Reverie

Seara-nvăluie cu aripa-i
Culmile din vârf de munte,
Cetinile-n taină-ndreaptă
Înspre ceruri a lor frunte.

Şi prin ceaţa înserării,
Lumânări de ceară verde
Ele par, şi-n altă lume,
Facla ştearsă li se pierde.

În curând, pe bolta largă,
Ele-aprind sclipiri de stele;
Luna--candelă de veghe--
Lunecă pe lângă ele.

Iar prin aer, liliecii,
Ca năluci, se pierd în fugă;
Coruri de batraciene
Nalţă-n ceruri a lor rugă.

Dorul se deşteaptă-n umbră,
La izvor de-argint îşi spală
Faţa lui trandafirie.
Toţi se culcă, el se scoală.

poezie clasică de Nicolae Martinescu (1927)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au înnebunit salcâmii

Au înnebunit salcâmii
De atâta primăvară,
Umblă despuiaţi prin ceruri
Cu tot sufletu-n afară

Şi l-au scos de dimineaţă
Alb şi încărcat de rouă
Cu miresme tari de ceruri
Smulse dintr-o taină nouă

Au înnebunit salcâmii
Şi cu boala lor odată
S-a-ntâmplat ceva îmi pare
Şi cu lumea asta toată

Păsările aiurite
Îşi scot sufletul din ele
Pribegind de doruri multe
Călătoare printre stele

S-a-mbătat pădurea verde
Nu mai e aşa de calmă,
Ţine luna lunguiaţă
Ca pe-o inimă în palmă

Nu-mi vezi sufletul cum iese
În haotice cuvinte,
Au înnebunit salcâmii
Şi tu vrei să fiu cuminte?

cântec interpretat de Tudor Gheorghe
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vârf de munte

Lumina curge
peste privirele
tale... ale mele...
căzute
flacăra verde
ne cheamă
să ne cufundăm
în iarba
ce aşteaptă în rugă
vorbele frunzelor
şi fuga vântului
în tăcerea lor
se prăbuşeşte
un fluture
vârf de munte...

poezie de Corina Gherman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul durerii

Auzit-ai tu vreodată frunzele de vânt mişcate
Susurând încet şi tainic pe-a lor ramuri clătinate?
Ele cântă-atunci de jale cu un glas suspinător;
Cine ştie-a lor durere, cine ştie dorul lor.

Şi ascunsă prin frunzişuri, tăinuind a ei fiinţă,
cântă dulcea Filomela, şi-n cântare-i o dorinţă
Pare că îndreaptă vecinic către cerul cel senin,
Şi divina-i melodie se sfârşeşte c-un suspin.

Iar poetul ce-o aude îşi ia lira şi se duce
Pribegind cu-a sale doruri, şi ca dânsa el atunce
Cu un vers duios şi jalnic spune lumii chinul său
Şi răpit de-a lui simţire el suspină-amar şi greu.

Şi-auzind atâtea glasuri ce spre ceruri se înalţă
Care te pătrund în suflet cu-a lor farmec şi dulceaţă,
Nu întrebi, plecând cu jale ochii-n jos înspre pământ
Pentru ce tot cu suspinuri se sfărşeşte orice cânt?

O! de-ai şti tu că pe lume, de când lumea e facută,
Blânda voce-a fericirii este, a fost şi va fi mută,
În viaţă-orice cântare ce cu drag ai asculta
Ai şti că-i glasul durerii şi adânc ai suspina.

poezie celebră de Veronica Micle
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eterna pace

Viaţa noastră e viaţa spumei
Şi totuşi, de-ar seca din fundu-i marea,
O altă mare-ar face lacrimi lumei.

Precum uitarea-i a durerii moarte
Astfel şi moartea e uitarea vieţii
Spre-a răsăsri din nou la altă soarte.

Da, e-o dorinţă mare, fără nume,
Pe care-n tot adâncul o cuprinde
Bătrânul haos, născător de lume.

Atâtea lumi care rotesc în haos
Cu zborul lor măsurător de vreme,
În veci pe cale, neaflând repaos.

Astfel tot trec, ca şi un roi ce trece,
Şi-n a lor fugă fierb şi se-nfierbântă,
Plutind în veci prin universul rece.

Astfel e timpul, care lung străbate
Prin mii de veacuri, stăpânind în silă,
Născând şi ucizând în lume toate.

