Burnout

poartă-ţi povara în spate, învăţasem eu de undeva. nu-mi era groază
că mi se întâmplă, stăteam fiecare lipiţi de geam, eu înăuntru, întunericul
afară şi amândoi încercam să vindecăm nişte poeme. şi mie şi lui
ne curgea sânge din mâini, geamul se subţia între noi până ne-a unit.

aş fi vrut să revendic singur minunea, mi-ar fi plăcut să spun aceste poeme
pe terasă la scriitori, barmanul să toarne apă limpede tuturor de faţă,
ei să se îmbete şi să fie fericiţi. să ducă fericirea asta în lume la fel ca pe-o
ciudăţenie arătată oamenilor sau ca un leac al mutului din căluş.

sunt sigur că suferinzii s-ar fi uitat la fericire ca la o icoană plângătoare şi
lumea întreagă s-ar fi spălat pe ochi în lacrimile ei binefăcătoare.
voiam să înfăptuiesc eu minunea, să mă vindec pe mine de povara mea,
oamenii să plângă de fericire coborâtă din poeme vindecate.

întunericul mă veghea însă prin geam, privea fix în ochii mei, prin mine
până în locul unde se producea căldura numită viaţă. acolo simţeam cum
se înfăptuieşte o altă minune, ca şi cum eu, vindecătorul, nu eram
decât un farseor într-un bâlci al deşertăciunilor. atunci povara din cârcă-mi

creştea mai mare şi mai mare iar inima pompa îndrăcită, ca un pilot de curse
ale cărui cauciucuri se învârt nebuneşte pe loc şi bufnesc cu atâta amploare
încât audienţa surzeşte pentru o clipă. iar în tăcerea de după explozie,
poemul vindecat se pierde în ochii lor orbi şi trebuie s-o iau de la capăt.

poezie de Leonard Ancuţa (21 septembrie 2010)
Adăugat de Leonard Ancuţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povara libertăţii noastre

... Sunt douăzeci de ani de când mi-ai dat
Povara asta care-i spune libertate
Un lucru însă-mi pare, Doamne, c-ai uitat -
Cumva să mi-o ridici, să mi-o aburci pe spate
De-atunce, Doamne, tot mă gârbovesc
Încerc să mişc din loc povara asta.
Povara ce-o crezusem har dumnezeiesc
Aşa şi şede neclintită lângă poartă...
Şi nicidecum, şi nicidecum nu pot intra
În raiul ăsta care-i peste drum de mine
Şi nici povara Ta n-o pot lăsa
Şi nici să mă ajute nu mai vine nimeni...
... Sunt douăzeci de ani de când mi-ai dat
Povara asta care-i spune libertate
Îmi pare rău că atunci nu te-am rugat
Să-mi dai şi un salahor. S-o ducă el în spate...

poezie de Iurie Osoianu (19 iulie 2011)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cândva şi tata a iubit

dragostea e doar un gest prin care
trece liniştea înspre libertatea
de a iubi şi a fi iubit

cândva şi tata a iubit
ştiu bine asta

îmi plăcea să mă prefac că dorm şi
liniştea cobora peste patul meu
ca o umbrelă
era cald în acea oră târzie
consumam vise
(simţeam fiecare parte din mine)
îmi lipeam obrazul de lumina lămpii
şi-l vedeam pe tata tolănit pe fericire
între mine şi el doar o tăcere şi
câteva respiraţii dizolvau
întunericul proptit de geam

curiozitatea mi se plimba prin vene
ca un marfar greu şi cu jumătate de ochi
încercam să ţin timpul în loc

la urma urmei orice suferinţă
e o clipă dintr-un infinit ori
o iluzie în care oamenii
se retrag ca într-un templu

