Căderea unui fluture într-un om

fericit e cel ce râde cu mâinile
şi planează printre ninsori demente ridicându-se
dinspre cimitire la cer

pe lama ascuţită dintre viaţă şi moarte îmi aşez paşii
fără să mă tai
plutesc şi am o putere deosebită
sărut fulgi de zăpadă fără să-i topesc

era un fel anume cum se iveau noaptea şi liniştea
în clipa aceea
ca o mărgică într-un pahar de palincă trăind
pînă cînd se termină de spus tatăl nostru

priveam cum absorbi întunericul şi-l prefaci în lumină
şi fluturele m-a izbit brusc atît de puternic
aidoma ploii pline de vrajă sub care statuia
face primul gest

îi simt de-atunci aripile imense în mine şi
nu-mi trebuie trup nici rugăciune să-mi încep zborul
cred că vom sfîrşi împreună
precum stînca şi fluviul ce naşte din ea

o respiraţie e întotdeauna suma altor două
dacă întinzi braţele
o să mă răstignească pe tine

poezie de Leonard Ancuţa (16 septembrie 2010)
Adăugat de Leonard Ancuţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Phantasma de luxe

La început puţin, apoi din ce în ce mai mult, se-aşază praful
pe noi. La început se-aseamănă cu puful fin de pe aripile
fluturilor. Apoi e ca noaptea desenată de un copil din amestec
de alb şi negru. Şi din ce în ce mai puţin alb şi tot mai mică luna.

Odată cu praful, se-aşterne liniştea. La început puţină, chiar
mai mică decît pauzele dintre cuvinte, apoi se-adună
ca în momentele în care discul s-a terminat şi nu-ţi dai seama.
La un moment dat liniştea devine violentă şi-ajunge
să ne curgă sînge din urechi.

Pe rînd mamele, taţii, prietenii, copiii ne spală de praf şi de linişte.
Mai întîi mai des, după aceea din ce în ce mai rar, pînă praful
devine gros şi liniştea o atmosferă în care ne abţinem să respirăm.
Ca să n-o tulburăm.

La început praful e uşor, dar într-un tîrziu e povara de sub care
nu ne mai ridicăm. Iar liniştea noastră se uneşte cu liniştea altora
şi formează un fel de cîntec. Îl aud doar cei legaţi prin jurămîntul
tăcerii.

La început mai mult, apoi din ce în ce mai puţin, iubirea se depune
în noi. E moale, e pufoasă şi atît de plăcută, la fel ca o plapumă
din lumină blîndă în septembrie. Şi cînd praful şi liniştea ne-au acoperit
complet, lăsăm plapuma să acopere locul gol de la masă.

La început am fost eu şi tu. La început mai mult eu, apoi mai mult
tu, pînă cînd praful şi liniştea şi iubirea ta m-au învăluit. Şi simt
cum fiecare cuvînt al tău se opreşte în mine, ca într-o poveste
care se tace pe sine pînă inima stă şi-aşteaptă trupul să mişte
ca un clopot.

Într-un tîrziu, praful meu, liniştea şi iubirea se vor aşeza pe tine
asemenea zăpezii ce se-aşterne lent, ca o singurătate cu care începi
să te obişnuieşti. Şi ţi se face frig, tot mai frig, la început cît o noapte
fără nimeni, apoi din ce în ce mai multe, pînă cînd vei striga. Atunci
mi se va opri sîngerarea din urechi şi te voi auzi.

Voi auzi şi voi striga şi eu, voi striga atît de tare încît vor dispărea
şi praful şi liniştea şi iubirea şi va rămîne doar adevărul:
doi oameni cărora oasele le vor fi prea mari pentru carne, moartea
insuficient de neagră şi-adîncă să ne ascundă şi chiar şi cerul va fi
prea mic să ne fie cearşaf pentru dragoste.

poezie de Leonard Ancuţa (septembrie 2010)
Adăugat de Leonard Ancuţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea în care pictorul s-a întors în pânzele albe

văd frica în ochiul tău nins
de parcă mâna îngheţată într-un atac hibernal
a tras cerul de zăpadă peste clipa asta caldă
încleştată între dinţi ca şi cum ar fi
ultima muşcătură din frigul ieşit din minţi
ultimul os din liniştea înfăşată în memoria de vată prin care răzbate primul cuvânt
doar groparul îl mai ştie şi-l îngână când face încă o incizie în pământ

în noaptea aceea toţi oamenii mergeau în sens opus şi foarte grăbit
în noaptea aceea toate culorile erau albe
în noaptea aceea fără sfârşit

poezie de Diana Dumitraciuc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plutesc, plutesc, inerţie

Plutesc, plutesc în derivă, nici nu ştiu ce mă ţine pe val!
Nu sunt regină, nici divă şi nu-mi văd niciun ideal!
Cândva mă-mbăta răsăritul cu un cântec de ciocârlie
Şi-acum m-atrage-asfinţitul cu mantia lui sângerie...

