Seara, fiul cel mic îşi luă tolba cu săgeţile, arcul şi paloşul, şi se duse în grădină, îşi alese un loc singuratic şi depărtat de orice pom şi de ziduri, astfel ca să n-aibă de ce se rezema. Se hotărî a sta în picioare pe un trunchi de pom tăiat, astfel încât când i-ar veni somn şi ar moţăi, să cază jos şi să se deştepte. Aşa făcu, şi după ce căzu de vro două ori, i se sperie somnul şi rămase treaz şi nebântuit de piroteală. Când, colea despre ziuă, când somnul e mai dulce, auzi un fâlfâit ca de un stol de paseri că se apropie. Trase cu urechea şi simţi că cineva jumuleşte pomul de mere. Scoase o săgeată din tolbă, o aşeză la arc şi, trac! trase o săgeată şi nu se făcu nici o mişcare. Trac! mai trase una şi iarăşi nimic. Când trase cu a treia, fâlfâitul se auzi din nou şi el pricepu că stolul de păsări trebuie să fi zburat. Se apropiă de mărul de aur şi văzu că hoţul n-avusese timp a lua toate merele. Luase ce luase, dară tot mai rămăsese. Stând el acolo, i se păru că vede lucind ceva pe jos. Se plecă şi ridică acel ceva ce lucea. Când, ce să vezi d-ta? două pene cu totul şi cu totul de aur.

Petre Ispirescu în Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prâslea dus în gradină a fost. Cum veni seara, se duse, îşi luă cărţi de cetit, două ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţile. Îşi alese un loc de pândă într-un colţ pe lângă pom, bătu ţepuşele în pământ şi se puse între ele, aşa cum să-i vină unul dinainte şi altul la spate ca, daca îi va veni somn şi ar moţăi, să se lovească cu barba în cel de dinaintea lui şi daca ar da capul pe spate, să se lovească cu ceafa în cel de dinapoi. Astfel pândi până când, într-una din nopţi, cam după miezul nopţii, simţi că-l atinge încetişor boarea ziorilor care îl îmbăta cu mirosul său cel plăcut, o piroteală moleşitoare se alegă de ochii lui; dară loviturile ce suferi vrând să moţăiască îl deşteptară, şi rămase priveghind până când, pe la revărsat de ziori, un uşor fâşâit se auzi prin grădină. Atunci, cu ochii ţintă la pom, luă arcul şi sta gata; fâşâitul se auzi mai tare şi un oarecine se apropie de pom şi se apucă de ramurile lui; atunci el dete o săgeată, dete două şi, când dete cu a treia, un geamăt ieşi de lângă pom şi apoi o tăcere de moarte se făcu; iară el, cum se lumină puţin, culese câteva mere din pom, le puse pe o tipsie de aur şi le duse la tatăl său. Niciodată n-a simţit împăratul mai mare bucurie decât când a văzut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodată.

Petre Ispirescu în Prâslea cel voinic şi merele de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescarul plecă. Iară băiatul intră cu plasa în gârlă. Bătu în sus, bătu în jos şi peşte să prinză, câtuşi decât. Tocmai era să se lase de pescuit, când văzu o mreană. Mreana fugi, el după ea, până îi veni bine şi, aruncând plasa, o încâlci într-însa şi o trase la margine. Văzu el că mreana era cât să le ajungă pe două zile. Se bucură în inima sa că făcuse o treabă cumsecade. Se puse deci de o curăţă de solzi; o spintecă, îi scoase măruntaiele. Când în loc de lapţi, ce să vezi? ceva ce nu semăna a nimic. Luă el acel ceva, îl spălă, şi rămase un fel de covăţea mititică de piatră.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A doua zi nu se luminase bine de ziuă, şi împăratul era în grădină ca să vază merele cele aurite şi să-şi împace nesaţiul ce avea de a se uita la dânsele. Dară rămase ca ieşit din minţi, când, în loc de mere coapte aurii, văzu că pomul înmugurise din nou, iară merele nicăiri. Încă fiind acolo, văzu cum înfloreşte pomul, cum îi cade florile şi cum roadele se arată iarăşi. Atunci îi mai veni inima la loc şi se mulţumi a aştepta până a doua zi. în ziua următoare, ia merele de unde nu e. S-a supărat împăratul, nevoie mare, şi porunci ca paznici să se uite să prinză pe hoţi. Dară aşi! unde e pomana aia! Pomul înflorea în fiecare zi, se scuturau florile, rodul creştea şi seara da în pârg. Noaptea se cocea. Oarecine venea atunci şi le lua, fără să prinză de veste oamenii împăratului. Pare că era un lucru făcut: acel cineva care lua merele îşi bătea joc şi de împăratul şi de toţi paznicii lui. Acest împărat acum nu-i mai era că nu poate avea mere aurite la masa lui, ciuda cea mai mare era că nici pârga acestui pom nu o văzuse măcar. Aceasta îl întristă până într-atâta încât p-aci p-aci era să se scoboare din scaunul împărăţiei şi să-l dea celui ce se va lega a prinde pe hoţ.