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă sunt oameni fericiţi pe acest pământ, pentru ce nu urlă, pentru ce nu apar în stradă ca să-şi strige bucuria în ţipete nebune şi neîncetate? De unde atâta discreţie şi atâta rezervă? Dacă aş avea conştiinţa unei bucurii continue, a unei exaltate dispoziţii interne înspre plăcere, şi dacă aş simţi o irezistibilă înclinare înspre seninătate, n-aş putea trăi numai în mine acele momente, ci le-aş împărtăşi într-un elan fără margini tuturora, m-aş risipi de bucurie în văzul celorlalţi, mi-aş consuma toată energia pentru a face comunicabilă starea mea de fericire, preaplinul meu încântător şi debordant. N-aş regreta dacă după o astfel de risipire vocea ar răguşi, ochii ar orbi şi mersul s-ar împletici, n-aş regreta dacă funcţiile şi posibilităţile organelor s-ar epuiza şi focul din mine şi-ar încetini pâlpâirile. Dacă există fericire în lume, ea trebuie comunicată. Sau oamenii cu adevărat fericiţi n-au conştiinţa fericirii lor?

citat celebru din Emil Cioran
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul de ieri şi de azi

Am îngenunchiat de mii de ori în faţa omenirii ca la o confesiune
şi Dumnezeu m-a mângâiat şi m-a învăţat rugăciuni
pe care le-am închis între aceste file

cândva fericirea era mare, uriaşă
şi se întindea peste lume în mii de culori nemaivăzute
îmi creşteau aripi de şoim, aripi imense
şi zburam sus, sus de tot
deasupra soarelui, deasupra templelor din mine
deasupra stelelor ce vegheau pe atunci lumea
şi nopţile erau diamante negre risipite prin deşerturi
cu ele am scris poeme în piatră şi-n nisip
cu ele am învăţat sa decupez culorile
şi să le transform în caleidoscopuri de stele

acum plânsul omenirii îmi trece prin inimă
de ceva timp creşte în mine o poezie mare, mare
ce refuză să se lase născută
uneori poezia urlă în mine, se zbate
vrea să iasă, să se transforme într-o altă realitate
în care să mă închid ca într-o nimfă de safir
dar, Doamne, nimeni nu ştie cât mă doare
cât aş vrea să slobozesc poezia
s-o eliberez din pântecul meu ca pe-o lumină

pe vremea când aripile mele mă duceau prin alte ceruri
îmi năşteam poemele sub toate curcubeele
nisipul mi-era aşternut
şi plânsul dintâi erau lacrimile de fericire ale zeilor
ce-mi dăruiau vise pline de soare
iar fiecare poem era o nesfârşită declaraţie de iubire
pe atunci dăruiam lumii cuvinte minunate
şi poveşti de amor fără pereche

de ceva timp sufletul meu hălăduieşte prin lume
aleargă de nebun să-mi ajungă trupul din urmă
precum în legendele Shambalei

dar va veni o vreme când voi lua din nou calea curcubeelor
iar poveştile se vor scrie din nou cu sânge şi lumină
direct pe sufletul şi pe trupul meu
vor vorbi despre taina fericirii în dimineţi fermecate
iar cântecul din mine se va auzi până la capătul lumii

poezie de Alina Beatrice Chesca (31 ianuarie 2013)
Adăugat de Alina Beatrice Chesca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul de ieri şi de azi

Am îngenunchiat de mii de ori în faţa omenirii ca la o confesiune
şi Dumnezeu m-a mângâiat şi m-a învăţat rugăciuni
pe care le-am închis între aceste file

cândva fericirea era mare, uriaşă
şi se întindea peste lume în mii de culori nemaivăzute
îmi creşteau aripi de şoim, aripi imense
şi zburam sus, sus de tot
deasupra soarelui, deasupra templelor din mine
deasupra stelelor ce vegheau pe atunci lumea
şi nopţile erau diamante negre risipite prin deşerturi
cu ele am scris poeme în piatră şi-n nisip
cu ele am învăţat sa decupez culorile
şi să le transform în caleidoscopuri de stele

