Din plin

Când oasele ne-atinseră pământul
Şi-n prăbuşire ne-au străpuns obrazul,
Iubirea mea, nimic nu se sfârşi.
O nouă dragoste veni-ntr-un ţipăt
Să ne învie, să ne prindă iar.
Şi chiar de-ar fi tăcut căldura
Lucrul acela care se continua
Opus vieţii muribunde,
La nesfârşit s-ar fi elaborat.
Ceea ce noi văzuserăm plutind
Alături de durere
Era acolo ca-ntr-un cuib,
Şi cei doi ochi ai lui ne cuprindeau
Unindu-ne într-un consimţământ abia născut.
Moartea nu mai crescuse
În ciuda unor lânuri ude leoarcă,
Iar fericirea la auzul
Prezenţei noastre, nu-ncepuse încă;
Şi iarba era goală, călcată în picioare.

poezie clasică de Rene Char
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când lucrul acela din mine...

Când
lucrul acela în mine
este mai mare decât mine,
el se potriveşte în mine
şi mă completează;
când
lucrul acela în mine
este mai mic decât mine,
mă răscoleşte
şi mă face să-mi iau zborul
liberă;
când
lucrul acela în mine
este egal cu mine,
eu nu sunt echivalentă cu el în aceeaşi proporţie;
iar când
mă părăseşte,
şi se pare că-o face permanent,
chiar şi atunci
mai este încă
în mine –
cu siguranţă.

poezie de Vera Pavlova, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-ar fi

De-ar fi să fiu acela care-n visuri
te poartă-n braţe lin, ca într-un zbor
deasupra nesfârşitelor abisuri,
atunci m-aş face, pentru tine, dor.

De-ar fi să fiu, în gândul tău, acela
pe care-l vrei, pe care îl doreşti
să-ţi fie-n calea ploilor umbrela,
atunci aş fi chiar gândul ce-l gândeşti.

Iar, dac-ar fi să-ţi fiu alături, ţie,
în zborul de sfârşit, spre alte lumi,
aş vrea ca noua viaţă să îmi fie
un drum pe care tu să mă îndrumi.

Nu ştiu ce-aş vrea, dar tu, desigur, ştii,
căci ai, în suflet, ca ecou: "De-ar fi...".

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Călător prin gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Una şi cealaltă

De ce, prin ploaia îndelungată, la nesfârşit te legeni trandafirule cu dublă floare?
Ca două viespi mature sunt ele şi n-au zbor
Cu inima le văd căci ochii-mi sunt închişi.
Deasupra florilor lăsat-a iubirea mea doar vânt şi nor.

poezie celebră de Rene Char
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne vom întoarce

ne vom întoarce în Osto
jicevo şi de-ar fi să se rupă
cerul în două cu ale
sale câmpii – noi ne vom
întoarce atât
cât iarba verde încă va creşte
-n sandalele noastre şi cât
uleiuri de in vor unge rotiţe de ceasuri
măsurând fericirea –
a fost bine
aici să punem urechi de arici
unor perii de rădacini
tot aici
am încălecat crocodili şi am supt
lapte de peşte şi bom
boane de niciodată noi nu
vom uita
să ne întoarcem aici: micul cleşte
din trusa de traforaj
prieteneşte
cu lacrimi în ochi şi tuşind rumeguş
ne trage spre şe
valetele noastre
pe care
pânze tensionate aşteaptă
să fie iubite,-n ulei
sicativ
cu uscare avidă

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Măcar, din când în când, opreşte-te din agitaţia ta zilnică, ascultă sunetul care provine din interiorul formelor de viaţă, respiră liniştit şi spune-ţi: sunt fericit cu desăvârşire. Nu căuta nici un motiv pentru această fericire pentru că această fericire nu ar mai fi decât dependenţă şi s-ar sfârşi odată cu sursa ei. Dar fericirea care este una cu viaţa tuturor formelor de viaţă nu se va sfârşi niciodată pentru că atunci când s-ar sfârşi viaţa în univers de fapt s-ar sfârşi şi timpul şi n-ar putea exista nici o secundă fără viaţă. De aceea, oricât de mult ar părea să dureze posibila lipsă a vieţii din nivers, ea nu va dura deloc şi mereu va fi viaţă şi mereu va fi Dumnezeu şi mereu tu vei fi una cu el.

