunoaşte vreodată.
Copiii nu iartă!
Pentru ei durerile nu mai dor
Când părinţii se retrag în veşnicul somn.
Vă las cu grijile mele
Şi cu dragostea care va veni
După ce nu voi mai fi.
Nu vreau nimic de la voi!
Îmi ajunge sărăcia şi lacrima
Ce m-au urmat cu aleasă credincioşie.
Când puteaţi să mă iubiţi aţi fugit.
M-aţi rănit!
Plâng acum în tăcere, cu ploi,
Toamna din voi.
Nu mă căutaţi! Pentru voi am murit...
Amintiţi-vă doar,
Cât de mult v-am iubit!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destinaţie

M-am născut unde ai vrut tu Doamne!
Mi-ai dat spiritul,
darul tău cel mai de preţ.
Cu el îmi croiesc destinul
şi-mi aleg destinaţia,
depăşind toate barierele timpului
şi spaţiului.
Umilită de viaţă,
iubirea îşi caută drumul,
neştiind unde-i este gara,
destinaţia ei ultimă,
dar până la gară,
cale lungă este de străbătut.
Îmi pun aripile
şi-mi născocesc zborul,
dar nu vreau Doamne...
încă nu vreau o destinaţie.
Vreau mai întâi să-mi găsesc lumina
în flacăra smerită a lumânărilor,
în lanuri albastre
în care încă mai zboară zorii,
în ropotul inimii mele
şi în laptele miere al mamei,
care curge molcom,
îngânându-mi somnul
din care m-am născut
cu clocotul vieţii.
Un curcubeu
zămislit într-un vers
îmi va fi punte în naştere,
trecerea de la somn
la viaţă,
de la acumulare
la aplicaţie şi dezvoltare.
Lasă-mă iubire,
vreau să dorm doar în braţele tale,
sunt năucă de atâta viaţă,
vreau să-mi regăsesc somnul.
Somnul dinaintea naşterii,
Somnul,
în care tu Doamne
mi-ai dat înţelepciunea
şi toată cunoaşterea lumii.
Naşterea m-a făcut doar conştient de darurile mele,
obligându-mă ca prin trudă
să-ţi preţuisec darul.
Tot TU,
în nemărginita-ŢI bunătate
mi-ai pus pe buze cuvantul,
cu el voi duce cunoaşterea mai departe,
cu el voi dezmierda timpul
să-mi cânte serenade
şi tot cu el
voi transmite
generaţie după generaţie
toată acumularea de veacuri a omenirii.
În nerăbdarea mea
ajunsă în intersecţia destin,
voi şti oare,
care drum să aleg?
Voi alege drumul corect
să-mi găsesc destinaţia,
sau rătăcitoare voi fi
până ce voi ajunge
în acelaşi loc de destinaţie
hărăzit de tine Doamne!
Determinare,
joc fatal al sorţii,
sau propria mea alegere!
Care este adevărul Doamne,
care?
Oricare ar fi adevărul
eu voi alege!
Sunt propria mea determinare.
Înainte de naştere,
a ta am fost Doamne,
mi-ai dat
tot ce ai crezut de cuviinţă că merit,
mi-ai dat cioturi de aripi,
care vor creşte doar în lumină,
cu ele voi zbura oriunde,
voi cuceri galaxii
şi te voi slăvi
pe tine Doamne,
creatorul meu desăvârşit.
După naştere
destinul îmi aparţine,
sau tot tu îmi alegi
destinaţia finală?!
Îmi vreau lumina
şi zborul,
îmi vreau
înfiorarea dintre funzele teiului,
când zorii îmi mângâie zarea,
vreau
ca flacăra macilor
să-mi ardă
cele mai tainice dorinţe,
îmi vreau
curcubeu nemuritor
peste timp şi spaţiu,
vreau
să beau din cupa nemuririi
licoarea blestemată a zeilor
şi mai vreau Doamne....
VREAU TOTUL
sau NIMIC!

poezie de Rodica Cernea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Contraste

M-am aplecat peste balustrada timpului,
căutam rămăşiţele din viaţa mea,
îmi scăpaseră din mână,
atunci când am vrut să-l salut pe Mâine
şi se împrăştiaseră printre gândurile mele netunse,
cât de greu o să-mi fie să le găsesc
în hăţişul din creierul meu,
în livada unde am lăsat literele libere,
să pască, înainte de a le transforma
în fluturi de iubire.
Poate încolţesc şi or să crească mari,
astfel încât zilnic să pot călca
în picioare trecutul,
să păşesc doar pe cateva vise,
din alea mai neprietenoase,
bătute cu piroaie de vânt,
aşa, într-o cărare ce duce spre tine.
M-am aplecat să ascund temerile
ce au încolţit în mine,
nu voiam să le vezi,
să mă simţi că am trecut,
ar fi fost ca atunci când nu
mi-aş mai aparţine
şi încă nu vreau să mă pierd,
nu vreau să mă pierd de tot,
nu vreau...
Rămân aplecat peste balustrada timpului,
poate reuşesc să culeg
câteva rămăşiţe din viaţa ta,
aş mai acoperi din golurile din mine,
aş putea păşii pe trecutul altcuiva,
lăsând piroaiele mele de vânt
să înţelenească,
să acopere cu verde cărarea
pe care voi călca în călătoria
spre sufletul tău.

poezie de Mihail Coandă (7 octombrie 2016, Rîpa, Motru)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vine vremea să tac!

