Poetul
Este mai mult de-o simplă închipuire,
Adică, nu-i neapărat un trup, o fire.
E o încercare, d-exprimare oarecare
Fără pretenții certe, de finalizare.
Este-o realitate existentă, evidentă,
De a-și transmite, ce dorință are, ardentă.
E ce-l ce-și caută cu înverșunare și-are adepții
Așa cum profu', prin predare își face lecții.
E neînțelesul general, este-un mister
Ce nu degajă integralul, un boem, un auster.
Îți dă ocazia unor reflecții fine...
Incită, oferă, și pui restul de la tine.
E-un summum infinit, este un geniu,
Este rarisima apariție de mileniu.
E chintesența ce n-o știe omenirea...
Singur, se leagă trup și suflet, cu iubirea.
Ei-s totul, la un loc, ei sunt mixtura,
Tot ce-au creat, cu proza, tot, literatura!
De nu vor fi, nu sunt, n-ar mai fi fost,
Eram sortiți... ca să știm totul, pe de rost!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Citate similare
E... "nu-i"!
Cum oare-o fi senzația, o zi, de-a nu mai fi?
Căci și nimicul este... nu s-ar mai denumi!
Doar că nu este "a fi", este "a nu fi", un "nu-i"...
Absent, c-un loc și el; neant, cui te supui!
Că minus, sigur, este, cu certitudine-n balanță,
Altfel s-ar dărâma cumul, tot doar creanță!
N-ar fi lipsa, în minus, așa cum e, o esență
Și șir de număr, cifre... n-ar fi, n-ar fi valență?!
Și cât de explicabil este un nu, "nu mai e",
Cel nevăzut, ne "a fi"-ul, de antimaterie,
În neîntâlnirea-i lipsă, programic; ca și astru...
Ce-n negru nu se încrede, de pierit, de dezastru?...
Și neantul dus, plecat, ce-l ținem suflet, noi,
Cel ce-n întâlniri n-apare, ne apără de "apoi"?
Nu e mister nicicum, că nu-i mister nici el...
E-un punct; acul la zero! Neființa... cu eternel!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (31 mai 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Inuit
De existența n-ar fi fost mâncare,
Adică n-ar fi fost prozaică preocupare,
Am fi fost cert și mai curați puțin
Și timp mai mult, de a-l omorî, un chin!
De greva foamei, nu s-ar mai vorbi
Și bunătăți nefiind, nimic nu ne-ar orbi...
Ar fi pământu' întreg sălbăticie;
Doar miriște, o întreagă florărie!
Nici abatoare n-ar mai fi, nici stâni
Și popii, popii ar fi niște păgâni;
Că nimeni n-ar muri de-o existență,
Credință castă... N-ar fi delicvență!
O apă în pește ar fi, mări și oceane
Și ne-am iubi toți; oameni, lei, iguane.
S-ar zice; am fi fără de nicio frică...
De nu un tâmpit ne-ar împușca, din pică!?
Ah, c-am uitat, nu-i totul din mâncare
Și nemâncați, căci proști vor fi; nu doare
Prostia! Visu' înseamnă; omenirea o să ție,
Primordial, de n-ar fi... vreo prostie!!!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Fără cuvinte
De n-am avea cuvântul,
N-ar mai fi scris, doar semne
De părți de trup sau sunet
Imperceptibil, tunet;
Limbaju-ar fi de lemne...
N-ar mai fi jurământul!
Cuvântul de n-ar fi,
N-ar fi nici oratorii,
N-ar exista minciună...
Lumea ar fi mai bună.
Doar mimi ar fi actorii...
Cântatul un "cri-cri"!
De n-am spune cuvinte,
N-ar fi cuvântători;
Spunând... fără să facă...
Iubire-ar fi săracă
În număr d-iubitori...
Nici cărți, nu ar fi... sfinte!
Cuvinte de n-am spune,
Ne-am da cu totul probe
Cu suflet, minte, trup...
Pământ am face stup,
Ura am arde-n sobe,
Calzi, dulci de-nțelepciune!
Cuvânt, parole, spuse
De n-ar fi, n-ar fi vers,
N-aș fi avut fantasme
În minte, nici orgasme...