Plutesc, plutesc fără voie, vâslisem cândva curajos.
Eram o,, Arcă-a lui Noe,, cu gândul şi trupul vânjos.
Mai port porumbelul pe umăr nu vede nici el un liman,
Ani buni pe degete-i număr şi mă topesc an de an.

Plutesc, plutesc, inerţie, şi-atâtea trădări mă-ngrozesc!
Nu mai am nicio bucurie şi ochii, mereu mi-i feresc.
Ce mult îmi doresc să îi spun, luminii că o mai iubesc...
Culorile se ceartă-n drum şi simt cum înnebunesc!

Plutesc, plutesc spre niciunde şi fruntea-mi ridic către cer
Slobozesc doar o rugăciune, liman şi-o iubire să-i cer.

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Darul meu
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa cum apa nu se poate transforma decât dacă o cauză determinantă o aduce într-una sau alta dintre aceste stări, nici omul nu poate face ceea ce crede că-i stă în putere, decât dacă nişte motive particulare îl determină în sensul respectiv. Până la intervenţia cauzelor, orice gest îi este imposibil, dar, o dată ce ele intră în joc, individul nostru trebuie, la fel ca apa, să acţioneze după cum o cer împrejurările corespunzătoare fiecărui caz. Abia după intrarea în joc a unui motiv ne putem decide într-adevăr, iar atunci trebuie s-o facem, dacă nu cumva se prezintă un motiv opus încă şi mai puternic, în cazul în care ar exista aşa ceva. Ideea că un individ ar putea acţiona cumva fără ca vreun interes să i-o ceară e la fel de absurdă ca aceea că o bucată de lemn s-ar putea rostogoli înspre mine fără a fi trasă de o sfoară.

Arthur Schopenhauer în Lumea ca voinţă şi reprezentare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Proiect de înţelepciune

Ştiu de pe-acum ceasul acela în care
voi scotoci după tine, prin zece sertare,
ca să-i pot spune cuiva cît de mult am iubit
în tinereţile mele.
Multe scrisori voi avea, şi fotografii,
teancuri de mimici, gesturi strivite de vii,
şi, printre ele, mîinile mele foşni-vor
searbăd ca frunzele vechi.
Dar am să spun, am să spun cum zîmbeai lîngă mine
buzelor mele de-atunci, dulci şi veline,
şi cum ştiai că vom fi împreună mereu,
veşnic (sau pînă la moarte).
Şi am să spun că aveai cîte-un profil,
care-şi pierdea în lumină hotarul fragil,
ochii pestriţi ca două gîze imense,
prinse în ploaia de-april.
O să mă laude-acela, fără-ndoială.
« Da, ai trăit o frumoasă iubire de gală... »
Eu voi închide sertarele. Ştiu de pe-acum
ceasul în care...

poezie de Nina Cassian din Să ne facem daruri (1963)
Adăugat de El
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi fără motiv

Şi
Fără motiv
Încep să zburd ca un copil.

Şi
Fără motiv
Mă transform într-o frunză
Care este ridicată atât de sus
Încât sărut gura Soarelui
Şi mă topesc.

Şi
Fără motiv
O mie de păsărele
Îmi aleg creştetul capului pentru a ţine o conferinţă,
Unde îşi trec una alteia
Paharele cu vin
Şi partiturile cântecelor sălbatice.

Şi
Pentru toate motivele existente
Încep întru eternitate
Să râd şi să iubesc.

Când mă transform într-o frunză
Şi încep să dansez,
Alerg să-L sărut pe divinul nostru Prieten
Şi mă topesc în Adevărul
Că Sunt.

poezie de Hafiz, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un ultim gest...