Petre Ispirescu în Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul cum auzi, sări din aşternut, se îmbrăcă, luă undiţa şi se duse la pârâu gâfâind. Aruncă undiţa şi nu trecu mult, şi văzu pluta undiţii mişcându-se. Trase undiţa: când, ce să vezi? un peşte mare, cu totul şi cu totul din aur. Doară că nu-i căzu leşin de bucurie. Darămite când îl văzu împărăteasa? Ea fu şi mai oleoleo. Găti împărăteasa singură cu mâna ei peştele şi mâncară. Ea îndată se simţi însărcinată. Roaba care ridică masa văzu pe talerul împărătesei un os de peşte şi o bătu gândurile să sugă acel os, ca să ştie şi ea gustul bucatelor gătite de împărăteasa. Cum supse osul, se simţi şi ea însărcinată. După nouă luni născu împărăteasa, ziua, un copil frumos, frumos, ca un îngeraş. Peste noapte născu şi roaba un copil, aidoma cu al împărătesei, încât nu aveau deosebire unul de altul. Cum era copilul împărătesei era şi al roabei. Semănau, cum se zice, ca două picături de apă. Fiului de împărat i s-a dat numele de Busuioc, iară fiului de rob, Siminoc. Crescând împreună şi făcându-se mari, i-a dat la carte, şi învăţau într-o zi cât învăţa alţi copii într-un an. Când se jucau ei în grădină, împărăteasa se uita cu drag la dânşii de pe fereastră.

Petre Ispirescu în Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se trezi bine din cugetările lui, văzu că soarele dă în asfinţit. Se sculă binişor, fără să-i pese de ceva, şi se duse acasă. A doua zi iarăşi aşa făcu, fără să-i plesnească prin cap ceva, şi fără să-şi mai aducă aminte că plecase în peţit. A treia zi, cum se sculă, plecă iarăşi la marginea eleşteului. Pasămite îl trăgea aţa la ursita lui. Şi cum sta el acolo şi se juca cu nuiaua în apă, iară broasca ţestoasă îi tot sărea pe dinainte şi se uita la dânsul cu dor, îşi aduse aminte, la urma urmelor, că el era plecat în peţit, şi că fraţii lui erau a se întoarce a doua zi cu logodnicele lor. Tocmai când voi să se scoale şi să plece spre a merge să-şi încerce şi el norocul, iată că broasca mai ţâşni o dată, iar el îşi aruncă ochii la dânsa mai cu băgare de seamă. Se uită drept în ochii broaştei, şi simţi un nu ştiu ce, colea la inimioară, pare că îl săgetase ceva. Şezu iarăşi jos. Ar fi voit să plece, dară parcă îl pironise cineva locului. Mai voi el să facă ceva cumva, aşa ca să se depărteze, dară în deşert. Picioarele nu se mai mişcară, ca şi când ar fi fost butucite. Se miră de astă lâncezeală. Şi, mai aruncându-şi căutătura la broască, văzu ochii ei, pare că strălucea de un foc ce simţea că îl atinge.