Astfel e spaţiul fără fund şi fine,
Iar din încrucişarea - amundurora,
Născând mişcare, s-au născut lumine.

Căci timpu-i tatăl, iar genunea-i muma,
Iar fiul e mişcarea, e amorul,
E foc aprins ce arde pân-acuma.

Astfel rotind se-nvârt în jur de soare,
Pe când el însuşi cu ele împreună
O altă clină-n veci o să coboare.

Din trei mişcări mişcarea lor se-adună,
Cu toţi în jos, toţi împrejur de sine,
Toţi împrejurul altor fac cunună.

Şi-astfel din noapte s-a-nchegat lumine,
Căci prin mişcare s-au aprins cu toate,
Prin neodihnă ceru-ntreg se ţine.

Şi cine ştii când ceasul lor va bate
Şi cele trei inele s-or desface
Din a mişcării sfântă trinitate.

Şi peste toţi s-o-ntinde – eterna pace.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1882)
Adăugat de Maria Hadârcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul ploii

Din ceruri tot curge izvor nesecat,
Cu ochii umflaţi de nesomn plânge-un nor,
În ropot curg lacrimi, şiroi ne-ncetat
Şi păsări se plâng după liniştea lor.

Un fulger loveşte pământu-înmuiat,
Un tunet străpunge al firii fior,
Din ceruri tot curge izvor nesecat,
Cu ochii umflaţi de nesomn plânge-un nor.

Natura e sumbră în tristul decor,
Un ram se îndoaie de vânt aplecat
Şi răpăie ploaia în ritm sacadat,
Nelinişti se picură-n gânduri de dor,
Din ceruri tot curge izvor nesecat.

rondel de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Izvorul de rouă

Ai pus naiul la inimă,
Şi a-nceput să cânte,
Stelele s-au aprins
Peste-naltul munte.

Carul Mare-n ceruri
S-a răsturnat încet
Precum o rimă rară
Sub pană, la poet.

Am căutat copita
Calului ce-a tras
Carul Mare-n ceruri,
Cu dorul am rămas.

Tu cu naiu-n suflet
Te-ai urcat la stele,
Copitele aprinse
Torc dorurile mele.

Visele mă poartă
Spre o cruce nouă,
Trecem prin viaţă
Un izvor de rouă!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aproape toate personajele feminine din romanele mele sunt inspirate de femeile chiliene, pe care le cunosc bine pentru că am lucrat cu ele şi pentru ele ani în şir. Mai mult decât domnişoarele din clasa de sus, cu picioarele lor lungi şi pletele lor blonde, mă impresionează femeile din popor, mature, puternice, muncitoare, pământene. Amante înfocate când sunt tinere, apoi stâlpul casei, mame şi soţii de nădejde pentru bărbaţi care adesea nu le merită. Sub aripile lor îşi găsesc adăpost copiii proprii şi străini, prieteni, rude, cunoştinţe. Robotesc pentru alţii, se lasă pe ele la urmă de tot, muncesc fără preget şi îmbătrânesc prematur, dar nu-şi pierd capacitatea de a râde de ele însele, nici romantismul de a visa la alt bărbat şi nici flăcăruia de revoltă din inimă. Majoritatea au vocaţie de martir: se scoală primele ca să-şi servească familia şi se culcă ultimele; se mândresc că suferă şi se sacrifică.

Isabel Allende în Ţara mea inventată
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vânătorii, aci înghit un pahar mai nainte de a se porni, aci se odihnesc pe iarbă verde, cu caii lângă dânşii, aci iar sosesc voioşi, sunând fanfarele lor de izbândă. Damele, graţios plecate pe şeile lor de catifea neagră, se uită cum şoimii se reped în aer pe păsărelele spăimântate; una din ele s-a depărtat în taină spre pădure, şi după dânsa aleargă, în fuga calului său alb, un galant cavaler, ducându-i vălul pe care ea l-a uitat atârnat de craca unui copac; tocmai în fund, pe marginea pădurii, se zăresc, prin ceaţa umedei Olande, câinii urmărind un cerb abia profilat.

Alexandru Odobescu în Pseudo-Kynegetikos, VIII (1874)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

De nu ar fi pe lume

De nu ar fi pe lume animale
Nu am înţelege ce-i iubirea...
Prin ochii lor plăpânzi şi calzi
Descoperim ce-i fericirea.