Constantin Luntraru în Om înspre înger (2006)
Adăugat de Sanda Mures
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un ochi frumos face tăcerea elocventă, un ochi binevoitor transformă contradicţia într-un consimţământ, un ochi mânios deformează frumuseţea. Aceste mici organe dau viaţă fiecărei părţi a fiinţei noastre.

citat celebru din Joseph Addison
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cercetătorii nimicului

Încă nu s-a descoperit mai nimic!
Fiecare nouă planetă, fiecare cercetare ştiinţifică, fiecare nouă invenţie
Nu aduce mai nimic nou!
Suferinţa e tot suferinţă! Moartea e tot moarte şi ne pândeşte la colţul pâinii...
Aceeaşi incertitudine pretutindeni,
Aceleaşi străzi pavate cu disperare,
În îmbrăţişarea aceloraşi sticle se refugiază beţivii...
Poezia e tot poezie şi mă ascund în ea ca un ştruţ speriat de propriile gânduri...
Mama e tot mamă şi îmi regenerează mereu ţesuturile,
Chiar dacă uneori nu îmi înţelege pe deplin frământările....

Încă nu s-a scris softul acela care să suporte durerea în locul nostru!
Încă nu s-a lansat telefonul acela care ne lipseşte cu desăvârşire
Care să ne permită să vorbim cu cei dispăruţi,
Care să ne ofere accesul la nelimitat la subconştient!

Fiecare inovaţie anunţată cu surle şi trâmbiţe
Nu este altceva decât nimicnicie împopoţănată!
Punctul e tot punct şi tot ceea ce contează este înainte de el!

Încă nu s-a descoperit tehnologia aceea
Care să mă vindece pe mine
De mine
Geniilor
Care să nu mai lase loc de interpetări

poezie de Gabriel Petru Băeţan din volumul de versuri Headshot
Adăugat de Gabriel Petru Băeţan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împiedicându-se, Ahile

Ea nu te mai aşteaptă demult, răpită în sine
de o dragoste mare,
ca o biserică goală, în care lumina se subţiază,
prinsă în cârlige de aer,
ca o carte care se citeşte pe sine, ca un sărut sărutându-se,
ca o mână pe sine ţinându-se strâns.

Tu mai faci câţiva paşi, cum făcea Zenon, eleatul,
zăpăcit de acest adevăr uriaş: fericit nu-i cel care aleargă,
ci acela pierdut dinainte de alergare,
acela care se ştie fără de mâini şi picioare.

Nu-i nimic de făcut, e toamnă.
Şi toamna, nimic altceva decât o nouă şi dulce femeie,
îngrijorată puţin de-a sa frumuseţe,
ca o biserică goală, în care lumina se subţiază,
ca o carte care se citeşte pe sine, ca un sărut sărutându-se,
ca o mână pe sine ţinându-se strâns.

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Află ce iubeşti şi lasă iubirea aia să te ucidă

Noi toţi vom muri, absolut toţi. Ce circ!
Numai asta ar trebui să fie de-ajuns
pentru a fi iubire între noi, dar nu-i.
Suntem terorizaţi şi turtiţi de trivialităţi.
Ne mâncăm în noi înşine pentru nimicuri.

Da, toţi vom muri. Tu şi eu. Tu şi eu şi toţi ceilalţi.
Într-o zi va sosi, implacabil,
acel fatidic moment care ne va alunga de pe pământ.

CÂND vom muri nu e nici măcar cea mai importantă întrebare,
mai ales că odată mort nu vei mai fi pe aici încât să conteze
sau să te îngrijorezi de ceea ce-ai făcut sau n-ai făcut.

Nu, interesantă e întrebarea CUM vei muri.
De cancer? Infarct? Bubă neagră? Înecat cu un covrig?

Eu? Trag nădejde că nu mi se va deschide paraşuta.
Sau poate o prăbuşire cu avionul.
OK, nici chiar aşa, dar uneori când sunt în avion
şi ne pregătim de aterizare, şi vremea e groaznică,
încep să-mi imaginez cum ar fi o prăbuşire –
cad măştile de oxigen, femeile ţipă, copii plâng.
Poate mă voi întinde peste culoar
şi voi prinde de mână o persoană cu totul străină
într-un gest dramatic, aşteptând înfrăţiţi inevitabilul.
Pământul va da năvală peste noi
şi noi vom fi buşiţi împreună în eternitate.