acum plânsul omenirii îmi trece prin inimă
de ceva timp creşte în mine o poezie mare, mare
ce refuză să se lase născută
uneori poezia urlă în mine, se zbate
vrea să iasă, să se transforme într-o altă realitate
în care să mă închid ca într-o nimfă de safir
dar, Doamne, nimeni nu ştie cât mă doare
cât aş vrea să slobozesc poezia
s-o eliberez din pântecul meu ca pe-o lumină

pe vremea când aripile mele mă duceau prin alte ceruri
îmi năşteam poemele sub toate curcubeele
nisipul mi-era aşternut
şi plânsul dintâi erau lacrimile de fericire ale zeilor
ce-mi dăruiau vise pline de soare
iar fiecare poem era o nesfârşită declaraţie de iubire
pe atunci dăruiam lumii cuvinte minunate
şi poveşti de amor fără pereche

de ceva timp sufletul meu hălăduieşte prin lume
aleragă de nebun să-mi ajungă trupul din urmă
precum în legendele Shambalei

dar va veni o vreme când voi lua din nou calea curcubeelor
iar poveştile se vor scrie din nou cu sânge şi lumină
direct pe sufletul şi pe trupul meu
vor vorbi despre taina fericirii în dimineţi fermecate
iar cântecul din mine se va auzi până la capătul lumii

poezie de Alina Beatrice Chesca (23 ianuarie 2013)
Adăugat de Alina Beatrice Chesca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curcubeele dimineţii

Nu mă mai întorc la vechile forme,
păşesc spre noile deschideri
sunt un mugure care aşteaptă căldura
lumina îi mângâie ochii până văd cerul
şi nimic nu se întâmplă,
fără Dumnezeul primăverii din mine.

Nu mă pierd în cuvintele nopţii,
dimineţile mele au curcubee după ploi
care beau apă din râuri
şi răsăritul topeşte întunericul în ele,
voi fi mereu la izvoarele orizontului
unde minunea se naşte liberă.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub semnul lui 22

Pritocit pe gânduri albe albăstrite cu cerneală
Munca ta-i precum minunea puiului salvat din oală
Fiind vorba de-o minune de pe scara cu minuni
Sigur că-i precum izvorul care udă nouă lumi
Şi în fiecare lume, nouă muze îţi slujesc
Să ai inima un templu, un Lăcaş Dumnezeiesc

Poate nu vedeam minunea când din ochiul nucului
S-a prelins o clipă lungă, salvând puiul cucului
Şi acum aştept minunea să-nceteze iarna lungă
Să salvăm un cuib de barză cu albastrul de pe-o dungă

- Spune tu, prin ce minune, când şi cum mai poţi zbura
Când te-ajunse ger năpraznic
Chiar acum, în prag de praznic?

Barza s-a uitat la mine, şi-a întins o aripă
A lăsat capul pe spate şi-a vorbit de-o secetă

Evident, în capul berzei, poveştile dimineţilor au ture avans.

- Asta-i o veste bună?
- Este de sub semnul lui 22.
- Crezi?
- Uită-te unde ţi-am spus, între ghilimele.

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am uitat...

ritualul dimineţii e neschimbat de zeci de ani
deşteptarea, eclozarea, pastila de fericire, duşul şi îmbrăcatul
când iei pastila de fericire, un filtru ţi se aşează peste ochi
şi tot gunoiul rămâne afară, nu te maculează
dar pentru că ţeava de fericire s-a înfundat azi am rămas fără pastile
şi trebuie să suport o zi infectă până vine cineva s-o repare
aerul are gust rău, apa are gust şi culoare
şi hainele sunt de-a dreptul oribile
zeghe cu jeg întărit şi pete slinoase
iar strada e cu adevărat...
Doamne, unde trăiesc eu?
şi am văzut oameni cu ochii goi
strada era plină de suflete chircite şi chipuri cenuşii
trec râuri, râuri, oameni cu chipul cioplit
pe care sclipeşte fericirea
pe jos, pe trotuare, oamenii fără pastile de fericire
au lacrimi adevărate
şi ştiu cum e să plângi de foame şi de frig
eu am o casă ei nu, eu am o masă ei nu, eu am un pat ei nu
eu iau în fiecare dimineaţă pastila de fericire
şi trec nepăsător prin viaţă
zi după zi
ei nu

