Talisman

Din fiecare dimineaţă
izvorăşte un fluviu
iar timpul neterminat
se întoarce în mine şi în tine
să curgă într-o albie
care desparte două grădini

în grădina mea te-am pândit uimit
de acolo te furişezi în gândurile mele
laşi o sămânţă din altă lume
o lacrimă
pe macii înfloriţi pe malurile tale

te-ascunzi în umbra unui fulger
o rană adâncă
prin care zorii sângerii
picură în lanuri
şoaptele noastre de dragoste
imprimate pecete pe maci

cheamă-mă
strigă-mă
se face amiază
brăţări de argint
în repezişul fluviului
vor sculpta valurile
pe pietrele umede netede
amintirea mea şi a ta

un talisman.

poezie de Ioan Barb
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păşesc prin tine neauzit de cuvinte

Păşesc prin tine în ceasul târziu
pe la semnul de carte
întârziat în poveste
mi-ai spus atunci
că pădurile ascund taine mari
şi comori îngropate adânc
luminează poienile
aprind felinare
în scorburile cuvinelor
devenite tăceri
până te apropii neauzit

de aceea în asfinţit
se ridică o flacără
de la rădăcina fiecărui copac
un gând te cuprinde
şi fumegă mocnit
îţi acoperă ochii cu palmele
umede de tăcerea adormită
în fluturii din altă iarnă

printre frunze vântul
strecoară buimac
o mână rece ca un pumnal
tremură lutul şu crapă
de spaimă
străbătut de nelinişti
preumblă un fior prin brădet
profeţind iarăşi iarna ce vine
printre flăcări în frunze
amorţeşte un vis
netrăit fără tine

lângă ciutura nopţii urlă lupii flămânzi
a rămas doar o stea
să le-astâmpere foamea
sfărmată ca un bulgăre de zăpadă
pe pietrele netede negre
umede reci
pe care mai lunecă ca o idee
partea ce nu mi-ai trimis-o încă
din amintirea ta.

poezie de Ioan Barb
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

O poveste de dragoste

Încă mai
caut
în tine un drum
o potecă
o linie pe care
să-mi ţin echilibrul

caut un reper
o lacrimă
din iedera de pe cuvinte
o bucată de cremene
să o ating dimineaţa de inima ta
până ce va scânteia

caut o cochilie
în care timpul nostru
netrăit
încă ne mai aşteaptă
ca un melc
să ne primească
în sanctuarul tăcerilor
până ce îmbrăţişările
vor umple orele clipele
cu zăpezi din zilele vechi
mesaje necitite
imprimate pe retină

caut
un răsărit în preajma ta
măcar umbra
să mă acopere
în clipa ta de strălucire
când vor cădea
meteoriţi fierbinţi
în cascada dintre anotimpuri
şi somn.

poezie de Ioan Barb
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-mi laşi...

Să-mi laşi inima ta
Sprijinită de taina prăpastiei
În care te-am căutat ani la rând.
Bolnavă de tine, suspinam cu fiecare
Adiere...
Privire de miere
Şi cer de maci
Străluceau pe cerul ochilor dragi...
Erai un "coppy-paste Prometeu"!
Ca mustul împăcării
Voi trece
Prin învolburatele ape...
Vreau să te am mai aproape...
Vor renaşte vulcani în inima mea,
Fi-voi numai a ta!
Îngenunchi la margini de cer
Şi voi fii râu de lumină
Ce-ţi izvorăşte în palma crăpată
De neputinţa mângâierii...
Oh, nimfă divină!!!
Spre moarte mă voi întoarce mărgăritar
Şi clopot de jar...
Numai să treci
Chiar şi-n somn,
Printre genele mele murdare
De dor de-mpăcare.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O poveste de dragoste. Zăpezile cu flori de astă vară