Din fericire, asta încă nu s-a întâmplat,
dar e captivant să meditezi la o asemenea posibilitate.

Când ne gândim la propria noastră moarte,
de obicei ne închipuim momentele finale.
Patul de spital. Familia plângând. Ambulanţa.
Nu ne gândim la lungul şir de opţiuni şi de tabieturi
care ne-au adus în pragul acestor clipe finale.

Ai putea crede că moartea noastră
e o lucrare-n curs de execuţie pe drumul vieţii –
fiecare respiraţie, fiecare muşcătură, fiecare înghiţitură,
fiecare noapte pierdută şi fiecare semafor nefuncţional în trafic,
şi fiecare râset şi oftat şi pumn strâns şi suspin solitar –
fiecare dintre acestea ne-au adus cu un pas mai aproape
de tragica noastră DESPĂRŢIRE de această lume.

Aşa că cea mai bună întrebare nu este oare când voi muri,
ci care-i vehicolul pe care-l aleg pentru a ajunge acolo?
Dacă tot ce faci în fiecare zi te aduce mai aproape
de moarte într-un fel unic, personal şi subtil,
atunci tu ce anume alegi pentru a fi ucis?

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşitul fanteziei

Trupul nu va mai începe nimic. Atingându-i globurile ochilor,
poţi simţi că până şi o movilă de pământ este mai vie,
că nici pământul, chiar în zori, nu-i atât de tăcut.
Iar un cadavru nu este decât rămăşiţa unor prea multe treziri.

Noi avem doar acestă putere: de-a începe
fiecare zi a vieţii – înaintea pământului,
sub cerul tăcut – în aşteptarea unei treziri.
Rămâi uimit văzând în zori atâta trudă;
prin trezirea în trezire se face o muncă.
Dar noi trăim doar pentru a ne înfiora
de ceea ce trebuie să facem şi pentru a trezi încă o dată ţărâna.
Asta se întâmplă din când în când.
Apoi totul se linişteşte, împreună cu noi.

Dacă la atingerea acelui chip mâna n-ar tremura –
dacă mâna vie s-ar simţi plină de viaţă atingând acea mână –
dacă-i adevărat că răceala aceea e doar răceala
pământului, îngheţat în zori,
poate ar exista o trezire, iar lucrurile amorţite-n tăcerea
zorilor de zi vor vorbi din nou. Dar mâna mea
tremură, iar din toate lucrurile care există se aseamănă c-o mână
care nu se mişcă.

Alte dăţi, trezirea în zorii zilei
era o durere seacă, o lacrimă de lumină,
o eliberare. Cuvântul, meschin,
al pământului a fost vesel doar pentru un scurt moment; apoi
a muri însemna reîntoarcere acolo. Acum, trupul în aşteptare
e ceea ce-a rămas după prea multe treziri; nu va reveni pe pământ.
Ele nici măcar nu pomenesc despre asta, buzele încremenite.

poezie de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Victorie fulger

Pasărea sapă ogorul,
Şarpele seamănă,
Moartea ameliorată
Aplaudă recolta!

Pluto în ceruri!

Explozia în noi.
Acolo doar în mine.
Nebun şi surd, cum aş putea să fiu mai mult?

S-a isprăvit cu sine-însuşi, cu faţa schimbătoare, s-a isprăvit cu anotimpul pentru flacără şi anotimpul pentru umbră!
Odată cu ninsoarea lentă coboară şi leproşii

Deodată dragostea, egală teroarei,
Cu-o mână nevăzută încă opreşte focul, saltă soarele pe cer şi ne clădeşte iar Prietena.

Nimic nu prevestea o existenţă atât de viguroasă.

poezie clasică de Rene Char
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pesemne toţi soţii se iubesc, chiar şi cei mai nefericiţi, în amurgul deplorabil al vieţii lor, când tot ce-a fost exterior păleşte treptat, devine abia vizibil. Abia se observau şi abia se atingeau, dar totdeauna se simţeau unul lângă celălalt, poate unul într-altul, ca într-un pântec ce se răceşte înainte de moarte. Doar moartea poate să-i despartă sau să-i facă să piară. Dar ea îi poate învia la o viaţă nouă, amăgitoare.