Petre Ispirescu în Broasca ţestoasă cea fermecată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când tăia bradul, la care toată lumea se uita cu jind, o bătrână cerşetoare se opri şi ea să privească lângă cealaltă lume, şi când vru să plece, luă cu dânsa o surcea ce căzuse de la o ţandără a bradului şi o duse acasă. Băgă însă de seamă că era un ac înfipt în surcea; ea îl scoase; şi fiindcă surceaua era oarecum măricică şi lată o făcu capac la oala care o avea şi ea după sufletul ei. A doua zi plecă în prosteală ca totdauna; dară când se întoarse acasă, rămase încremenită văzând coliba măturată şi deretecată de-ţi era dragă inima să priveşti. Nu înţelegea baba ce minune să fie asta, adică cine să fi venit să-i facă ei astfel de bine. Câteva zile urmă tot astfel; în sfârşit hotărî să pândească, doară va da peste cel ce-i deretecă şi-i pune toate alea la rânduiala lor pân colibă şi aşa şi făcu. Într-o zi după ce plecă, ea se ascunse şi, uitându-se pe furiş, pe crăpătura uşii, văzu cum din capacul oalei sări o fată mai albă decât neaua şi cu părul de aur.

citat celebru din povestea Cele trei rodii aurite de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi pe care pom se punea de cânta, pe loc se şi usca. Grădinarul spuse împăratului toată şiretenia cu pasărea şi cum se usucă pomii pe care se punea ea de cânta. Împăratul se luă de gânduri. Mai toţi pomii din grădină se uscară în câteva zile, mai rămăsese unul. Atunci împăratul porunci să pună pe fiecare crăculiţă câte un laţ, şi aşa se şi făcu; iară a doua zi, în revărsat de zori, veni la împăratul cu pasărea de aur care dedese în laţ. Împăratul porunci de-i făcu o colivie cu totul şi cu totul de aur, puse pasărea în ea şi, de dragul ei, o ţinea pe fereastra lui. Ţiganca, cum auzi de istoria cu pasărea, îi trecu un fier ars prin inimă. Se făcu bolnavă, mitui pe toţi vracii cari spuseră împăratului că până nu va tăia pasărea de aur şi să dea împărătesei să mănânce din ea, nu se va însănătoşi. Plin de scârbă, împăratul nu se putea învoi la asta, dară, după rugăciunea fiului său, o dete; rămase însă nemângâiat şi din ce în ce ura mai mult pe ţigancă.

citat celebru din povestea Cele trei rodii aurite de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A doua zi spuse lui Făt-Frumos, şi el nu crezu. Fata, prefăcându-se mâhnită că nu ştie în ce îi stă puterea, păţi însă ca şi rândul trecut, apoi zmeul îi spuse încă o minciună. Daca văzu şi văzu că fiul de împărat nu crede, vezi că ştia el ce ştia, ea se făcu bolnavă. Când veni zmeul a treia zi de la vânat, găsi pe fată în pat. Zmeul trase fetei şi de astă dată o calcavură de auzi câinii în Giurgiu. Atunci ea se prefăcu aşa de bolnavă, încât zmeul crezu că o să dea mâna cu moartea.

Petre Ispirescu în Poveste ţărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calul fusese al zânei. Ea îl dedese în dar voinicului când fu a se duce la mărul roşu. El acum, dacă se văzu gonit, alergă drept la stăpână-sa. Ea, cum îl văzu viind fără stăpânu-său, pricepu că trebuie să fie vreo drăcie la mijloc. Se dete jos, şi ce văzu se spăimântă. Luă deci desagii, îi aduse în casă la ea şi luă bucăţică cu bucăţică, os cu os, şi le aşeză una lângă alta, fiecare la locşorul lor. După aceea turnă apă moartă peste dânsele. Ele se închegă, lipindu-se una de alta; pielea se făcu la piftia, întrupându-se. Îl stropi şi cu apă vie şi se însufleţi; dară mut şi surd. Atunci îi dete să mănânce un măr de care adusese el şi îi veni grai. Luă şi purcelul scroafei de pe sub pământ şi îl făcu să-i guiţe la urechi şi îi veni auz.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi scoase pungile cu bani, i le puse în mână, luă oul şi plecă. Bietul om rămase înlemnit în loc, uitându-se după neguţător cum se ducea. Nici că-i venea măcar să crează ochilor. Şi apoi unde se mai auzise ca un ou să se vânză cu două pungi de bani. Când se deşteptă din zăpăceala lui, pipăi pungile să vază nu e vrun vis; apoi vru să alerge după neguţător să-l întrebe de n-a făcut vro greşeală. Dară ia pe neguţător de unde nu e. El îşi căutase de drum vesel că cumpărase aşa ou. Daca văzu şi văzu, deschise şi el pungile, se uită în ele, dară odată îl luară de ochi banii ce era acolo. Apoi le strânse la loc, le băgă în sân şi plecă să-şi cumpere merinde. Umplu un sac cu de cele de trebuinţe şi o luă către casă. Se tot temea şi se tot uita în toate părţile să nu care cumva să vie cineva să-i ia pungile.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zmeii îl ascultară, orbiţi de lăcomia ce aveau ei să puie mâna pe fată. Şi apoi, de! de zmei, zmei; de voinici, voinici; dară se vede că erau cam nătăfleţi, de ascultară la gura băiatului să intre după dânsul câte unul, unul; căci fiul cel mic al împăratului sta acolo înăuntru cu paloşul în mână, fără să ştie zmeii, şi cum intrau, el hârşt! le lua capul şi îi trăgea cu totul în cameră. Făcu unuia, făcu la doi, până la al şaselea. Dracul de zmeu cel d-al şaptelea, pesemne că el nu era tocmai atât de nătăflete, căci parcă-i spuse dracul la ureche ce prăpăd li se găteşte acolo înăuntru că nu-i veni să intre şi fugi. Băiatul aşa de încet şi uşor lucrase, încât fata nu simţi nimic. Ea dormea dusă în pat, fără să iabă vreun habar. Atunci şi el se apropie de fată - şi, dreptul lui Dumnezeu! nici că mai văzuse până atunci aşa frumuseţe - îi luă inelul ce avea în degetul cel mic şi marama de pe faţă. Cu aceste două lucruri se întoarse el acasă la fraţii săi, fără să le spuie ceva, din cele ce i s-au întâmplat.

