Magda lui Arbore

Rănit pân' la moarte, cu sabia-n mână
Fu hatmanul Arbure prins;
Ducându-l departe la hoarda păgână,
Dispare tătarul învins.

Pe câmpul izbândei stau corturi întinse
Voinicii cu domnul lor bând;
De hatmanul Arbure vorba se-ncinse:
Jelea fiecare pe rând!

Dar vodă se scoală aprins de mânie:
"Lăsaţi bocituri de copii!
Vitezi ca şi dânsul avem noi o mie,
O mie şi sute de mii!

Întreaga Moldovă de hatmani e plină.
D-un chip, d-o făptură, d-un os!
Văzut-aţi, la naiba, o mumă română
Să crească un fiu ticălos?

Atunci România se şterge din lume,
Când ţara-i din Pont în Carpaţi
În stare va fi să-i înşire anume
Pe cei ce-s născuţi împăraţi!"

"Aşa să trăieşti!" îi răspunde deodată,
Sosit p-un căluţ tătăresc,
Un tânăr cu frageda voce de fată
Vibrând dintr-un chip îngeresc.

E fiica lui Arbure, care-n bătaie
Pe hatman l-a fost însoţit,
Lucind printre cete ca luna bălaie
Pe cerul de nori învălit.

Când Magda văzuse pe falnicu-i tată
Căzut sub o droaie de răni,
Plăpânda fecioară ca fiara turbată
Izbea şi muşca pe păgâni.

Acuma l-a ţărei serbare venită,
Ea zice: "şi eu voi să-nchin!
Adus-am cu mine o cupă cernită:
Turnaţi-mi într-însa pelin!"

Ş-aruncă p-o masă, plin încă de sânge,
Un cap uricios de tătar:
"Când ţara-i ferice, nici Magda nu plânge!
Voi bea... însă iată pahar!"

poezie clasică de Bogdan Petriceicu Hasdeu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ionaşcu-Vodă

Robi să nu se facă! Nu voi să mă-ncurc!
Peară tot ce-i turc!"
Astfel Ionaşcu-Vodă porunceşte.
Zbârnăie săgeata, şi funebru-i cânt
Acordat în vânt,
Şuieră prin carne ş-apoi amuţeşte!

"Staţi! Destulă treabă! —ţipă un ciocoi,
Stolnicul Moroi,
Aducând cu sine p-un vizir sau paşă,
"Doamne! — cătră vodă zice umilit—
Focu-i potolit,
Să deschizi acuma şi punga vrăjmaşă!

Seraschirul ăsta, ca să nu-l omori,
O să-ţi dea comori:
Gălbenaşi de aur parcă rupţi din soare!..."
Domnul în urgie strigă: "Măi fărtaţi!
Dracului să-i daţi
Turcul şi ciocoiul p-o spânzurătoare!"

Şi pe când armaşii p-amândoi în sus
Cioarelor i-au dus,
Zise vodă cătră ceata-i voinicească;
"Cine vrea să scape ţara de năcaz,
Fie bun viteaz
Şi la banul naibei să nu se gândească!

poezie clasică de Bogdan Petriceicu Hasdeu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legată la ochi

De fiecare dată când am crezut că văd,
Îmi mai făceam noi răni, din suflet curgând sânge,
Când ceea ce văzusem lăsa-n urmă prăpăd...
Acuma ştiu de ce inima-ntruna-mi plânge!...

Atâta sânge curs s-a închegat în piatră
Şi propria mea mână a aruncat-o-n mine,
Să-mi pedepsesc risipa IUBIRII strânse-n vatră,
Ce trebuia păstrată întreagă, pentru tine!

Astăzi, când ne vedem mai clar ca niciodată,
Răni vechi, încă mustind, îmi vindeci de trecut
La fel eşti de rănit, deşi n-ai nicio pată,
Doar că nu ai ştiut să ceri, când te-ai vândut!...

Şi neputinţa grea, scăldată în IUBIRE,
Deschide alte răni, cu şovăirea sa,
Făcându-mă să cred că totu-i amăgire...
Ascunde-mă de mine şi leagă-mă la ochi
Cu nemurirea ta!...

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştefan şi Dunărea

"Dunăre! ce plângi tu oare?"
"Plâng o floare de sub soare
Ce din sânu-mi a răpit
Ştefan-vodă cel cumplit!"