Aș fi trecutul, șters!...
Nu m-ați citi... Iisuse!!!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (12 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
A fost scris un comentariu până acum.Închipuit real
Penumbrele-s fizic că Soare dă umbre
Și straniu lumina e sursa de sumbre,
Iar binele dat este-o sursă de rău
Ce stă să distrugă orice, lăsând hău.
Cuvânt nu ar fi fără a fi o tăcere,
Nimicu' e-un dar doar atunci când se cere
Și a cere-i refuzul sortit a nu fi...
Cum tații nu sunt, nefăcuți de copii.
În fond lumea toată n-ar fi de n-am fi
Și suntem o clipă cât ochi o clipi,
Căci tot e-o himeră, un caz de conștiință...
Creată de drag, nu eroare de-o știință.
Oi fi închipuire... Un act de voință?
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (4 august 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Gay... pe scurt de-o existență
Venea în fiecare vineri seară,
'n străjer etern de fată dragă,
S-o poarte-n cluburi multe, "fancy"...
Pe cea ce i se dedicase,
O păzea-nspre infinit, fecioară
Cu trup și suflet, o întreagă;
Era-n continu "escuse", "merci"...
Era Don Juan-ul... ce sperase.
"Mignon", brunet, cu ochi albaștri,
Cu limbaj fin, atrăgător,
-Un veșnic trubadur docil-
Ne-a părăsit, din întâmplare...
E dusul prematur la aștrii
Cu trup și suflet de actor,
Perpetuul dar, mort de copil...
Îl am în minte ca pe-o floare.
Am fost străfulger, de durere,
La plânsul lung, prin telefon,
De fata fără de străjer
Ce-a pierdut, veșnic, un idol
Dintr-un extaz pentru plăcere...
Un singur răvășit, un "don"...
... E mort, un Daniel, un înger,
Băiat... cu fata... un simbol!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (22 octombrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pierdere
Să pierzi, e implicit să ai;
Mai mult decât pe tine, un integru...
Să-ți faci balanța între alb și negru;
Căci nu poți pierde, ce de preferință, dai...
Ba încă, te poți pierde, relativ,
În parte sau total, în circumstanțe;
Avutul de o viață, în instanțe,
Sau parte, fără noimă sau cu un motiv...
E pierderea de fizic sau de suflet,
De dragi, de amintiri, de viață;
Ca și cum existența-i simplă ață
Ce-o rupi... faci nod. Sau este-un simplu cuget...
Mister, este de ce doar unii pierd;
N-au cumul nici de vis, nici de valori,
Nu pot atinge binele... pierduții printre nori;
Sunt numai suferințe, n-au dezmierd.
Să fie doar un tas cu dedicații
În care unii au prescris nereușite;
Un tur de mâini cu mințile zdrelite,
Iar alții, doar câștig și incantații?
Și oare cine ține talere egale
Și cum împarte greutăți... nemăsurat?
Cum apriori poate fi-neînduplecat
D-inechitatea; lux și fericire... cu spitale!?
Să fie doar un minus din egal;
Din ce a fost... scăzut din material?
Sau e un vid, indus universal,
De nerecuperat; cum mortu-i imortal?!?
Cum se acceptă, în singur Univers,
Doar instabilitate și incertă pace?
Suntem sortiți, fără de schimb la a bine-face?!...
Lăsați-o moartă, nu-i dreptate, nu-i niciun demers!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (17 septembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Din când în când
Ultim zbor de cules floare,
Îmbătări de polen, nectar
Și-ac smuls din pântec, insectar;
Așa din când în când se moare!
Cuib de ciocănitoare
Cu pui în pomul găunos
Ce hulă îl prăvale jos;
Așa din când în când se moare!
De-abia născut ce stă-n picioare
Pe stepa-n răgnete arzând
În lins ce nu-i al mamei, blând;
Așa din când în când se moare!
Doar dăruire-n așteptare
Și înșelat de suflet cast
Plângând de nenoroc nefast;
Așa din când în când se moare!
Sublim amor cu violare
De vis și trup pur neatins,
Cu gust amar de viață stins;
Așa din când în când se moare!