Singur pe câmp mi-e dor de tine
în fiecare clipă ascunsă în tăcere
ca într-un cuib
cu fiecare pas chemat în depărtare

singur pe câmp visez la tine
ţi-am strâns sub pleopa ta de cer căzută
pe lacrima luminii ce tremură-n fereastră
zăpezile de flori de astă vară
mai sângeră şi azi pe şoapta stinsă
de adio

brăţări de paşi
rotesc pe bolta de cuvinte
melancolia

cerul îşi şterge umbra de mesteceni

chiar amintirea ta vor stinge
zburând spre alte lumi
cocorii

pe cearcăne în inimă
cu sânge
o mână a scris iertarea.

poezie de Ioan Barb
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lacrima

O lacrimă…
va cădea…
pe chipul tău...
Cu ea…
vor retrăi momente eterne…
când tu…
şi eu…
ne dăruiam iubirii noastre...
căzând pe pământul rece…
ca o picătura de ploaie
ce îşi trăieşte sfârşitul …
vei gândi…
la timpul împreună...
vei iubi…
fiecare lacrimă vărsată...
ca o amintire de la mine...
Iar tu…
nu mă vei uita...
cu fiecare plânset...
uitarea va fi mai grea…
cu fiecare răsuflare...
trăirea va fi mai grea…
cu fiecare cuvânt...
gândurile vor fi mai greu de spus…
Nu vor fi decât…
un urlet disperat către cer...
ca să mă vezi…
întorcându-mă spre tine...
şi o altă iubire…
între noi...
nu se va putea întoarce…
vei continua să plângi...
Să plângi...
Să plângi...
iar eu voi fi…
o amintire înceţoşată...
departe...
departe…
şi atunci…
Nu vor fi lacrimi…
Nu vor fi poezii…
să mă întoarcă...
la tine...

poezie de Craita Serbanescu
Adăugat de Alesia Moroianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu mă pot întoarce la tine...

M-am întregit în pieptul tău venind la fiinţă timpul
şi m-am desprins de trecătorii reci ai lumii;
desăvârşit, am trăit înapoia ochilor tăi
şi a trebuit să mă ancorez de soare
să mă închin copilăriei tale, ca un bărbat puternic ce eram;

Iubindu-te cu dor,
eu nu mă pot salva de tine.

Am trăit pentru a te respira în loc de aer,
şi te-am respirat atâta vreme cât să iau forma luminii ;
mi-au trecut toate rănile pe dinăuntru
rănile mele au rămas în rugurile tale
din care mai târziu se va naşte nucleul unei comete.

Căutându-mă înapoia întunericului,
tu nu poţi străluci fără mine.

Durerea a venit când mi s-a lipit umbra de pământ
şi m-am văzut lumină ştearsă în pântecul amurgului;
alergam de pretutindeni într-un vid.

Singurătatea a venit
atunci când n- ai mai putut să mă întregeşti cu tine,
deşi pământul
se făcuse din nou verde în muguri.

Dar totuşi trăiesc...
Trăiesc în voia vidului
între văz şi auz, între miros şi pipăit.

Şi alerg...
Alerg cu moartea încolţită-n mine
până la orizontul care nu se mai sprijină de cer;
răsăritul este peste tot, curge de pretutindeni.

Şi totuşi trăiesc...
Trăiesc într-o lacrimă de-a ta
şi nu mai simt prăbuşirea
care m-a desprins de lume.

Tăcerea a venit din ceea ce nu mai are chip
şi am rămas o mână pământ.
Sufletul mi se roteşte în inima întunericului;
se face luminos, mai luminos, şi mai luminos...

Iubindu-te cu dor,
eu nu mă pot întoarce la tine...

poezie de Ştefan Radu Muşat din Oglinda Literară, nr 129, septembrie 2012. Revista Centrului Cultural Focşani (21 aprilie 2011)
Adăugat de Ana Georgiana Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata Morgana...

Mă închid în carapace şi-aştept să vină zorii
Şi-mi trec pe dinainte crâmpeie iluzorii...
Eram Fata Morgana, tu încă nu m-ai prins,
Şi alergam prin lanuri între real şi vis...