De nu ar fi flori în văzduh
Nu am înţelege ce este puritatea...
Ne-am pierde ca o pulbere în vânt,
În frumuseţea lor stă însuşi Duhul Sfânt.

De nu ar fi pe lume ape,
Să murmure în prag de seară,
Ne-am pierde toţi în neant
Şi am uita dorul de ţară.

De nu ar fi pe lume munţi,
Cu creasta lor stâncoasă şi semeaţă,
Vulcani ce lecţia ne-nvaţă,
Am uita a preţui chiar propria viaţă.

De nu ar fi pe boltă soare,
Pământul tot ar îngheţa,
Dar Universul e coordonat de un mare Arhiereu
Şi-n tot ce străluceşte pe pământ se simte Dumnezeu.

Căci totul e creat cu-a lui putere,
În mâna lui Preasfântă ţine mângâiere,
Ne-a dăruit a lumii frumuseţe, dar şi puţin suspin,
Să stăpânim pământul, în veci, Amin!

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea sus

Nu pot să ajung la stele
să le mângâi, să le strâng,
sărutându-le să plâng
că nu pot să fiu ca ele

Vor să chinuiesc de zbor
şi-mi par toate fermecate,
luminând-o şi pe moarte
şi ochii cuprinşi de dor

Înălţimea lor domneşte
peste micile mărimi,
prea pline de mărăcini
într-o lume de poveste

Nu pot să ajung la stele
să trec mândru al lor prag,
plin de mine şi cu drag
să mă tutuiască ele.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul lui Hiawatha XXII: Plecarea lui Hiawatha (fragment)

Pe ţărmul de lângă Gitchie Gumee,
Lângă luminoasa Mare cea Mare,
Lângă intrarea cortului,
În dimineaţa plăcută de vară
Hiawatha a stat şi a aşteptat.
Pretutindeni plutea o prospeţime tânără,
Pământul freamăta de viaţă,
Iar sub ochii lui prin aerul însorit al zilei,
Înspre vest, către pădurile din apropiere,
Treceau în valuri fluturi aurii,
Treceau roiuri de albine mirosind a miere,
Scăpărând, cântând prin aerul însorit al zilei.
Senin, deasupra-i, se întindea tot cerul,
Şi, neted ca oglinda, lacul în faţa lui –
Din adânc a izbucnit la suprafaţă-un sturion,
În scânteieri de diamant, prin aerul însorit al zilei;
La margine de lac, pădurea verde
Se reflecta-n apa nemişcată,
Vârful fiecărui copac îşi avea umbra
Încremenită în apa nemişcată.
De sub sprânceana lui Hiawatha
A dispărut orice regret, orice privire sumbră,
Aşa cum ceaţa părăseşte apa nemişcată,
Cum aburul ridicat din iarbă-ncet se pierde.
Cu un surâs rotund de fericire,
Cu privirea luminoasă
A celui care tocmai a avut o viziune,
Hiawatha a stat şi a aşteptat.

poezie clasică de Henry Wadsworth Longfellow, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lume priponită

în mine arde-o lume priponită
de crucea vieţii fără de-ntuneric
aprind un lemn de gând
dau foc iubirii
întorc spre cer privirea-nceţoşată
şi-ascult cuvântul
cel dintâi din punct

de foc de-argint din lemn
sau fier
sau aer
prin apă calc
şi simt că mă scufund

o mână cât o frunză de măslin
mă scapă
ridică umbra-n mine
ca pe-un zid

şi ştiu că într-un unghi al lui
al zidului
m-aşteaptă
înţelepciunea firii să-mi înalţe
inima-n ceruri peste ceruri albe
şi sufletul
în pasăre de foc
mi-l lasă
cenuşa lui să-mi fie far prin lume

din spirit aspru mă ridic
şi-n creste
înzăpezite îmi trimit şi visul
şi frica
frământarea şi căderea
când lumina
la ceas de taină reaprinde
viaţa

e chipul chip al chipurilor aspre
blândeţea nu se vede
se trăieşte
se pictează

din fir de iarbă
scânteia prinde forţă
din lemn din apă şi metal
spre gheaţă

în gheaţă înnoptez
apoi răsare
el, forţa vieţii, blândul, asprul
soare

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minute albe

la marginea cuvintelor armonia se topeşte ca o ceară,
săbii de ceaţă discreditează minutele căzute-n visare,
literele îşi storc ideile pân' la epuizare.