O dragoste, când totul doare
Orbul rănit, ce nu o știe
Și singur stingere-și îmbie;
Așa din când în când se moare!
Ochi plânși înălțați la altare
Cu semn întretăiat de mână
Ce-și pierde pereche-n țărână;
Așa din când în când se moare!
Părinții duși rămași o boare
De-o lumânare aprinsă arar
Ce plâng și-acum și n-ai habar;
Așa din când în când se moare!
Îi-este ultim apus de soare,
Noapte eternă stând să-nceapă
Fără de gând că zori nu crapă;
Așa din când în când se moare!
Când nu mai e nimic, uitare,
Mai mult decât de trup prezență,
Nici gând de urmă, de esență...
Așa din când în când se moare!
Totu-i o apă trecătoare
Ce spală timp de umbre duse
Ce nici n-au fost de n-ar fi spuse...
Așa din când în când se moare!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Final
Un tot de scurgeri necontabilizate
Din frică, pe ascuns, sau neștiință...
Nu sunt fără de cont și fără "date";
Irefutabile-s de-o viitoare... neputință!
Chiar risc de nu-i, a fost, sau sigur este,
Totul începe cert și măsurabil...
Prin muncă-l definești indubitabil
Trecut, adăugat în lada genelor de zestre.
Un taboo creem cu mintea ce ne-o stoarcem;
Că doar refuzu-oprește evoluții,
Uitând de timpul, singur veșnic cu soluții
Și linia de start, un "finish" unde... întoarcem.
Indiferent ce-i, spirit, vis, real...
Toate-au un trend, este o scară-n "V";
N-a fost, posibil e, a fost și nu mai e...
Epuizantul maraton, ce-alergi, către FINAL!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Componente
Mă tot surprind cu-aceeași întrebare;
Cât de tăcut ne e prietenul ce moare!?...
Nici cel mai mic semn nu ne dă, cum că a fost!...
Chiar să nu fim mai mult de-un viitor compost?
Parcă-i prea brusc inopinatul exit, straniu
De gol de la inertu' cel revăd; cu-același craniu
Ce până ieri îmi tot zâmbea, îmi zicea glume!
Și nu-i răspuns chiar de-i la fel și-l strig pe nume!...
... Nu-mi mai răspunde, e de-un rece indiferent
Și n-are lipsuri, tot ce-a fost, e tot, prezent.
Doar nu-i mișcare și atunci ce suntem, ce-i?...
Înseamnă; "trup" că-i o himeră... doar idei?!?...
... Și-unde pleacă simț, ardori, multe visări,
Cuvinte, deznădejdi, buchetele de flori;
De nu mai știu nimic de cel ce le-a purtat
Și brusc, toate l-au părăsit, l-au... avortat?!
Chiar dacă-mi iau din timp spre judecată,
Sunt incapabil să-mi strâng gândurile roată,
Să spun dacă sunt "trup", sau sunt un... nu-i;
Căci pe-unu-l văd! Cu ce nu este?... Și e al cui?
Mă întreb, cu suflet gol, cine pe cine l-are;
Dusul de vis pe umeri -stins ca o strigare-
Ce crește pom; un trup, umflându-se-nghițind?
Sau e-un noian imens de "feeling" în perind?
Și-atunci -de vin-ar fi- e-a cui?... Cui aparține?
Sunt simțul-gând, ascuns în "trup", artere, vine
Așteptând ziua de-un final de fugi funeste,
Lăsând ce nu-i?... Și indiferent, de-a fost, de este???...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 august 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Modestie
Cel mai adesea nu-i;
este o lipsă,
adică o eclipsă
de-a nu știu cui.
Nu-i Lună, Soare
-în sclipiri pierdute-
doar ființele mărunte,
niște oarecare...
... Cu pretenții însă,
peste calități;
doar zeci d-impurități...
și fiecare ascunsă!
Lipsa i se declară
așa de complezență;
pretinzând o prezență
de fală, într-o doară!
Ascunziș al prostiei
-sau lipsei de talent-
este un impotent
... în ale meseriei!
Se-aplică și științei,
sau pentru fizic, har...
Poate fi și un dar?!...
Un eres de credință.
Ar fi o calitate...