Pe cel ţărm bătut de valuri,
Sus pe zare, sus pe maluri,
Sunt trei cete de oşteni,
Turci, tătari şi moldoveni.

Una-i ceata hanului,
Una-i a sultanului,
Una-i a Ştefanului!
Iar în câmpul cel turcesc
Mii de săbii zângănesc;
Iar în câmpul tătaresc
Mii de arce săgetesc;
Iar în cel moldovenesc
Doi luceferi strălucesc:
Ştefan-vodă cel frumos
Ş-o copilă, chip duios.

Fata plânge, fata zice:
"Lasă-mă să fug de-aice,
O! Ştefane, scumpul meu!"
Domnul zice: "Nu! nu vreu,
Nu, pre sfântul Dumnezeu!
Că-mi eşti dulce la privit
Şi mai dulce la iubit,
Ca lumina soarelui
La lupta viteazului".

"De-ţi sunt dragă, de-s frumoasă
Ia-mă, doamne, ori mă lasă."
"Ba! de-a fi să lupt pe dată
Chiar cu Dunărea turbată,
Nu te las nici chiar de-un pas.
Nici chiar morţii nu te las."
"Apoi dar, rămâi cu bine,
Că tu n-ai parte de mine!"
Fata zice şi s-aruncă
Iute-n Dunărea adâncă!

Valurile clocotesc,
Pe copilă-o-nvăluiesc
Ş-o azvârl din val în val,
Depărtând-o de la mal.
Turcii stau încremeniţi,
Moldovenii împietriţi
Şi tătarii înlemniţi.
Stau şi ulii în zburare,
Stau şi caii-n alergare,
Stă şi soarele-n mirare,

Căci deodată ce se vede?
Cine-n valuri se repede?
Domnul Ştefan cel vestit,
Domnul cel nebiruit!
El s-azvârle nebuneşte
Şi înoată voiniceşte.
Taie-o brazdă, taie nouă,
Taie Dunărea în două,
Şi pe fată mi-o ajunge
Şi la piept cu foc o strânge
Şi se-ntoarce fericit
Sus, pe malul înflorit.

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

România

Avem Carpaţi şi mare,
Podişuri şi câmpii:
O ţară minunată
Şi fluvii de prostii.

Aveam păduri pe coaste
Şi grâne pe ogor,
Acum avem doar cioturi
Şi iarbă pe răzor.

Aveam conducători
Ce drepţi stăteau în faţă,
Acum avem doar "lideri"
Ce râd pe sub mustaţă.

Aveam respect pe lume,
Respect pentru vecini,
Acum avem doar fiţe
Şi ne cam dăm "străini",

Străini ce-au fost afară
Şi nu mai ştiu română,
Că au lucrat departe
Un an sau chiar o lună.

Şi noi am fost odată
Ce nu mai suntem azi.
Atunci ce putem cere
De la nişte bieţi brazi?!

Al căror rol pe lume
Este să crească înalţi,
Pe când al nostru este
Să ne avem ca fraţi.

Căci fraţii nu se-njură,
Nu se lovesc în spate,
Ci merg mână în mână
'nainte spre dreptate.

poezie de Nadia-Cosmina Prigoană
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ciclul vieţii

Eşti gârbovit şi mergi împiedicat,
Ai chip de ceară, glasul te-a lăsat,
Respiri cu greu şi eşti un pic senil,
Nu crede nimeni că ai fost copil.
Dar te-ai jucat şi tu şi ai zburdat,
De tot ce e în jur te-ai bucurat,
Lipsit de griji, cu ochi senini râdeai,
Când mama te certa te întristai...
Iar anii au trecut şi, negreşit,
Ai fost flăcău şi te-ai îndrăgostit,
Ai fremătat de doruri mii şi mii,
Şi ai avut la rândul tău copii.
Când au crescut, şi-au luat în lume-avânt,
C-aşa e legea firii pe pământ,
Şi ai ajuns bunic, cu mulţi nepoţi,
Şi rând pe rând te-ai ocupat de toţi.
Azi eşti bătrân, slăbit şi inutil,
Însă ai fost şi tu cândva copil,
Ai chip de ceară, ceasul ţi-a sosit,
Dar ai fost tânăr, chipeş, fericit.

poezie de Octavian Cocoş (15 mai 2022)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strada Paris

Treceam aseară pe strada Paris,
Gândind de eşti aievea sau eşti un vis,
Când deodată mi-ai apărut în faţă;
Strada era plină de fum sau de ceaţă
Şi de asta păreai cam ireală.
Mi-ai întins o mână ca o momeală,
Am luat-o şi te-am dus la mine acasă
Unde am stat împreună la masă,
Bând o ţuică mică'ntr'un pahar mare,
Aşa, cum de altfel, îţi place matale.
După care, frenetic, mi te-ai dat toată, din plin,
Dar plină de ură şi de venin...