Vine vremea să tac, să v-aduceţi aminte,
Timpul meu nelumesc, timpul meu tristă umbră,
Nu mai am loc aici, mă sufoc de cuvinte,
Timpul vostru frumos, cu răcoare de undă.

Simt că sunt pe un pisc şi n-am cale-nainte,
Dar nici înapoi, numai cerul mai este,
Voi pleca neştiut, voi pleca prea cuminte,
Nu rămâne nimic, nici măcar vreo poveste.

Vreau să las, să aveţi, doar un zâmbet dovadă,
Să puteţi mai departe, împăcaţi să plecaţi,
C-am fost clipă din voi şi adesea tăgadă,
Că dintre câmpuri de flori vom ieşi vindecaţi.

Vine vremea să plec, cu nebune înscrisuri,
Timpul meu nelumesc, timpul meu tristă umbră,
Nu mai am loc aici, mă aşteaptă abisuri,
Cu deochiul în pumn, trista mea umbră sumbră.

poezie de Augustin Jianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din înalt

Din înalt priveşti la mine
Tu steluţă lucitoare,
M-aş urca şi eu la tine
Dar tu eşti în Carul Mare.

Aşa cum priveşti atentă
Mă simt extrem de fericit,
Învăluit de starea mea latentă
Pe care tu mi-ai dăruit.

Mai am puţin şi voi pleca
Spre ceruri veşnice, de unde,
Voi privi apoi la lumea mea
Şi-n suflete eu voi pătrunde.

Mă las de vise legănat
Uitând că mai exist pe lume,
Căci steaua asta m-a chemat
Spre ea, dar când anume?

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare către fiul meu

Scrisoare către fiul meu

Pentru vremea când n-am să mai fiu,
Şi viaţa îţi va fi bogată,
Aş vrea de acuma să îţi scriu,
Să-ţi spun, ce n-am spus niciodată.

Te rog să nu te superi,
Căci n-aş dori cumva,
De lipsa mea să suferi,
Ori că-ţi vorbesc aşa.

S-au tot dus anii tăvălug,
Şi nu ne-am spus cuvinte.
Cum apa rupe brazda de sub plug,
Am să mă duc şi eu cuminte.

Îţi spun acum că te iubesc,
Matur, ca pe copilul năzdrăvan,
Că n-am vrut să te rănesc,
De mi-am făcut, din tăcere, paravan.

Mă încearcă un regret târziu,
Că n-am vorbit la un pahar cu vin,
Că am ajuns acum să-ţi scriu,
De parcă ţi-aş fi fost străin.

Aş fi putut să-ţi povestesc,
De multe, câte sunt.
Despre cele ce gândesc,
Respect, familie, pământ.

Nici tu nu te-ai oprit din drum,
Să vezi de-mi sunt picioarele betege,
Să afli că şi eu sunt fum,
Şi viaţa vrea să mă abnege.

Eu nu-ţi reproşez ceva,
Doar vreau să-ţi cer iertare,
Şi să te rog: să nu care cumva,
Să ai la fel purtare.

Să fii pentru copilul tău,
Prieten dar şi tată,
Să vă povestiţi mereu,
Şi să îi dai povaţă.

Să nu te rezumi numai la bani,
Căci ei nu sunt cuvinte,
Că viaţa trece şi în ani,
Cunoşti durerea de părinte.

poezie de Marck Nessel din Nerostitele Cuvinte, Versoterapii, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2019 (8 februarie 2019)
Adăugat de Marck Nessel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rostogolire spre cer

Tu
niciodată nu ştii
cât mi-e de greu în fiecare noapte
cât de banal
ca un scrum de ţigară

niciodată nu vei şti
cât de mult mi-am dorit să-ţi pot scrie
măcar un vers
despre frunzele care au rămas din ultima
toamnă

aş fi vrut să am timp
să pun coperţi iubirii noastre
să-ţi vorbesc despre ploi
dar ştiu că versurile şi mâinile acestea reci
nu vor putea niciodată să te mângâie

am să cobor peste ape şi undeva
aproape de liniştea zăpezilor
am să mă rostogolesc spre cer
peste tăcere

acum
îmi vine să râd
e ca şi cum te-aş invita să-mi vezi
un pic din moarte
nu e simplu
am să plâng într-una de frig
n-am să ştiu ce să fac cu umbrele mele
cu răbdarea şi credinţa mea
n-am să ştiu să umblu
hai-hui
prin gândurile tale

îmi va fi sete
am să stau pe marginea drumului
n-am să înţeleg nimic
am să-mi asfixiez pe rând toate visele
de frică să nu mi le ia cineva
am să le ucid
voi desena cu fum
un sfârşit
peste o mie de gânduri, o mie de ape

voi muri frumos
fără să ştiu de ce
pe noi
Dumnezeu ne-a adunat
greşit

poezie de Mădălina Maroga
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!