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există poeme a căror viaţă este mai intensă decât a unei metropole, există poeme a căror moarte este mai odihnitoare decât a unui cimitir, există poeme a căror dragoste depăşeşte orice promisiune. Dacă scrii aceste poeme, eşti blestemat să nu poţi rămâne niciodată în ele, dar dacă alţii le citesc ai şansa să te îmbeţi cu gemetele lor de fericire.

Ionuţ Caragea în Delir cu tremurături de gânduri (2013)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să scrii poeme

Să scrii poeme placide,
să sudezi tăcerea sintagmelor
şi să le sufli aerul ars din plămâni.

Să porţi noaptea o casă în spate,
să spargi sticle pântecoase
şi să vrei să eliberezi golul de acolo.

Să aprinzi o lumânare eterică,
să-ţi frigi vârfurile invizibile ale degetelor
şi să strigi la îngerul păzitor.

Să-ţi repugne somnul prea lung,
să scrii poeme pe un geam asudat
iar ele să înceapă să se prelingă.

poezie de Andrei Langa
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

şi totuşi cred că m-am născut cu mine

nici nu mai ştiu
de când mă ştiu
sau poate
m-am născut
cu mine,
era tot noapte
vara'ntr-un târziu,
când bolta-şi poartă
stele la chipiu

nici nu mai ştiu
de port un nume
sau de sunt
zodie'n pronume,
mi-au pus în apa
de botez poeme,
să mă tot tulbur
prin trileme

nici nu mai ştiu:
am fost la şcoală?
sau ploaia clipei
m-a'nvăţat cuvinte?
vedeam sub pleoape
umeda escală
când poezia'n ochii
croia, veşminte

nici nu mai ştiu,
sunt eu? îmbătrânesc?
sau ridurile'n anii scurşi
le tot doinesc
povara trupului
prin vlagă o sleiesc
şi de la capăt
punctu-l pun
pe: te iubesc

poate că m-au lăsat
ca să mă nasc
s-ajung în pomul
vieţii mele vreasc
din câte oase
carne-aş vrea să-ţi fiu
c-am două mâini
şi sângele cu care scriu

privesc la rânduri
descifrând Lumina
sărut Iubirea
ce-a-nflorit retina
între poeme
irişii-i frământ
mă simt regină
chiar de-s om de rând

şi totuşi cred că
m-am născut cu mine
fiindc-altcuiva
i-ar fi prea greu
să-şi ţină mintea
trează'ntre ruine
şi sufletul în mâini,
de Dumnezeu

simt dor de viaţă
de-adieri de vânt
simt ploaia
şi natura'ntr-un Cuvânt
şi chiar de nu mai ştiu
de când mă ştiu
e-atât de bine...
că mi-e dat să-mi fiu!

şi totuşi cred
că m-am născut
cu mine

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât este imensa depărtare de cele ce sunt, văd de jos în deasupra

burta începuse să-mi crească demult înainte, ştiam cumva că trebuie să port înăuntru însufleţirea aceea, să îi dau din sângele meu, din trupul meu trup.
cu timpul am înţeles că totul era pe dos, că eu sunt cea care va fi născută, că în devenire sunt carnea fructului care înconjură sămânţa. şi creşte.

am iubit îndelung imperiul din pântece, cuvintele îmi plecau şi mi se întorceau prin vene să-mi descrie mărirea unui invadator căruia îi voi fi vasală şi vestală deopotrivă.

s-a petrecut însă ceva, ca o întrerupere, pierdeam mult sânge şi nevinovăţii, am dispărut înainte de a naşte undeva între moarte şi amnezie. nu am fost acolo.
mi s-a spus că a fost o fericire, că aerul s-a umplut de frumuseţe, că veniseră nişte făpturi culegătoare de dragoste, cu lumini în loc de mâini.