Pavel Vejinov în Noaptea cu cai albi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea nu e totul

Iubirea nu e totul: nu e mâncare, băutură
Sau somn adânc, acoperiş ce apără de ploaie,
Ori un buştean pentru aceia ce în ocean căzură
Pe care urcă şi-apoi cad şi-n apă iar se-nmoaie.
Plămânul îngroşat nu-l poate face să respire
Sângele nu-l va curăţa, fractura n-o va vindeca;
Dar mulţi care iubirea n-au, şi sper să nu vă mire,
Chiar în acest moment cu moartea doresc a se-alia.
Şi totuşi s-ar putea ca-n ceasul de necaz
Nevoia să mă împingă când gem să scap de el,
Căci mă apasă tare şi nu îmi dă răgaz,
Să vând iubirea noastră ca să-mi revin niţel
Sau amintirea nopţii, să simt hrana-n stomac.
Dar chiar de-ar fi posibil, nu cred că am s-o fac.

poezie de Edna St. Vincent Millay, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

John Wasson

Oh! Iarba udă de rouă de pe păşunea din Carolina de Nord
Prin care Rebecca se ţinea de mine plângând, plângând, plângând,
Cu un copil în braţe şi cu alţi trei alergând alături, plângând,
Prelungind despărţirea – eu plecam la războiul cu englezii;
Şi-apoi anii lungi şi grei până în ziua bătăliei de la Yorktown.
Şi-apoi căutarea Rebeccăi,
Pe care am găsit-o într-un târziu în Virginia,
Doi copii muriseră-între timp.

Într-un car cu boi ne-am dus în Tennessee,
De acolo, după nişte ani, în Illinois,
Pentru a sfârşi aici, în Spoon River.
Am cosit iarba bizonului,
Am doborât păduri,
Am ridicat şcoli, am construit poduri,
Am croit drumuri, am cultivat câmpuri,
Singuri cu sărăcia, cu calamităţile, cu moartea –

Dacă Harry Wilmans care a luptat în Filipine
Nu are un drapel pe mormânt,
Luaţi-l pe cel de pe mormântul meu!

poezie clasică de Edgar Lee Masters din epitaf din ANTOLOGIA DE LA SPOON RIVER – editura CORESI, ediţie 2020, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apocalipsa vieţii noastre

Un soi de electricitate între noi
Ar duce la scurtcircuit,
Când picăturile ploii de vară
S-ar scurge printre palmele noastre;
Deja aspre şi vinete.
Şi ar ajunge în fundul pământului
Acolo unde secretele noastre
Sunt îngropate.

Şi totul din jur ar amorţi
La sunetul strigătului tău din iad...
Şi pământul ar arde
Când demonii secretelor tale
Le-ar spune Universului cu voce tare.

Iar ochii tăi m-ar fulgera
Şi gura ta ar tuna
În apocalipsa vieţii noastre.

poezie de Georgiana Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prostul din oglindă

Pe cât trece timpul, mai mult realizez,
Că nu mai eşti nimic din ce odat' erai,
Iar amintirea ta în colţ eu o aşez,
Acolo nu-i nimic,
Acolo tu îmi stai.

Erai buchet de flori, salbatic, minunat,
Acum o vază goală, în iz de acetonă,
Aveam sau nu dreptate, oricum n-ai ascultat,
Cum să-ţi fi fost de-ajuns când judecai la tonă...

Acum eu încă-s singur, nu mă pot conecta,
Iar lumea mea e goală, nu simt că pot deschide,
O uşă pentru alta, şi-mi mai propun una,
La rândul ei pe care doresc a o închide.

Uitării condamnată, iar eu singurătăţii,
Iubirea n-o să ierte c-am procedat aşa,
Tu răul l-ai făcut, eşti încă judecată,
Dar eu le-am pus pe toate, nedrept, în oala ta.