Ai fost oare aievea sau ai fost numai vis?
Oare am fost eu vreodată pe strada Paris?

poezie de Corneliu Culman din Nişte poezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legea filosofică

Când faptul ţii,
Atunci adevărul îl ştii.
Când nu vrei să crezi
Atunci nu poţi să vezi
Când cauţi dovada,
Atunci găseşti tăgada.

poezie celebră de Bogdan Petriceicu Hasdeu
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ţara numită România

Oameni buni şi lume bună,
România ne e mumă.
România noastră Mare,
cu Dunăre, Carpaţi şi mare.
România legendară
cu români de viţă rară.
România dodoloaţă
unde toţi am primit viaţă.
Am stat de strajă la hotară
şi-am apărat această ţară.
Aici ne e ţara şi neamul.
Aici ne e râul şi ramul.
Aici viaţa nu-i amară.
De ce să plecăm afară?
Când cei aleşi să cârmuiască
închină ţara românească
marilor puteri din lume,
se leapădă de al său nume.
Hai să dăm mână cu mână
cei cu naţie română!
Să readucem în ţară
iar, frumoasa primăvară.
Aici am fost şi vom rămâne
stăpâni pe ape şi pe grâne.
Vom trăi şi vom lucra moşia
aici, în ţara numită ROMÂNIA

poezie de Dumitru Delcă (decembrie 2017)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul nu mai putea de bucurie că-i sosise aşa voinic chipeş şi drăgălaş. Îi plăceau prea mult răspunsurile ce primea la întrebările lui, se vedea cât de colo că vorbea cu înţelepciune şi supunere. Văzând împăratul un tânăr aşa de cu minte, prinse dragoste de el şi-l luă pe lângă dânsul. Fata de împărat nu se putu împrieteni cu toţi ceilalţi fii de împăraţi, fiindcă cei mai mulţi erau năzuroşi, tembeli şi deşucheaţi; iară ei prinseseră pizmă pe dânsa pentru aceasta; şi, pentru că văzuse că împăratul o lua în nume de bine, îi purtau sâmbetele. Într-una din zile ea îşi găti bucate singură şi şedea la masă, când doi din ceilalţi fii de împăraţi veniră să o vază. Şezură deci cu toţi şi mâncară. Atât de mult plăcură acestor fii de împăraţi bucatele, încât îşi lingeau şi degetele când mâncau. O lăudară pentru meşteşugul de a face bucatele şi ziseră că de când sunt ei, nu mai mâncaseră aşa bucate bune. Cum se întâlniră aceştia cu ceilalţi fii de împăraţi, le spuseră că au fost la masă la fiul de împărat venit de curând, că au mâncat cum nici împăratul nu mănâncă şi că bucatele au fost gătite de dânsul.

Petre Ispirescu în Ileana Simziana
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să vorbim româneşte

Cugetarea românească
Are portul românesc:
Nu lăsaţi dar s-o ciontească
Cei ce limba ni-o pocesc.

Când românul se-ndârjeşte
Din ţărână când mi-l scoţi,
El îţi toarnă româneşte
Un blestem de şapte coţi,
Când de dragoste s-aprinde
El vorbeşte lin şi blând,
Încât dorul te cuprinde
Dulcea-i vorbă ascultând.

Niciodată altă limbă,
De pre buze româneşti,
Nu se-ndoaie, nu se schimbă
După gândul ce gândeşti.

La mânie, la iubire,
La suspin şi chiuit,
După chiar a noastră fire
Graiul nostru e croit.

La iubire, la mânie,
La chiot şi la suspin,
România-i România
Cu fagur şi cu pelin.

Sucind limba românească,
Stricând graiul strămoşesc,
După moda franţuzească,
Sau cu modul latinesc,

Ne-am strâns minţile cu fracul
Şi simţul ne-am îmbrăcat
Cu haina, de unde dracul
Copiii şi-a înţărcat.