Petre Ispirescu în Poveste ţărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi toată silinţa ce puse împăratul a opri pe fiul său de la aceasta, fu în zadar. Daca văzu şi văzu că nu-l poate opri, porunci şi numaidecât i se şi făcu hainele; după ce le luă, fiul împăratului încălecă şi plecă. Un an de zile trecuse de când călătorea; ajunsese prin pustietăţi nelocuite de oameni, şi tot rătăcind în sus şi în jos, două rânduri de haine se rupseră şi le lepădase. Neştiind ce să facă, hotărî a mai merge câtva, şi daca nu va putea descoperi nimic, să se întoarcă. Abia mai făcu câţiva paşi şi iată că zări o colibă. Se repezi într-acolo iute ca săgeata şi îndată şi ajunse.

citat celebru din povestea Cele trei rodii aurite de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se sperie oarecum, fiul de împărat, când auzi pe broască vorbind. Ar fi rupt-o d-a fuga, dară graiul ei era dulce şi viersul cu lipici ce avea îl făcu să-i rămâie tălpile lipite de locul unde sta. Broasca se dete de trei ori peste cap şi se făcu o zână gingaşe, şi plăpândă, şi frumoasă; cum nu se mai afla sub soare. Îi venea flăcăului, de drag, să o soarbă într-o lingură de apă. Dară se opri, şi nu făcu nici o mişcare, ca să nu supere ori să îndărătnicească pe zâna a veni după el, căci simţi că, de aci înainte, fără dânsa nu va putea trăi. Se puseră la vorbă, şi nici ei nu ştiau ce vorbesc. Aci începeau una, aci lăsau alta, până ce se pomeniră că amurgise. Şi fiindcă a doua zi era să vie fraţii cu logodnicele lor, spuse zânei că se duce să înştiinţeze şi el pe tătâne-său că o să-şi aducă şi el logodnica. Broasca intră iarăşi în eleşteu, iară dânsul plecă la curtea împărătească. Mergea el, dară parcă-l tot oprea cineva în cale. I se părea că-l trage cineva de la spate de haine. El se tot întorcea de se uita înapoi. Nu vedea nimic, însă el îşi tot întorcea capul şi se uita. Noroc că i se scurtase calea şi ajunse acasă, căci, de ţinea drumul mai lung, te miră de nu rămânea cu gâtul strâmb, de atâta uitat înapoi.