Se deschideau prin grâne maci roşii înfloriţi,
Noi culegeam petale ca doi îndrăgostiţi...
Ai vrut să-mi dai buchetul cu roşu sângeriu
Eu m-am trezit din vise!... E toamnă şi-i târziu!...

Şi mă închid din nou, din nou, în carapace,
Dar gândurile muşcă!... Hienele vorace!....
De ce e toamnă oare... şi macii s-au trecut?!
De ce-s Fata Morgana şi-alerg spre asfinţit?!...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasăre neagră

umbra se desprinde de mine
în fiecare seară
şi devine pasăre neagră
cuvânt de cercetat întunericul
dar se întoarce
la streaşina trupului meu
în fiecare dimineaţă
acolo unde i-a rămas cuibul
într-o zi, în cuibul ei
a apărut o umbră micuţă
care avea un dulce piuit de viaţă
iar umbra mea o hrănea
într-o îmbrăţişare
cu mici porţii de întuneric
hrană pentru o nouă
pasăre neagră

poezie de Ionuţ Caragea din Umbră lucidă (aprilie 2016)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mintea este o instituţie care ne face să percepem farmecul acestei lumi, iar gândurile noastre sunt precum o floare în grădina vieţii şi nu o posesie a oricui; fie ca gândurile noastre să fie frumoase, şi nu urâte sau rău mirositoare, astfel ca amintirea pe care o lăsăm pe pământ să fie simţită ca o binecuvântare.

Gabrielle Roth în Paramahansa Yogananda
Adăugat de Hans Hedrich
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri

Bate vântul valurile,
Valurile malurile;
Se prăbuşesc malurile,
Înfuriind valurile.
Mă frământă gândurile,
Ca şi valul vânturile.

poezie de Ilie Căpitănescu (1958)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Meditez în fiecare zi ... la tine, soţia mea ...

... Meditez
în fiecare zi la tine soţia mea,
în linişte găsesc
adevărata ta stare de a fi,
în tăcere inimi şi a minţi
aud respiraţia sufletului tău
şi a lui Dumnezeu...

... Mă întreab... mă screm... insist...
ca eu să-i dau măcar un sfert de oră,
sau o mică clipă de profundă dragoste,
în fiecare dimineaţă
... lui Dumnezeu...
ş-un sfert de oră... sau poate mai mult,
în fiecare seară
... lui Dumnezeu...

... Eu sunt toată înţelepciunea, iubirea,
şi adevărul este că în orice moment
de ele voi avea vreodată nevoie,
pentru ca acel moment să fie vindecat,
prin iubirea mea pentru tine...

... Dragostea mea adevărată
este atunci când conştientizez
cât de mult te iubesc din toata inima meu,
din tot sufletul meu,
şi indiferent ce obstacole
ar apărea în calea iubirii mele,
nu mă voi da la o parte
... pentru iubirea ta...

... Adică,
voi face orice pentru acea iubire,
pentru soţia mea,
care este nebună în iubirea ei,
pentru mine soţul ei... amantul ei...

... Dragostea adevărată
este acel sentiment,
pe care îl putem simţi numai împreună,
este acel sentiment pentru care merită
să stau în genunchi în faţa ei,
să mă sacrific din iubirea pentru ea,
indiferent cât de adânci sunt
şi vor fi rănile trupului şi inimii mele...

... Soţia mea
este tot timpul lângă mine,
ea este freamătul zorilor
când trecem îmreună pe stradă...
este mirosul proaspăt al florilor,
este grija obsesivă pentru sănătatea mea,
atunci când ea crede că nu mă simt bine...

... Iubirea ta
este în râsul tău sănătos,
în zâmbetul tremurat al buzelor tale,
care este transceans
în fiecare picătură de lacrimă... de iubire...
în sexul divin al corpurilor noastre...