începe să plouă fără vânt şi
fără nicio legătură cu Dumnezeu
(deşi înţeleg că şi Dumnezeu a fost trădat)
stropii mi se lipesc de piele
ca o durere
de parcă
toată rostogolirea asta
ar începe din mine

din slăbiciuni îmi fac ziduri
printre care mă plimb
apoi o să mă furişez
înspre un loc
unde să- mi pot curăţa
rănile pline de aşchii
din singurătăţi
o să-mi construiesc biserici
la altarul cărora o să vină
toate femeile pe care le-am iubit

nici nu ştiu cum să-mi definesc întâmplarea

mai las un pic să-mi ard neliniştea
şi clipa în care-am mărturisit
că am iubit şi am fost
tot ceea ce nu mai pot fi...

e târziu şi-n deşertul din mine
nu se mai întâmplă nimic
mă închid în întunericul din umbră
şi aştept...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu te pot avea

Nu-mi spune "te iubesc", s-ar putea să te cred
Dar nici "nu te iubesc", s-ar putea să mă pierd.
Nu mă privi aşa, c-o să mă-ndrăgostesc
Dar nici nu evita, că o să mă smintesc.
Mâna să nu mi-o laşi, că o să îmi lipseşti,
Dar nici să nu m-atingi, că o să mă stârneşti.
Nu mă băga în seamă, că mă deschid nespus,
Dar dacă mă ignori, am sufletul distrus.
La mine nu zâmbi, c-o să zâmbesc şi eu
Dar nici nu vreau să plângi, că o să plâng mereu.
Cu mine să nu stai, c-o să m-obişnuiesc
Dar nu cumva să pleci, că o să mă topesc.
Iubirea ta mă face şi trist şi fericit
Cu tine mă simt sigur, dar sunt şi rătăcit.
Puternic ea mă face, cu toate că slăbesc
Şi sănătos mă ţine, chiar dacă înnebunesc.
Urăsc la mine faptul că te iubesc aşa
Urăsc şi sentimentul că eşti inima mea
Fiindcă la mine-n braţe eu nu pot să te ţin
Urăsc că zi şi noapte mă lupt cu acest chin
Urăsc să mă prefac că nu simt dragostea
Urăsc la nebunie că nu te pot avea.

poezie de Tracee Olga, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Ştii, Luci, cred că şi tu eşti un tip bun, chiar foarte bun...
Lucian: Bun, eu?! Bun la ce?! Mersi pentru apreciere, blondo, dar nu sunt nici pe departe ca Nick. Eşti tare norocoasă că te-a ales tocmai pe tine.
Maria: Ah, Lucian, întotdeauna te-am admirat atât de mult, de la bun început... Eşti un tip grozav, deosebit, într-adevăr, cu totul deosebit! Ştii, Luci... Ţi-aş spune încă un lucru, dar mi-e teamă că ai să te superi pe mine după aceea.
Lucian: Nu-ţi fie teamă. N-am să mă supăr deloc. Poţi să-mi spui orice. Sunt aici; te ascult!
Maria: Ştii, de fapt, vreau să recunosc acum că mi-a plăcut de tine de la bun început, de cum te-am văzut. Nu numai că te admiram, dar şi simţeam ceva pentru tine, ceva puternic, special, nu pot să-mi explic ce anume, dar sigur era ceva, întotdeauna am simţit ceva pentru tine...
Lucian: Ce vrei să spui? Te rog, blondo, să nu mă dezamăgeşti! Ai grijă ce vorbeşti!
Maria: Nu, Luci, nu-ţi fie teamă. N-am de gând să te dezamăgesc. Vreau doar să-ţi spun adevărul. Cred că pot fi sinceră faţă de tine acum. Cred că pot să-mi dezvălui sentimentele pe care le-am avut pentru tine; repet: Le-am avut... Poate că n-aş fi renunţat la tine atât de uşor, aş fi luptat, aş fi încercat să te cuceresc, Lucian, poate că aveam totuşi ceva şanse de câştig, iar tu eşti de altfel atât de interesant, eşti, după cum am mai spus, un tip deosebit şi constitui o partidă bună pentru orice domnişoară. Dar tot de la bun început am observat şi atenţia deosebită pe care i-ai acordat-o mereu Liei, de aceea n-am insistat în privinţa ta, pentru că nu doream să par prea îndrăzneaţă, nici să mă pun între tine şi Lia, să stric relaţia dintre voi. Iar Lia e şi ea o persoană deosebită, îmi e o foarte bună prietenă, n-ar fi meritat să-i fac una ca asta. De aceea nu m-am amestecat niciodată între voi.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce bine mă simt...

Ce bine mă simt cînd în clipa cea grea
aud glasul Tău cum mă cheamă.
O, pune-mi în inimă liniştea Ta
şi scapă-mă, Doamne, de teamă.
Apucă-mi Tu braţul, puternic, şi ia-l,
cînd marea mă-nvolbură-n spume.
Rămîi lîngă mine la oricare val,
şi scapă-mă, Doamne, de lume.

Ajută-mi privirea spre Tine să ţin,
predat închinării depline,
aşterne-o maramă pe tot ce-i străin
şi scapă-mă, Doamne, de mine.