stă ca pe jeratic golul ce murise
gata să-şi ocupe locul
pierdut, într-un cromatic adormit.

căi şi ceruri divine s-au retras cu foşnetul sacrificat
pe orizontul rămas ca o umbră jilavă.

minutele albe, ca o răsplată a luminii
sugrumate de o altă lucire a unei luni desculţe,
înaintează nevăzut în timpul pus pe fugă.

albastrul îşi marchează întinderea peste obositul verde
pe drumul uimit fără capăt.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-a născut Pruncul cel Sfânt

Cerul este plin de stele
Strălucesc ca niciodată
Oi, cu păstori lângă ele
Stau în câmp, dar, deodată,

Îngeri urcă şi coboară
Cântând lin, cu glas duios
Şi pe a Cerului scară
Îl anunţă pe Hristos,

Fiul, cel născut de-ndată
De Maria, mama Lui,
Îngeri se adună roată
Şi se-nchină Pruncului.

Jos, în ieslea mititică
S-a născut un Prinţ Ceresc
Cu sfială şi cu frică
Părinţii Lui Îl privesc.

Pruncul lor, plin de lumină,
De îngeri e-nconjurat
E un Prinţ, cu faţa senină,
De toţi este admirat.

Păstorii-au venit degrabă
Cu mieluţi, în dar să-I dea,
Lor nu le venea să creadă
Minunea ce se arăta...

Magii de la răsărit
Toţi trei, s-au înfăţişat.
Steaua i-a călăuzit
Şi drumul le-a luminat.

Daruri scumpe, valoroase,
Pentru Prunc ei au adus
I-au făcut urări frumoase
Şi s-au închinat nespus

Pruncului cel minunat
Ce din Ceruri a venit
El, al lumii Împărat!
Şi vestea s-a răspândit

Tot Pământul a aflat
Despre Darul cel Ceresc
Şi cu toţi s-au bucurat
Tatălui, Îi mulţumesc.

Lumea întreagă Îl slăveşte
Şi Îi cântă cu iubire
A Lui naştere vesteşte
Prin El, avem mântuire.

Amin

poezie de Florenţa Sărmăşan din Voi merge pe urmele Tale (17 decembrie 2016)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu eşti, Doamne...

M-am slujit de stele-ntotdeauna
Când am vrut la Tine să ajung
M-a vegheat din înălţime luna
Luminându-mi noaptea drumul lung.
Toate, Doamne, toate-s ale Tale
Tu le-ai pus acolo sus în cer
Ele doar mă însoţesc pe cale
Dar la semnul Tău se sting şi pier.

Din Lumina Ta, în ele, Tată
Ai lăsat să picure un pic
Şi mă rog dar, Doamne, niciodată
Nu vor fi mai mult decât nimic.

Sunt frumoase, le-ai creat anume
Pentru mine să le văd ca sunt
Dar şi ele-s, Doamne, tot din lume
Şi-s şi ele, Doamne, din pământ.

Pot să moară orişicând şi ele
Dar Lumina sufletului meu
Nu e nici din lună, nici din stele
Ci e de la Tine, Dumnezeu.

Sigur ca dorinţa-mi încolţeşte
Când le văd şi când în cer Te ştiu
Dorul meu când înspre Tine creşte
Ele-mi stau de martori că eşti viu.

Toate-s de folos şi-s toate bune
De m-ajută, Doamne să mai cresc
Lumea asta toată-i o minune
Şi mai mult prin lume Te iubesc.

Ai lăsat un semn în fiecare
Şi în toate străluceşti la fel
Muntele veghează lângă mare
Tot pământu-i, Doamne, un Betel.

Loc de taină şi odihnă sfântă,
Locul unde singur îmi vorbeşti
Stele, îngeri, lună, ceruri cântă
Tu eşti Doamne veşnic Cel ce eşti!...

poezie de Adriana Cristea (19 octombrie 2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Foşnetul roşu

Par născute din focul ce arde-n cămin
şi-au luat de la el roşul cănii de vin
şi sclipiri de prin umbre-alergând pe un zid
ca un vânt rătăcit de-al destinului ghid.