Petre Ispirescu în Broasca ţestoasă cea fermecată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată într-o pustie mare un pustnic, şi petrecea singur singurel. Vecinii săi erau fiarele pădurilor. Şi aşa era de bun la Dumnezeu, încât toate dobitoacele i se închinau, când se întâlneau cu dânsul. Într-una din zile se duse pustnicul pe marginea gârlei, care curgea pe-aproape de coliba lui, şi iată văzu că vine pe apă un sicriaş smolit şi încleit bine, şi auzi un orăcăit de copil ieşind dintr-însul. Stătu puţin de cugetă şi, după ce făcu rugăciune, intră în apă şi trase cu o prăjină sicriaşul la margine. Când deschise, ce să vază în el? Un copilaş ca de vro două luni; îl scoase din sicriu şi cum îl luă în braţe tăcu. Acest copil avea un baier atârnat de gât. Şi, dacă îl luă, văzu că într-însul era o scrisoare, o ceti şi află că copilul de faţă este lepădat de o fată mare de împărat, care alunecase şi ea în valurile lumei şi, care, de frica părinţilor, lepădă copilul, îl puse în secriaş şi-i dase drumul pe gârlă, lăsându-l în ştirea lui Dumnezeu. Pustnicul voia din toată inima să crească pruncul ce-i trimisese Dumnezeu, dară când se gândi că n-are cu ce să-l hrănească îl podidi un plâns de nu se mai putea sfârşi. Căzu în genunche şi se rugă lui Dumnezeu, şi o! minune! deodată răsări, măre, dintr-un colţ al chiliei sale o viţă, şi numaidecât crescu şi se înălţă, până la streaşina casei.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cu părul de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul ascultă de vorbele împărătesei şi dete sfară în ţară şi pe la toate împărăţiile, precum ca să se ştie că oricine va ghici semnele ce are fata împăratului pe trup, aceluia i-o va da de soţie. Când se auzi de astă hotărâre împărătească, se făcu mare vâlvă între împăraţi şi oamenii locului, şi toţi cu totul se sculară să meargă la curtea împărătească să-şi cerce norocul. Iar daca auzi şi ciobănaşul, îşi ceru simbria de la stăpânu-său, îşi mai vându şi ce bruma de ţoale mai avea, îşi cumpără un cal de atât pe cât îi ajunsese bani şi haine de primeneală, îşi luă ceva merinde şi plecă şi el. Cum se văzu la câmp, descălecă şi, cu ochii înmuiaţi în lacrămi, făcu o rugăciune la Dumnezeu să-i fie de ajutor în călătorie şi să izbândească, apoi încălecă din nou şi porni cu voie bună.

Petre Ispirescu în Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai trecu ce trecu şi iarăşi, într-o sărbătoare mare, împăratul merse la biserică cu toţi sfetnicii săi şi cu toţi curtenii tineri şi bătrâni. Şi de astă dată fata cea mică a împăratului se prefăcu că este bolnavă şi rămase acasă. Între curtenii împăratului cari merseră la biserică era şi grădinarul, fiind bătrân, credincios şi vechi slujbaş al împăratului. Argatul cel cheleş daca se văzu singur, scutură frâul şi-şi chemă calul. De astă dată scoase din găoacea de nucă rândul de haine cel de aur, se găti frumos, înfrână calul ce venise numai înşelat, îşi lăsă părul de aur pe spate, încălecă, îşi încurcă calul prin grădină, pe care o strică de tot, şi apoi se duse ca şi de-lalt rând la biserică, merse la mir, se ploconi în dreapta şi în stânga şi ieşi. Întorcându-se acasă, porunci calului de făcu grădina de trei ori mai frumoasă decât era. Fata împăratului îl văzu şi când ieşi, şi când se întoarse, şi ceea ce făcu, dară tăcea. Când se întoarseră de la biserică, împăratul şi toţi cu totul spuseră fetei celei mici a împăratului minunea ce văzuseră.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Făt-Frumos zise tatălui său să-i dea voie acum să caute şi pe hoţ. Tatăl său nu mai voia să ştie de hoţ, deoarece i-a ajutat Dumnezeu să vază merele cele atât de mult dorite. Dară fiul cel mic al împăratului nu se lăsă numai pe aceea, ci stărui până ce împăratul îi dete voie să meargă a căuta şi pe hoţ. Se găti de drum; iară când fu a pleca, îşi scoase penele cele de aur de la căciulă şi le dete împărătesei muma lui, ca să le poarte ea până s-o întoarce el. Luă haine de primeneală şi bani de cheltuială, îşi atârnă tolba cu săgeţile la spate, paloşul la coapsa stângă şi, cu arcul într-o mână şi cu alta de gâtul credinciosului său, porni la drum. Şi aide, şi aide, merse cale lungă depărtată, până ce ajunse în pustietate. Aci făcu popas şi sfătuindu-se cu robul său cel credincios, găsi cu cale să apuce spre răsărit. Mai călătorind ei o bucată bună, ajunse la o pădure deasă şi stufoasă. Prin bungetul ăsta de pădure mergând ei pe dibuitele, căci altfel era peste poate, zăriră în depărtare un lup groaznic de mare şi cu fruntea de aramă. Îndată se şi gătiră de apărare. Când fură aproape de lup de o bătaie de săgeată puse Făt-Frumos arcul la ochi.