Românimea cât trăieşte
Graiul nu şi-l va lăsa;
Să vorbim dar româneşte.
Orice neam în limba sa!

poezie clasică de Bogdan Petriceicu Hasdeu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Liber la cuvânt

Am crezut că de intrarăm în liga celor bogaţi
O să stăm cu ei la masă şi-o să ne avem ca fraţi
Suntem toţi în jurul mesei cum ar trebui să fim,
Însă nu gustăm mâncarea, stăm doar ca să le-o servim!

Dac-aţi vrut egalitate între câine şi căţel,
V-aţi lovit de prag cu capul: "nu-i bai, pot şi fără el!
Ce-mi mai trebuie cap când alţii pentru mine pot gândi
Şi-mi setează de pe-un laptop modul meu de a trăi?"

Ne vor lua identitatea, tot ce suntem şi ce-am fost
Şi trecutul ni-l vor şterge ca pe-un zvon ce n-are rost
Căci ce poate fi pe lume mai uşor ca să dezbini?
Omul fără de tradiţii, pomul fără rădăcini!

Eu iubesc doar România, altă patrie nu am
Pentru mine Europa e-un distrugător de neam,
Seamănă-ntre noi doar vrajbă, ne tratează ca pe sclavi
Pe noi neam de Ştefan Vodă, pe noi neam de oameni bravi!

Când stăteam cu arma-n mână apărându-l pe Hristos,
Credeţi voi că occidentul ne-a fost de-un real folos?
Şi azi cu-ale noastre pene vestul se împodobeşte
Fără noi, azi Europa toată-ar fi vorbit turceşte!

După-atâtea circumstanţe în care le-am fost utili,
Tot noi să ne plecăm capul şi tot noi sa fim umili?
Nu mai e, români, de glumă! Ţara-i stârv servit la corbi,
Uniunea e o ciumă, cei care-o susţin sunt orbi!

poezie de Daniel Dobrică
Adăugat de Băştinaşul
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce-am venit pe lume?

Eu n-am venit pe lume să mă aşez la masă
Şi să aştept poeme la mic dejun şi cină;
Când m-am născut în vară, era marea frumoasă
Şi m-a stropit în glumă cu un pahar de vină.

Şi n-a ştiut că vina o voi purta în sânge,
(M-am rătăcit prin viaţă, mai singură ca luna;)
Şi fiecare toamnă, atâtea ploi îmi plânge,
Că le păstrez în mine, să-mi plângă-ntotdeauna.

Eu am venit pe lume, ca un copil cuminte
Şi n-am cerut bomboane, păpuşi sau prăjitură;
Doar aşteptam iubire şi nu ştiam că minte
Cuvântul ce-n altare pe dumnezei se jură.

Şi m-am mutat în mine, cu tot cu poezie
Şi am fugit de lume, în lumea mea albastră,
Să-mi port cu mine crucea, destinul să îmi fie
În lacrima icoanei din strana ei sihastră.

Nu ştie nimeni încă, nu ştiu nici eu ce taină
Păstrează-n ea răspunsul, la întrebări de-o viaţă:
De ce mi-a fost durerea şi adăpost şi haină,
În fiecare noapte şi-n orice dimineaţă?

Îmi va răspunde versul din ultima secundă,
Când voi pleca în lumea de dincolo de mine,
Un vers bolnav de noapte cu rima muribundă,
Călcând pe-un vis de ceară, pe alte căi străine...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când faptul ţii, atunci adevărul ştii.

citat celebru din Bogdan Petriceicu Hasdeu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Care-i cel ce a greşit

Susţii mereu că n-ai greşit
Şi că eu doar sunt de vină,
Însă nu ţi-ai amintit
Nici o clipă de lumină.

Acum eu mă despart de toate,
Mă despart de-acest pământ...
Şi tristă mă îndrept spre moarte,
Dar tu rămâi "curat" şi "sfânt".

Vei trăi cum îţi doreşti,
Singur ai să te convingi.
De mine ai să-ţi aminteşti
Şi dureros tu ai să plângi.

Apoi însă, când vreodată
Vei suferi cum sufăr eu,
Ai să săruţi încă odată
Ţărâna mormântului meu.

Visând că ne ţinem de mână,
Pornindu-mi să-mi spui un cuvânt –
Eu voi rămâne în ţărână,
Tu îmi vei cade pe mormânt.