... Iubirea este locul de unde venim,
este inima lui Dumnezeu,
şi este calea pe care o urmăm împreună,
cu fiecare pas
pe care îl facem în viaţă...

poezie de Alexandru Ioan Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În două dimensiuni

firul pe care am fi putut merge
ne unise de-atunci în două dimensiuni;
dacă le-am da la o parte, precum o ceaţă,
şi-acum ca-n ultima zi din viitor,
aceeaşi rană am simţi cum se-nchide.
deja vin de acolo, punte între noi,
fără nimic pe care să poţi merge, atinge
şi orice desfăşurare picură dor precum o aură.
cel mai greu e că-ţi pot lăsa
doar jocul tău de cărţi cu plăcerile şi frumosul
şi orice înţelepciune a iubirii, aşa cum te-am recunoscut,
când timpul se scurge exact acum
suspendându-mi amintirea
în cea dintâi reîntâmplare despre noi.

poezie de Ana Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă voi întoarce

Pe fruntea netedă şi arămie
Adie vântul-n lanuri verzi de grâu,
La fel de dragă mi-ai rămas câmpie
Ca şi în tinereţea fără frâu...

Prin tine trec ţărani râzând la coasă,
Croind cărări în aspră palma ta,
Linia vieţii mele de acasă
Firesc se-arată, eu o voi urma.

Mă voi întoarce într-o zi, când macii
Cu guri de sânge grâul vor muşca
Şi apoi doborâţi vor fi săracii
Sub braţul care îi va secera.

Întrebă-mă de vreau să mai străbat
Cărările ştiute-n lung şi-n lat...

sonet de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În albia din lacrimă ne dor cuvintele

Te chem să
înţelegi
cum cuvintele încep să se nască
încă din priviri
se aşează ca pruncii cuminţi
fiecare în legănul lui
şi cresc câte puţin ceas cu ceas
ne însoţesc şi ne amintesc că suntem
vinovaţi de naşterea lor
când suntem singuri
şi cînd suntem bătrâni

adeseori încep să se nască
în privirile noastre
curgând prin albia din lacrimă
dinspre alte izvoare cuvinte
care au însoţit cândva un înaintaş
neînscris în ceaslov

atunci glasul tău
nu mă lasă să mă sting
mă strigă
îmi luceşte în noapte
o stea în scorbura unui gând

deschide sub pleoape
începutul cuvintelor şi vei simţi
cum împrejmuiesc cu două braţe
ca un gard
cei ce au fost pe cei ce vor veni

mă chemi să gust

cuvintele coapte precum fructele
ce ocrotesc în miezul lor seminţele
şi se desprind de ram plutind
pe marea în care naufragiază uitările
aşa cum mă ocroteşti doar tu
când germinez în miezul vieţii mele

atunci prin flacăra tăcerii
o mână scrie un poem
scrie cu păsări în mine şi în tine
sub sălcii chiar şi copacul tresare
şi adoarme
cu flori galbene şi cu flori purpurii...

poezie de Ioan Barb
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai pe ea, pe ea să o iubeşti!

Te-am alungat din gândurile mele,
Te regăseam în fiecare pas.
Te-am căutat întruna printre stele...
În mine-ai fost, mereu, suflet gingaş!

Printre atâtea trupuri efemere,
Sunt dorul unui suflet rătăcit
Care, nicicând, n-a încetat să spere
Că-n tine va găsi ce a dorit.

Îmi eşti altar şi templu deopotrivă,
Păcatele iubirilor îmi eşti.
Aud, în gând, o lacrimă ce-mi strigă:
"Numai pe ea, pe ea să o iubeşti!"

Piatră nu sunt, deşi mă voi o stâncă,
Nu sunt nemuritor pe-acest pământ.
Durerea mea-i atâta de adâncă,
Că nici Iubirea nu mai pot s-o cânt.

Degeaba-s zămislit din praf de stele,
Întregul Univers s-a năruit.
De aşteptări, poverile mi-s grele,
Cu amintiri nu poţi fi fericit!

În drumul meu sihastru către Cruce,
Mă-ndrept cu amintirea ei în gând.
Acolo unde trupul mi se duce,
Vor fi doi ochi, iubindu-mă, plângând...