când am ajuns din nou în ochi, totul se încheiase cu aţă chirurgicală.
nu puteam întreba, ardeam, o febră albă se scurgea prin oase. simţeam locul gol, enorm, făcea parte din mine, durea, am continuat să îl cresc.

rămăsese în mine placenta.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngerii scriu poeme în iarbă

Te-am simţit cum ai trecut prin inima mea,
încă aveai pete de lună pe umeri
şi umbra trupului meu
mai şerpuia în jurul braţelor tale,
ca o felină dornică să vâneze...
În nesomnul meu, ploua cu fluturi
şi timpul îmi fluera prin sânge
ca un trubadur,
umblând desculţ prin ploaie.
Spune-mi, cât de frumoasă sunt
atunci când,
prin toţi porii sufletului,
ies îngerii din mine
să scrie poeme în iarbă?!

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În apa limpede a Lacului Mare

Nu mi-am dorit niciodată decât să te aud cu inima
Aşa cum râul curge şi susurul lui se-ngână cu cerul
Când ai ochii deschişi stelele sclipesc
În apa limpede a Lacului Mare
Atingi cu pleoapele lumina şi întunericul
Mă zidesc în inima ta în fiecare zi
Ca un fir de iarbă într-un câmp
Tu mă adormi a pe un prunc şi mă cerţi,
Mângâindu-mă pe tâmple
Ca vântul ce-şi porneşte razele dimineaţa
Între un amurg şi un răsărit.

poezie de Lorin Cimponeriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În fiecare dimineaţă

În fiecare dimineaţă,
Când soarele zâmbeşte-n geam,
Privesc spre cer cu bucurie,
Mă-nchin şi-Ţi aduc slavă Ţie,
Şi fericit cu drag exclam:

O, slavă Ţie, Doamne mare,
Măreţ eşti, unic, drept şi sfânt,
Slăvesc şi laud Numele-Ţi mare,
Ce n-are-n lume asemănare,
Te laud cât voi fi pe pământ.

Îmi ridic mâinile spre Tine,
Te recunosc ca Dumnezeu,
Îţi mulţumesc căci eşti cu mine,
Tu eşti puterea ce mă ţine,
Laud şi slăvesc Numele Tău.

Tu meriţi lauda şi închinarea,
Eşti ţelul meu, tăria mea,
Prin Tine am primit iertarea,
Tu mi-ai adus eliberarea,
Mi-ai luat povara mea cea grea.

Povara mea apăsătoare,
La poala crucii am adus,
Prin Jertfa Ta, o, Doamne mare,
Am primit mântuirea care,
Mi-ai dat-o-n dar iubit Isus.

De aceea-n zori, de dimineaţă,
Mă plec smerit şi mă închin,
Eşti tot ce-i bun în astă viaţă,
Isus, Tu eşti a mea speranţă,
Te laud pe Tine-n veci, amin.
Amin!

poezie de Ica Drăgoi (19 martie 2018)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi a plouat şi azi...

Şi a plouat şi azi din ochi albaştri
Şi ceru-a plâns cu mine până când
Un înger a gonit înspre sihaştri
Tot noru-acela, negru şi flămând.

În mine potopesc tristeţi grămadă
La balu-nsingurării ca-n mormânt,
Când bulgării de humă stau să cadă
Pe viaţa ce se duce în pământ.

E-un cimitir întreg în mine, Doamne
Şi nu am lacrimi să-i mai plâng pe-ai mei,
Că mi i-ai luat pe toţi, cu veri şi toamne
Şi au secat de lacrimi, ochii mei.

Şi ţipă-n mine zilele bolnave,
Iar nopţile mi-s albe de tăceri,
Poeme zac în hainele jilave
Scâncind în mine, pline de dureri.