și e esențială!
Azi însă este-o boală
la castă onestitate!!!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (8 octombrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Sortit
Nașterea, e o-ntămplare
Și sexul este-un accident.
Copilul, e-un impediment...
Totul, trăim într-o suflare.
Avem norocul existenței
Din mii d-avorturi practicate...
Suntem mânjiți de nedreptate
Și facem, obiect petenței!
Oare, destin, este trăitul?
Și oare cine, îl decide?
Un singur ou... cine-l divide?
De ce-s alesul, fericitul?
Mă-nchin evlavios genezei
Să îmi dezvăluie mister;
De ce-s sortitul caracter...
Și-s axioma ipotezei?!?
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (13 iulie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Iubirea este lumina care îi luminează pe cei ce o oferă și o primesc. Iubirea este gravitație, deoarece îi face pe oameni să fie atrași unii de alții. Pentru iubire noi trăim și murim. Iubirea e Dumnezeu și Dumnezeu este iubire. Această forță explică totul și oferă sens vieții. Când o să învățăm să oferim și să primim această
energie universală, vom putea afirma că iubirea învinge tot, că poate transcede totul și orice, deoarece iubirea este chintesența vieții.
Albert Einstein în Scrisoare către fiica Lieserl
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cartea "Cum vad eu lumea" de Albert Einstein este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar Descurajare
Sunt cu mine de mână într-un deșert de suflet. Nu-i oază
Și așa-s de însetat de orice și am frică să n-am... mi-e groază
Că văd numai dune pustii. Nu mai văd pe alții, ca oameni,
Căci nu e Pământul ce-a fost; adăpat de un "bine", ce-l sameni?!
Se pare că globu-i mai mult, mișunat zi de zi, an de an,
Dar nu mai se simte bun-simț, dăruire, prieten... E ban!
Se discută de el, e cota înălțimii, e-un dar să-l deții fără scrupul, să fie...
Și-i bob de nisip; tot, cât el de ar fi nu-i îndeajuns tot, cât de-a fi bogăție!?!
Mă bântuie aspru tăiosul de vânt și întind mâna ca orbul
S-ajung nu știu unde și alunec în gol peste os dezvelit de amintiri, sau de corbul
-Ce una și alta-s- la fel de înțelepte, să creadă c-a fi nu-i răsuflet...
Doar singur, de gând, sau culoare eternă... este veșnic, el, suflet!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Restanță de... loc
Mă scald cu trup și minte într-un torid octombrie-n final,
Reîntors pe cheiul studențesc de-o Dâmboviță, apă
Ce spală încă oraș de tranzitu-mi de-o viață, spartă-n bal
De școală, într-o escală de amintiri șuvoi, ce gându-mi scapă.
Sunt parcă pictorul ce-și cerne văz în trecătoare chipuri,
Ce parcă îmi transpun din corpu-mi timp trecut
Și atâtea nostalgii m-afundă din real în filme, scurte clipuri...
Sunt cum e actorul care-și joacă rol în filmul din retină, mut.
Nu mai tânjesc priviri, ocheade, lumea-i ca o scenă
Ce-și scrie actele perpetuu, îmi calcă trup trecând,
Doar eu mă înfrupt frugal, din mintea-mi ce gunoi mi-aruncă de-a sa benă,
Cu crez că perimarea îmi va fi o lungă, peste orice gând.
Mă întreb afilozofic cast, de asta-i lumea crudă,
Felii de euri care zac în straturi cum poteci de oase?...
Și-o zi voi ști ce-i totul, când n-oi fi, doar liniștea cea nudă,
De ce-oi fi fost, de e vreun rost în loteria numerelor scoase?...
M-am luat din nou cu melancolic, cu "amănuntele" lumești,
Scăpând esența iar, restanțier de-o toamnă, în București...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Trup de dună
Mi se pare că scriu
cu slove de permafrost
mult și poate fără rost..
Dar ce pot face, pustiu
când nu sunt lângă tine
pentru a uita de mine.
Mă rătăcesc în poezie
acolo codrul și râul mă știe
povestindu-i a ta feerie.