Se înalţă-amintiri ca şi pruncii născuţi
prematur şi firavi, vineţii şi tăcuţi,
aşteptând o căldură prin gânduri s-aştern
pe un tot ce înseamnă o clipă-n etern.

Din atâtea cu noi, îmi aleg şi răsfir
pe-un al vieţii tumult, cât un lung patrafir,
o-ntâmplare ce-a fost şi, cu verdele ei,
mi-aminteşte de-atingeri şi ochi în scântei.

Ce căldură trecea prin pădurea de-atunci!
Nu era pic de vânt – doar prin sânge porunci,
şi mergeam prin pustiul cu nimeni în jur,
călători ca prin Rai. N-am putut să îndur:

Sub un verde aprins, de molid curios,
cu un vârf ce-şi mutase privea în jos,
noi, în umbră, dansam şi pădurea, curând,
a foşnit a fiori şi a sânge pulsând.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem

din aer cioplesc îmbrăţişări
pentru cântecul păsărilor

azi a venit vara mai repede
şi am lăsat păianjenul verde
să-mi ţeasă-n privire
pânze în care să înfăşor
tot necuprinsul

păsări de venin
ard în zborul lor hipnotic
cântecele lor curg tandru
din crengile bătrâne

iar lângă izvor curcubeul soarbe răcoarea pietrelor

poezie de Marian Hotca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În lumea lor

Există dincolo de orice vizor,
O lume frumoasă, doar a lor
Unde se poate dormi în zbor,
O lume a păsărilor.

E dat de îngeri darul lor,
Un dar ce-l au până când mor
Mereu cu gândul printre nori,
Cântându-i soarelui în zori.

Si vine câte-un anotimp,
Uneori, mult prea din timp
De le alungă-n alte ţări,
Peste oceane, peste mări.

Îşi lasă-n urmă munca lor,
Luând cu ele lumea lor
Şi pleacă, cu gândul la noi,
Plângând uitându-se înapoi.

Se duc cu soarele de vară,
În alt tărâm, cu primăvară
Păstrând cu ele amintiri,
Inegalabile trăiri.

Vom fi şi noi în gândul lor,
Rămaşi ascunşi, în lumea lor
Purtaţi prin crânguri neştiute,
În sufletele lor mărunte.

Şi vor veni din nou la noi,
Să-şi vadă al lor tăcut zăvoi
În stol neîncetat zburând,
Murind pe drum, cu noi in gând.

poezie de Alin Ojog
Adăugat de Alin Ojog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Slavă întru cei de sus

Vuieşte văzduhul, în noapte, de glasuri
Şi nori argintii ca şi spuma de mare,
Pe umeri plutind îngeraşii din ceruri
Pornit-au în mici legănări să coboare.

Sub clarul de lună, pe aripi de vânt,
Se lasă cerescul şi dulcele cor,
Şi lângă-adormitul--în ceaţă--pământ
Cu glas lin ca unda, el cântă uşor:

Cântaţi cu toţi slavă întru cei de sus,
Voi ceruri, daţi slavă cerescului zeu,
Ce-n haos iubire, iubind a adus!
Voi, munţi, pietre, râuri, cântaţi-i mereu!

Sunaţi şi voi cedri cu fruntea semeaţă
Acelui ce sfarmă blestemul şerbiei,
Şi face să fie şi-n iad dimineaţă,
Viaţă-aducându-i din nou veşnicie!

Zâmbeşte din buza-i de purpură fină
În somnu-i din iesle, copilul Iisus
Iar pacea din ceruri se cerne virgină,
Cu albe petale de neauă, de sus.

poezie clasică de Nicolae Martinescu din Brevi finietur... (1926)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul se risipeşte ca ceaţa prin aer

Pe braţele ei întinşi stau nevăzuţi şerpii vicleni
aşteaptă să-i strângă la piept pe seduşi
şi nu vor mai scăpa din mrejele fierbinţi
ţesute diabolic împrejur.

Cuvintele alunecă de la răscrucile gândului
până la triunghiul coapselor nude
cu ecouri mustind în arome de măr copt.

Totul se risipeşte cum ceaţa prin aer
unde tulburătoare lumini lichide se nasc,

din ape curcubeie fac arcuri frumoase pe cer,
sub ele orizonturi rămân ca nişte porţi
pe unde trec anotimpuri cu logos poetic.

Se mântuie de păcate întregul univers
şi respiră prin piele bucuria învierii.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!