Sunt o epavă eşuată-n viaţă,
Deasupra corbii se rotesc flămânzi.
De nu s-ar mai trezi-ntr-o dimineaţă
Ochii aceştia, tot aşa de blânzi!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu mor în fiecare dimineaţă

mă las apoi îngropat de realitate
de la inimă în jos spre rădăcină
să-mi caut seva prin măruntaiele pământului
defect profesional-desigur
minerul din mine nu a uitat întunericul
doar partea aceasta care se visa marinar
mai strigă cerului sufocarea vieţii
mă străduiesc să învăţ tăcerea
nu mai şoptesc nici ierbii dorinţa
desfac doar piatra-n patru să-i caut centrul
între timp mă întorc în mine
din ce în ce mai adânc
până la înec
să-mi găsesc în sfârşit atlantida
să desfac minunea minunilor
în atomi

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-au rămas ochii pe geam

Ochii mei s-au săturat de mine
ca o femeie sătulă de infidelităţi
cineva le strânge şi le dă mai departe.

N-am nicio măsură-n iubire,
s-a dovedit nici în durere la fel,
nimicul din mine se-înfiripă-n pofte.

Ultima dată am cules fructele,
căzuse bruma peste livadă şi eram grăbit,
noaptea am poposit în patul imprudenţei
şi n-am simţit nicio umbră.

Prin alunecarea zilelor în colivia iernii
mi-au rămas ochii pe geam
de parcă eram într-o altă lume
fără să ştiu cum am venit
şi de ce?

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (19 ianuarie 2014)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu nu mai şti de mine, primăvară!

Tu nu mai ştii de mine. Flori de ceară
Îmi înfloresc pe braţe-n zi de doliu,
Mă-mbracă dimineţi în alb linţoliu
Şi în poeme e atâta seară!

Un vers îşi scoate rima la vânzare,
Se spânzură metafora de stele
Şi plânge prozodia printre ele,
Iar virgula se-aruncă-adânc în mare.

Un punct debusolat îşi vinde locul
Pe-o lacrimă din ploile celeste,
În mine-atâta gol de tine este,
Că şi-a făcut seppuku şi norocul.

Tu nu mai ştii de mine, primăvară!
Te-au confiscat poveştile absconse,
Dar eu te voi chema-n poeme, să se
Ascundă soarele în mine iară.

Şi dacă nu m-auzi, te-ncarci de vină
Tu, anotimp, cu tiară de lumină!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colivia de aur

stă în sânul familiei albe de hulubi
creşte alături de toţi ai săi şi învaţă zborul
şi zboară şi zboară până într-o zi când
e prea târziu să mai dea înapoi îi venise pofta să se mute
s-ar crede că poate într-un alt cuib mai încăpător

de fapt fără să ştie de ce tânjeşte după o colivie de aur
pe care n-o vede prin uşiţa întredeschisă înfiptă în umerii ornaţi cu un guler alb de dantelă şi ocupată
de un cap de femeie cu ochii larg deschişi spre o zare nevăzută

şi atunci chiar nu e nevoie să fie cineva de faţă
să vadă foirea din lăuntrul unei feţe îngălbenite
ce-şi doreşte scăpare la dusul acesta de o groază de ani
în timp ce degetele mâinii atârnă
neputincioase să se mai roage dar nu neapărat
să-i ducă ultimul gând la tăiere când îşi va vedea
nu cu zăbrelele retina împotmolită în ceaţă
ci cu ochii aproape orbi deveniţi ai celeilalte lumi
unde lumina pătrunde neluminoasă dar pătrunde

nu mă îndoiesc o clipă că în capul hulubului
se întâmplă acelaşi lucru
puţine sunt lucrurile pe care în zborul lui nu le-a văzut
dar cum nu ştie dacă proprietarul din colivia de aur îl tolerează
mai bine zboară deasupra altor colivii
poate va găsi
una liberă să fie numai a sa
sau poate chiar pe cea pe care n-a părăsit-o niciodată
pentru că aici
se crede că s-ar termina întreaga lume

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!