Când sufletu-ţi va fi în nori
Va fi rănit din amintire,
Eu azi îţi doresc să mori
Tot din lacrimi de iubire.

.........

Se va scurge o vecie
Şi odată, Dumnezeu,
Pe toţi la rând o să ne-nvie:
Tu atunci vei plânge rău...

Atunci numai eu aş vrea
Că după ce tu ai trăit,
Să îmi spui cu gura ta:
Care-i cel ce a greşit?

poezie de Diana Enachii (2007)
Adăugat de Diana Enachii
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeie îndrăgostită

Vede luna lucind diafan.
Şi cântă, dansează,
Când luna o alintă.
Vede teii înfloriţi la-nceput de an,
Pentru că e îndrăgostită.
Deodată, pe-un petic de cer
Luna dansează cu numele lui.
E Tudor? Cetin? Marin sau Titel?
Totul în jur e un mare mister.
E o stare confuză, dar e o stare de bine,
Ce o cufundă-n somnul plin de culori,
Lăsând stelele paznici să-i fie
Să-i vegheze iubirea până în zori.

poezie de Elena Buţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luntrea

Şi râde, şi plânge, şi-ntocmai ca luntrea uşoară,
Plutind pintre valuri
Departe de maluri
Se zbuciumă inima mea.

Când luntrea, o, Doamne, se-nalţă şi iar se coboară,
Ajunge odată
Mereu legănată
Doritul liman a vedea.

Şi eu am o ţintă, dar timpul ce fuge şi zboară
Lăsa-mă-va oare
Pe căi mişcătoare
S-ajung şovăind pân'la ea?

Când luntrii se-ntâmplă că groaznicul vânt o doboară,
Cui pasă să ştie
În lumea cea vie:
Cu ce şi-ncotro se ducea?

Ci-n mine s-ascunde ferită de toţi o comoară:
D-a fi să se-nece
În unda cea rece,
Mai bine, ah, nu se năştea!...

Şi râde, şi plânge, şi-ntocmai ca luntrea uşoară,
Departe de maluri
Plutind printre valuri
Se zbuciumă inima mea!...

poezie clasică de Bogdan Petriceicu Hasdeu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai strigat... şi Ţi-a răspuns

Ai strigat în toiul nopţii
Când inima-ţi era plină
De adânca beznă-a morţii
Şi-ai primit pe loc lumină;
Domnul ţi-a îndreptat iar sorţii
Pe cărarea Sa divină...

De vrăjmaş întemniţat
Şi legat în întuneric,
Ai văzut când ai strigat
La Domnul Atotputernic,
Cum ţi-a fost iluminat
Iar sufletul cadaveric...

Ai fost groaznic înrobit,
Prins în cursă, la răscruce,
Cu tot sufletul zdrobit...
Dar când te-ai plecat la cruce
Dumnezeu te-a izbăvit
Şi ţi-a dat o pace dulce...

Ai strigat în viaţa ta
De nenumărate ori
La Domnul cu inima,
Strâns de-ale vieţii vâltori
Şi-ai văzut tăria Sa
Chiar cu ochii-ţi muritori!

Ai strigat la Cel ce-aude
Şoapta din inima ta
Şi suspinul ce se-ascunde
De atâtea ori în ea
Şi-ai văzut cum îţi răspunde
Domnul în dragostea Sa...

Ai strigat din strâmtorare
Şi întorsuri fără ieşire
Către Cel plin de îndurare,
Bunătate şi iubire
Şi-ai văzut ce Mână tare
Ţi-a dat grabnic izbăvire!

Ai strigat când lupta vieţii
Era aşa de înverşunată
Încât "Zorii Dimineţii"
Nu părea să-i vezi vreo dată,
Dar lumina libertăţii
Ţi-a fost grabnic arătată!

Ai strigat învins de lipsuri
Către Cel ce totul poate
Şi-ai văzut frumoase visuri
Împlinindu-ţi-se toate
Căci din orişice abisuri
Domnul pe ai Lui îi scoate!

Ai strigat când Mărturia
Se izbea de ziduri reci
Şi tu nu găseai tăria
Peste-acestea să mai treci,
Dar Domnul ţi-a dat bucuria
Să-aduci roadă pentru veci!