Daniel-Petrişor Dumitru

poezie de Daniel-Petrişor Dumitru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbra din cerc.Eu nu sunt

Mă văd înconjurată de umbre
Dispuse într-o simetrie corectă
Ca o placentă din care
Urmează să mă nasc
Din mine dincolo de mine
Păşind peste orizontul privirii.
În stânga, umbra mamă,
În dreapta, umbra tată,
În spate, umbra care mă ţine pe loc
Şi-n faţă umbra ta.
În mijlocul cercului, creându-mă
Mi-e frică de întunecimea
Proiecţiilor care mă limitează.
"Deschide ochii şi priveşte în tine.
Umbrele-şi întind lipsa de culoare
Împinse de lumina care-ţi izvorăşte
Din fiecare chemare la viaţă.
Cercul nu începe cu tine.
Cercul e închis.
Arcurile lui se termină undeva
În spatele paşilor tăi."

poezie de Oana Tonca
Adăugat de Ina Carlan
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Îmi e atât de drag
pasul tău prin grădina inimii mele,
cu şoaptele rezemate
de glasul tău, într-o zi de duminică
luminată pe aleea
cu teii înfloriţi...

Ştii?
Miroase exact
ca pielea ta
când o sărută
poemul
dorului meu..

poezie de Mirela Crâşmaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când trece un om prin sufletul său

Toată
noaptea m-am zbătut să adorm
am vrut să mă rog
dar ochii îmi erau cusuţi în pernă
am scăpărat un chibrit
pe pereţi au jucat umbrele
mă simţeam ca într-o grotă
prin care treceau apele
pe sub munte apoi
mi s-a părut că visez

Te-am văzut spre dimineaţă
cuprins de tristeţe stăteai
la marginea lacului
mâna ta s-a întins peste mal
strălucea
şi noaptea s-a făcut albă

trestia s-a dat la o parte
ca o pleoapă
de pe un ochi umed deschis
atunci lumina Ta a picurat
ca o lacrimă
tăcerea se limpezise

puteai auzi cum trece
un om prin sufletul său...

poezie de Ioan Barb
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul din Clepsidră

Mă despart de tine
de fiecare dată
când nisipul din clepsidră
uită să mai curgă...

Întorc mereu clepsidra...
Păcat că timpul nu se întoarce
odată cu ea...

E un alt timp...
... poate fi timpul potrivit,
sau Nu.
Pentru a reînnoi sentimentele...

Care?

Care nu mai pot să se scurgă
prin clepsidra vieţii...

Mă despart de tine de fiecare dată...
Dar te revăd mereu....
şi atunci...
Zâmbesc ochii. Ştiu ei de ce...

Uneori...
îmi amintesc...

Întorc clepsidra,
dar nu îmi ajută...

Când nu mai pot
să mă despart de tine...
Ud nisipul cu lacrimi
şi mă simt....
De mine însumi, despărţită.

poezie de Anna Panovici din Sfârşit de Autograf
Adăugat de Anna Panovici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul infernului din mine

Timpul meu s-a scurs într-un mic infern:

prin copacii
care plâng trăirii dezrădăcinarea pădurii visării
ramurilor, frunzelor şi florilor iubirii
dar şi amintirea anilor din inelele vieţii.

prin oceanele naşterii din miazănoapte
ce sărută fiecare răsărit viu de vis
sorbind cu nesaţ fiecare picătură de viaţă
din amontele râurilor nordice.

prin iarba violet a luncii durerii
aciuată pe umbra tălpilor tale
din izvorul ruinelor secate
de liniştea neagră a uitării şi strigătul sângelui meu.

prin hamadele lunii
dezgolite de gravitaţia întrupatei iubiri
rămânându-i doar neagra seceră
într-o infernală aşteptare.

atunci nu-mi păsa că timpul trecea
agale prin florile albe din infernul lui Dante
dar, probabil!
a picta adevărul timpului infernului din mine
e cu neputinţă....

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!