Conştient că nu e bine, conştient că nu au vină,
Dar eu când pedepsesc o fac până la sânge,
Nu -i dau iubirii şansa să prindă rădăcină,
Pe prostul din oglindă nu vreau să-l văd cum plânge.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Andrei Vlad Balan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti pământul, eşti moartea

Eşti pământul, eşti moartea.
Anotimpul tău e-ntunericul
şi tăcerea. Nu e pe lume
nici un lucru ce mai mult decât tine
să fie-ndepărtat de zorii zilei.
Când par a te trezi
eşti numai durere,
o ai în ochi, în sânge
dar tu n-o simţi. Trăieşti
cum trăieşte o piatră,
cum trăieşte pământul dur.
Şi te-nveşmântă vise,
tresăriri şi suspine
pe care le ignori. Durerea
ca apa unui lac, se-agită şi te înconjoară.
Sunt ceruri pe faţa apei.
Tu le laşi să se destrame.
Tu eşti pământul şi moartea.

poezie clasică de Cesare Pavese, traducere de A.E. Baconsky
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acest corp, acest corp

Pe care nu-l mai cunosc, ori de câte ori îl atingi se preschimbă-ntr-un râu
Învolburat, plin de vârtejuri, doar vocea-i înăbuşită strigă după ajutor
Acest corp, acest corp, cu mâini, ochi şi picioare ca nişte pâraie se varsă tot în tine
Multe bucăţi din carnea mea vor sta în trupul tău ca pietrele pe fundul apei
Niciodată nu se vor mai ridica indiferent câte corăbii ar eşua
Ele vor sta mult şi bine ca o barieră de corali, graniţă în calea altor femei
Alte părţi mai uşoare, vise, iluzii, vaporii de ceaţă vor fi luate de vânt
Se vor depune pe gene până vei orbi şi nu vei mai şti care-i adevărul:
-Aburii ridicaţi din pieptul tău sunt ai mei sau ai tăi?
...................................................................
Acest corp, acest corp, care şerpuieşte-n tine în aval şi-n amonte
Trece ca un râu, desculţ, prin măduva spinării, liniştit şi tandru
Şlefuieşte fericirea şi moartea, roade tot ce-i iese în cale
Erodează maluri provocând convulsii, răni, până ia forma ta
Pe degete mai ai încă sânge, ştiai deja din prima zi când ghicitoarea
Ţi-a spus privind în palma ta: mare ghinion se va abate asupra ta la mijlocul vieţii
Constelaţiile îţi vor mişca inima, sângele meu nu se spală cu nimic
Acest corp, acest corp, despre care nu vei şti nimic niciodată
S-a făcut pojghiţă peste oasele tale, într-un strat fin, uniform ca o altă viaţă

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Proverbe

Unu
(Roma, în pat, moţăind,
în noaptea dintre 27 şi 28 iunie 1966)
Se-ncepe prin a cânta
Şi se cântă pentru-a sfârşi.

Doi
E născut spre a cânta
Acela care din iubire moare.

Născut e pentru a iubi
Acela care de cântare moare.

Trei
Cel născut spre a cânta
Chiar şi murind cântă.

Patru
Cel ce se naşte spre a iubi
Tot de iubire va muri.

Cinci
Născându-te nimic nu ştii,
Vieţuind puţin vei învăţa,
Dar poate întru moarte vei afla

Că singura doctrină
este accea care se purifică
Dacă în iubire se topeşte.

Şase
Vom putea dăinui.

poezie clasică de Giuseppe Ungaretti (1966)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zile de singurătate

ieri nu a fost nimic
a fost o reflexie a luminii în spaţiu
ieri a fost doar suspinul
unei mari iubiri
ieri a fost înălţat şi mai sus zidul
acela de singurătate
pe care îl ridicăm în fiecare zi
din praful drumurilor
prin care trecem fără rost
la nesfârşit

azi nu va fi nimic
astăzi va fi acelaşi strigăt
de neputinţă
aceeaşi inconsistenţă socială
azi va fi aceeaşi singurătate densă
pe care o poţi tăia cu cuţitul
aceeaşi falsă declaraţie de dragoste
aceeaşi tăcere îngrozitoare
care aproape că îţi vorbeşte
spărgându-ţi timpanele

mâine aproape că nu va fi deloc
mâine va fi o nouă pregătire pentru apocalipsă
o nouă rotaţie nesigură a pământului
o nouă promisiune de dragoste neţărmurită
mâine va fi pregătită o nouă reţetă
pentru singurătatea mondială

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!