Ce bine mă simt cînd în ceasul cel greu
simt liniştea-n piept cum revine.
O, scapă-mă, Doamne, de tot ce-i al meu
şi umple-mă-n totul de Tine.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă aştepţi

simt mare suferinţă, tu, iubita mea viaţă
cred că mă simt atârnat, ca de un fir de aţă

simt cum inima sufletul şi gândul mă doar
cred că nu ştii, eu nu mai am mult timp şi zbor

simt aşa mai demult de un timp încoace
că iubesc şi inima nu-mi mai stă cu pace

simt că tu eşti acolo, în tramvai, în parc sau pe-o bancă
cred că stai cu o carte-n mână şi gându-ţi citeşte-n viaţă

simt că mă astepţi, aşa senină, că voi veni la tine
cred că timpul a fost deajuns şi va face o minune

simt că voi veni şi mă voi aşeza, liniştit şi cuminte lângă tine
şi cred că împreună cartea vieţii vom citi-o fără cuvinte

poezie de Viorel Muha (noiembrie 2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru o oră de linişte

te părăsesc iubito
e doar un gest pentru a-mi
curăţa rănile pline de aşchii

... şi începe să plouă fără vânt şi
fără nicio legătură cu Dumnezeu
(deşi înţeleg că şi Dumnezeu a fost trădat)
stropii mi se lipesc de piele
ca o durere
de parcă
toată rostogolirea asta
ar începe din mine

din toate slăbiciunile îmi fac ziduri
printre care mă plimb apoi
mă furişez înspre singurul loc neatins...

din singurătăţi îmi construiesc biserici
la altarul cărora o să vină
toate femeile pe care le-am iubit

nici nu ştiu cum să-mi definesc întâmplarea

mai las un pic să-mi ard neliniştea
şi clipa în care-am mărturisit
că am iubit şi am fost
tot ceea ce nu mai pot să fiu

e târziu şi-n deşertul din mine
nu se mai întâmplă nimic
mă închid în întunericul din umbră
şi tac

te părăsesc iubito
e doar un ultim gest...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune... fără sfârşit

În ultima vreme n-am
prea dormit

eram ca într-un joc cu mine, contagios

brusc,
ochii se întunecau,
din ce în ce,
într-o fierbinţeală de nestăpânit,
mi-au încetinit zborul

în rând cu nespovediţii şi neîmpărtăşiţii,
fără lumânare, număram flori
sălbatice păsări care-mi cântau pe gratis

ceasuri
cu arcurile date peste cap amuţit-au
ultima rugăciune

ascunsă
sub zăpezi, dimineaţa,
muşcându-mi de teamă
genunchii păcătoşi

singurul adevăr,
într-un alt poem,
fără cuvinte
mâna mea,
într-o ultimă sforţare,
luă pliculeţul cu zahăr

şi liniştea îmi păru
fără sfârşit

poezie de Eli Gîlcescu (7 ianuarie 2020)
Adăugat de Eli Gîlcescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am să îmbrăţişez un vis

M-am înecat într-un pumn de gânduri,
am făcut baie în foc,
mă spăl în vântul lin,
şi mă sting în umbră.
Pentru tine am să îmbrăţişez un vis,
am să m-adăpostesc în întuneric,
ca o firimitură scufundată într-un pahar cu apă.
Goală, fără ruşine, voi ieşi din pahar
şi fără nici o frică, voi merge pe jos.
Cu ochii unui copil, am să iau înapoi aerul
pe care l-am ţinut în mine
şi dacă în genunchi am căzut,
o să-mi aduc aminte de lacrimile mele,
ce le voi face să strălucească
la răsăritul soarelui.
Mi-ar plăcea să te îmbrăţişez,
dar, eşti atât de departe de mine,
soarta a vrut aşa,
ca numai eu să te pot visa,
dar va fi un secret între noi, nu-i aşa?
Mi-e teamă că soarta se simte geloasă pe tine,
şi eu nici măcar nu mă voi deranja...
să mă gândesc la tine.

poezie de Eugenia Calancea (29 martie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sensul unic

cum să-i spun altfel neputinţei decât viaţă?
ce-mi împleteşte lăturalnic gesturi la îndemână
cu care să-mi strunesc tendinţele
de-a-mi deşira anapoda prozaicele închipuiri despre lumină

totul se întâmplă doar dacă vrei! (aşa ar spune fiecare moment)
şi încep uşor şi constant cu ţipete moderate pe măsura cunoaşterii
s-alung impresii false şi umbrele de îngeri fericiţi
(ştiind că orice înger cu adevarat fericit nu face umbră)

mă-ntorc înfundându-mă-n mine însumi
convins că totul trebuie să înceapă din interior
şi încep să deschid altă rană înghesuind sângele-n vene
pentru a afla ce e bun şi ce e rău în sine