Petre Ispirescu în Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ea se duse şi iară se întoarse, ca şi întâi, fără ispravă şi tot cu astfel de vorbe. Mă-sa înţelese că acolo nu e lucru curat şi îi dete un ac vrăjit să-l ţie în păr, şi o învăţă ce să facă cu el la întâmplare de ar da peste cineva p-acolo, şi o trimise iară. Ţiganca, cum ajunse la fântână, cătă în sus şi văzu de unde venea în fântână acel chip îngeresc. Iară fata cu părul de aur zise copaciului de se lăsă, luă pe ţigancă ca să-i ţie de urât, şi copaciul se ridică la loc. Stând ele la vorbă, ţiganca se linguşi şi rugă pe fată, ca de voieşte să doarmă niţel, să puie capul în poala ei, şi ea îi va căuta în cap. Fata se înduplecă şi se puse cu capul în poala ţigancei, şi, când era să o fure somnul, ţiganca îi înfipse acul otrăvit în cap, iară fata se făcu o păsărică cu totul şi cu totul de aur, şi începu a zbura de colo până colo, pân crăcile pomului.

citat celebru din povestea Cele trei rodii aurite de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul cel mare al împăratului se puse la pândă o săptămână întreagă: noaptea pândea şi ziua se odihnea; iară când fu într-o dimineaţă, se întoarse trist la tată-său şi-i spuse cum priveghease până la miezul nopţii, cum mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ţinea pe picioare, cum, mai târziu, somnul îl copleşi şi căzu ca un mort, fără să se poată deştepta decât tocmai când soarele era rădicat de două suliţe, şi atuncea văzu că merele lipsesc. Nepoftită fu mâhnirea tatălui său, când auzi spuindu-i-se astă întâmplare. De silă de milă, fu nevoit a mai aştepta încă un an, ca să facă şi voia fiului său celui mijlociu, care cerea cu stăruinţă de la tată-său ca să-l lase şi pe dânsul să pândească, şi se lega că el va prinde pe hoţii care îi făcea atâta întristare. Timpul veni, merele începură a se pârgui; atunci fiul său cel mijlociu păzi şi el; dară păţi ca şi frate-său cel mare.

Petre Ispirescu în Prâslea cel voinic şi merele de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarse fiul împăratului ochii în toate părţile să vază apă; dară geaba, apă nu era, iară fata căzu şi muri; p-aci era să cază şi el, dară se ţinu. Tot mergând el, nu putu să ţie până să nu guste dintr-o rodie şi scoase cuţitaşul de tăie încă una; deodată, iese şi dintr-însa o fată ca o zână, şi moare ca şi cea dintâi, fiindcă n-avu apă să-i dea. Mâhnit de ciudata întâmplare, mergea către împărăţia tatălui său cu rodia care îi mai rămăsese, şi se uita la dânsa ca la un cireş copt; şi merse până ajunse la o câmpie frumoasă pe unde începu a cunoaşte urme de oameni. Aici îi mai veni inima la loc, şi se puse jos să se odihnească niţel. Gândul lui nu se lua de la rodii şi de la fetele cele frumoase ce muriseră; şi tot gândindu-se se aprinse în el dorinţa de a gusta din rodia pe care o mai avea, încât nemaiputându-se ţine, otărî să o taie şi pe aceasta, dară temându-se să nu i se întâmple ca şi cu celelalte, căută o fântână, luă apă în căciulă, şi acolo, la umbra unui copaci mare, tăie şi rodia care îi mai rămăsese, când ce să vezi? unde ieşi o fată ca soarele de frumoasă, şi cu părul de aur. El îi dete de bău şi o stropi cu apă, şi aşa scăpă fata cu viaţă. Fiul împăratului îi da târcoale, şi se tot minuna de frumuseţea şi de gingăşia ei.

citat celebru din povestea Cele trei rodii aurite de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!