Și când te-or zări să-ti spună
dorul ce mă alungă si adună
ca un trup de dună
poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Plecăciune
Ne forțăm minți de morți s-avem o detașare,
Să nu ne năpădească zeci, mii de amintiri,
Când nod se pune în gât și-ochi plini de licăriri
Ne scutură din suflet, pierdut pe-un timp cărare.
E-un semn venit oricum, ajuns prin nu știi cine,
Ce-și caută la rându-i o strângere de mână
Când lumânare nu-i, s-a stins pe piatra-n humă
Uitată printre lespezi, sub pas ce nu mai vine.
E ca o despărțire de drag, numai în gând
Ce-l vrei rămas alături o vie hologramă
Și te cutremuri tot de chip în rece ramă...
Parcă-i un soi de teamă c-atingi un neavând.
E timp să te aduni din urmele lăsate,
Să îți pliezi genunchi, să stai pe sol de trup
Ce zace ostoit de doruri, ce-anii-l rup...
Și să lași curs de lacrimi în hohot revărsate...
S-adăpi din tine un fir, ce pân' la os străbate.
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (13 mai 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian
Comentează! | Votează! | Copiază!
Speranța și propriul trup
Uneori totul este fără rost
Și toți trădează,
Necătând cât de buni am fost,
Ziua este fără de amiază.
Uneori toate se rup:
Și speranța, și propriul trup...
poezie de Maria Tonu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Suflet
E adevăr că suflet este și pleacă doar când viața trece
După ce-a stat în hibernare, ieșind arar din al său fald?
Și de la ce se-ntâmplă tot și-n urmă lasă corpul rece?
Atunci, de ce o fi la toți; doar că sunt vii? De ce-au trup cald?!
Și n-are, suflet, greutate? Cum poate singur, el, să zboare?
Și de-i așa ușor, cum poate să stea cu trupul la un loc?
O fi mister, doar lângă viu, fără materie; o mișcare
Ce-ar vrea inertul, în cutremur să-l facă din ghețar un foc?!
Oricum și fum de-ar fi, nu poate să iasă dincolo de ceruri,
Ca să privim noi neștiutul, crezând că el pe noi ne știe
C-avem trimiși, fuioare multe ce ne privesc calde, din geruri
Și-i doar o mistică plăcere, de-avea ce noi vrem cum să fie!
Deci dac-ar fi minunea dragă, așa cum credem, numai bun,
De ce nu mai răspunde-n veci, chiar de chemată-i, de-i în aștrii
Și lasă răul în neștire de cap să-și facă, căpcăun,
Pe noi, pierduți corpul de suflet, de vii... Sărmanii de sihaștrii?
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (15 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Corp de femeie
În primul rând, este simbolul
Eteric, diafanul, e dorința,
Apoi e material, adică ființa;
Doar Ea le poate combina, își joacă rolul.
E-n gesturi, cu mișcări unduitoare...
Cu șarmul de gheișă sau de mim
Crează vrajă, stând într-un sublim;
Visezi în noapte doar atingerea-i de boare.
Este-o privire fatalmente adâncă...
Prin iris poți intra în făgaș de vis
Doar de-ai noroc, sau dacă îți este scris;
Poți colinda prin timp, de ieri sau... încă.
E părul lung, oricum mai lung și moale,
Ce oferă chip fragil, de bibelou...
Te poți juca cu el, de îi ești erou;
Să dormi pe el la infinit, să nu te scoale.
E gura, buze lungi, ca de petale-
Te uiți înfermecat- le-ai vrea lipite...
Te zbați între real și-între ispite
Să le atingi, să simți miere de floare.
Sprâncene-s arce de subânțeles
Ce-și schimbă forma, spre mister, uimire,
Iar gene lungi acoperă sclipire;
Sunt ude-n lacrimi, sau se închid cu interes.
Ovalul feței-i luna în pătrar.
Tenu-i sclipește îngrijit de creme fine;
Cu el te încântă, ea amor deține...
E pururi, nouă zi... a ta de calendar.
Bărbia-i fină și i-o urmărești
Cum mișcă de cuvinte de nectar...
Îți vine s-o săruți, de-o ai în dar;
Ai sta în genunchi, mereu ca s-o cerșești.