încep să cred că cineva ştie întreaga poveste şi cum se termină
şi că sunt o marionetă, dar nu voi da înapoi şi-mi zic, că tot ce nu e gândit nu există
trag aer în piept, regurgitez câteva lacrimi şi-mi dau seama
că tristeţea sufocată în disperare are miros de salivă
scuipată în palmele bătătorite ce s-au prins de coarnele plugului fără să se mai uite-napoi
schiţându-mi traseul

poezie de Darius Porumb
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea din jur

În noaptea din jurul meu
Degetele îmi sunt lumină.
Îmi sorb sentimentele
Ca pe o cană de cafea cu aromă
De ciocolată.
Neuronii se întind
Ca nişte melci lipicioşi
Cu sparte cochilii.
Îi simt cum trec prin porii sufletului meu,
Le aud ecoul sentimentelor
În labirintul în care
Culorile se îmbrăţişează.
Acolo îmi caut liniştea,
Acolo este ghidul inimii mele.
Îngerii au plantat fulgi albi
Pe braţele mele.
Nu-mi mai trebuiesc globii oculari!
Sunt oar cercuri care se rotesc
În jurul unui punct.
Oh, orb, alunec în lumină
Şi dispersez întunericul,
Modelez iubirea
Şi devin înger...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primul sărut

a căzut pe eva mea grăbit
am prins-o între două grădini
suspendate în aşchii de vis
sărite dintr-o amintire peste viaţă
eram puţin fericit şi vedeam
fluturi mulţi cum năvălesc
pe deasupra în culori cerate

era firesc să-mi amintesc sărutul
dat fără iubire la marginea lumii
priveam în zare drumul prăfuit
păcatul venea adus de stoluri
lungi de corbi stacojii fără căinţă

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se face frig, iubitul meu...

Se face frig, iubitul meu... îmi bate-n geam o iarnă,
Copacii goi sunt astă zi trişti... şi-ncepe-ncet să cearnă
Mi-e dor de braţul tău cel cald să-mi mai aline dorul
Culcându-mi capul pe-al tău piept să retrăim amorul

E mult de-atunci... eram copii şi am crezut în tine
Nici tu nu-nţelegeai ce spui... Era aşa de bine!
În două vise ce aveam se împletea iubirea
Dar peste ani s-a aşternut tăcută, amintirea.

Mi-e dor iubite de-un sărut!... Ce drept eu am a spune?
Doar o străină am rămas pierdută-n marea lume...
Îl rog pe bunul Dumnezeu să-mi spună dacă poate
Măcar dacă eşti fericit... şi-apoi merg mai departe...

Rămâi mereu al meu iubit şi voi păstra în minte
O dragoste fără păcat cu două jurăminte:
Tu ai promis c-ai să revii într-un târziu de iarnă,
Eu n-am promis, dar te-am iubit şi-ncepe-ncet să cearnă...
Se face frig, iubitul meu, adorm în gând cu tine,
Mai sper că-n sufletul tău bun, e loc şi pentru mine...

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de Mariana Eftimie Kabbout
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Iubita nu mă lasă picioarele să-i sărut
Fiindcă-n ochii ei nu preţuiesc nici cât un sărut.

Lumea întreagă ştie că sunt cuprins de patimi
Ey, Tanrî! Ea oare nici acum nu-mi dă un sărut?

Sângele de mi-aş pierde rămânând fără tine
Precum trandafirul toamnei ucis de un sărut.

Un pictor m-a pictat cu paharul în mână
Şi sunt lipsit de putere şi, iată, îl sărut.

Nicicând aburul vinului să nu mă părăsească
Ey, Tanrî! spre ziuă să mă ucizi cu un sărut.

Fuzulî! Luna nu crede că voi înnebuni
Şi nu-i chip să mor altfel decât pentr-un sărut.

poezie clasică de Fuzulî din Gazeluri (2005)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În viscol de nimic

Te învălui într-un nimic
Necunoscut măcar vreun pic.
Incerc să-l pătrund curios
Rămân fulgi din tine pe jos

Şi îi culeg să-i plămădesc
Şi în mâini iar mi se topesc
În acest nimic misterios
Dezvelit în fulg cu fulg, focos

Şi-n nea tu dezbrăcându-l
Sărut cu sărut tandru topit
Lasă-mă să albăstresc nimicul
In Edenul din fulgi ivit

Ca ghiocei roşii-n zăpezi
Ce tu mi le laşi şi pleci
Prin ninsori căzute reci
Inimii ce-n viscol n-o vezi...

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!