Urechea fină-i, cu podoabă veche
Din mezozoic, când de-abia eram.
Auzu-i prin cercel cu filigram
Și ocazia îți dă să-i faci... pereche.
Năsucu-i fin, percepe nevăzutul-
Parfum din aștri și pământ d'esențe-
Tot el discerne vrute existențe;
E și simț practic, știe neștiutul.
Suavul gât prelung, mereu subțire,
E loc de nu-ți permite s-o rănești;
De aici îi vin silabe îngerești,
Și-i loc să-i lași amprente de iubire.
Pe umeri mici, tu cap ai vrea să pui,
Dar sunt firavi, înguști, nu-i loc de vis;
Îi atingi... doar de-i oferi ce i-ai promis,
Îi adori, îi strângi, când vrei să mai rămâi.
De bustu-n "V" de literă te încânți;
Pare ireal, aproape-n instabilitate
Sfârșind în mijlocul de pietate
Și-n el simți suflet... inima ce-o cânți.
Pe sânii fermecați pentru creații,
Din sfârc de roze cu pistil, să bei;
Nu vrei să știi- crescutule din ei-
Că-i locul unde ochii îți pierzi, în incantații.
La pântec ai ajuns, loc de minuni;
E un rond de vis, de adâncuri mișcătoare,
E locul preferat de ascultare
A celui, ce-și câștigă dreptul printre lumi.
Ce coapse, cu volupt în brațe ai ține,
Cu ovalele-i de liră fără coardă...
Buze fierbinți pui pielii, făr' s-o ardă;
Umplând-o de sărut... pierzându-te pe tine.
Cobori spre gambe suple ca de zbor,
Genunchi și glezne fine, de Afrodită;
Toate-s etern mister, prefigurând ispită...
N-ai fin cuvânt, pentru prozaicul picior.
Contemplul maxim e locul de plăcere...
De te dorești în trup să-i fi un "plug"
Extazu-i ireal, e vis, deliric drog,
În care-ai vrea să "mori" și-i loc de înviere.
Ea e himera, cea dorită de milenii...
Esența vieții ea o poartă, o dă, o naște.
Noi toți suntem ai ei... Este eternul Paște!
Renaște simț și fizic, este sursa... de vedenii!!!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (8 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ce combinație...
Cum tot este-o alcătuire din elemente disparate;
Cum om fărâmă-n plămădire-i și lumea-i om în unicate?
Cum gându-i o înlănțuire de ergi înșiruiți... conștiință?...
Cum nu-i și fier, din plăsmuiri ce sunt... cum de nu-i ființă?
Cum cuarțul, ce-n cristale ține, e evident că de el știe,
Cum și carbon și musca țețe au toți tipar de cum să fie?
Cum doar amestecul contează, toate la fel sunt în... ființate?
Cum calciul îmi alege osul să-mi fie... și nu scoici uscate?
Cum apa, ce-o țin, nu mă-neacă, este și lacrimi și oceane?
Cum dorul se-nfiripă el singur, însămânțându-mi-se aleane?
Cum foc și arde și se-mparte și-n inimi... și-i tot el un scrum?
Cum timpul nu-i, nu el se mișcă, doar noi parcurgem știut drum???
Cum aerul omoară pește, ce tot din oxigen respiră?
Cum pomul frunza-și încrețește și nu-i la nimeni clorofilă?
Cum știe dragostea chimie și cum chimia nu iubește?...
Cum omul este tot secrete și nu știe singur ce este?
Cum sunt un lanț în răsucire și nu pot singur să schimb zale?
Cum drumuri sunt nenumărate și singur nu-mi cunosc o cale?
Cum câinele ce-a fost un lup, iubire-mi dă mai mult de-un seamăn?...
Cum atunci lumea al cărui "in" îs, nu mă iubește... Și-i sunt geamăn?
Și chiar de-aș ști multe din ele -c-am învățat, dar de la alții-
Tot nu-i îndeajuns!... Răspunsuri nu-s, că genii-s presupus înalții
Ce mi-au predat din bagaj gene; m-au osândit în foc și fum
Și sunt pierdut și eu și-ai mei?!... Tot întrebând... "De ce și cum???"
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 septembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!