Ai strigat când disperarea
Sfredelea-n sufletul tău
Şi din umbră încercarea
Te îmbrâncea din rău în rău
Şi atunci ţi-a schimbat starea
Dumnezeu cu braţul Său!

Ai strigat când neputinţa
Ţi-a îngenuncheat din plin
Perspectiva şi fiinţa
Şi-ai văzut Harul divin;
Ţi-a dat Domnul biruinţa
Izbăvindu-te deplin!

Aminteşte-ţi şi răspunde
Înaintea Celui care
Vede totul şi aude,
Şi în bunătatea-I mare
Niciodată nu Se-ascunde
Refuzându-ţi vreo chemare;

Ai strigat la El mereu
Şi-ai primit întotdeauna
Ajutor când ţi-a fost greu
Ori te sugruma furtuna...
Dar faţă de Dumnezeu,
Tu te-ai răzvrătit întruna.

Ai strigat când ţi-a fost greu
Şi-ai primit răspuns de sus
Însă, ai uitat mereu
Să-I dai slavă lui Isus!
L-ai păstrat cumva pe - eu
Totdeauna mai presus!"

Ai strigat din groapa morţii
Şi-ai privit la Cel ce aude
Şi cu drag îndreaptă sorţii
Celor morţi pe căi zălude...
Ţi-A răspuns şi-n miezul nopţii
Dar tu tot nu-I vrei răspunde...

Ai strigat din încercare
Surprins de boli fără leac
Şi-izbăvirea ţi-a fost mare
Căci din veac şi până-n veac
Domnu-I plin de îndurare,
Dar tu-L tot respingi buiac...

Ai strigat când te îngrozea
Valul morţii, furios
Şi-ai putut mereu vedea
Slava lui Isus Hristos,
Dar te complaci în a cădea
Iar în spaţiu întunecos...

Dus de marea înfuriată
Ai strigat întotdeauna
Din bărcuţa inundată;
Domnu-A potolit furtuna,
Nu te-a lăsat niciodată
Dar Tu L-ai rănit întruna...

Ai strigat... căci deznădejdea
Te-a înfrânt şi umilit
Dar când în Hristos nădejdea
Ţi-ai pus, ai fost izbăvit,
Dar n-ai fugit de primejdea
De-a fi iarăşi înrobit....

Ai strigat... şi Ţi-a răspuns
Totdeauna Dumnezeu,
Dar lăsatu-te-ai pătruns
De răspunsul Lui, mereu,
Sau încă nu ţi-a ajuns
Bunătatea Lui la – eu?!

O, părăsit şi uitat de lume
În necazuri şi la greu...
Domnul te-a strigat pe nume
Şi te-a căutat mereu,
Să înţelegi un lucru anume:
- Eşti iubit de Dumnezeu!

Eşti iubit de El şi-aşteaptă
Să iei azi o hotărâre
De-apuca pe calea dreaptă
Fără nici o şovăire...
Şi cu inimă înţeleaptă
Să răspunzi la Mântuire!

poezie de Ioan Hapca din Reflecţii
Adăugat de Vasile Brendea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fi ştiut... - jurnal de lacrimi de război

Să fi ştiut că va veni războiul, nu mai făceam copii... să suferim.
Dar cui să aparţină-această vină? Ce datorăm, cu moartea să plătim?!

De ce plătesc părinţi, copii, cu sânge? De ce cu lacrimi spală suferinţa?
De ce planeta îngenunche, plânge? Străini de viaţă, căutăm credinţa...

De ce, de ce, de ce nu-mi pot răspunde, când calcă tancuri trupuri, le strivesc
Şi din adâncul lor ţâşneşte sânge... Blestem de Dumnezeu îmi ispăşesc?!

Copii flămânzi, fără părinţi, departe, în lumea asta încă rătăciţi,
De ce, răniţi, tânjesc după dreptate? De ce sunt schije-n ochii lor cuminţi?

Ce simte-un tată, când plecând la luptă, ştie că va muri pentru fecior
Şi pruncul fi-va ultima icoana pe care-n gând, o va purta cu dor?

Un pui de om, cu surioara-n braţe, ce simte când părinţii i-au murit?
Dintr-un război, ce poţi să iei aminte?! Căci sufletele-n el s-au schilodit...

Nu tancuri, avioane şi rachete te sperie la fiecare ceas,
Ci moartea ce plăteşte biruri grele să ia de pe pământ ce-a mai rămas.

De ce să curgă lacrimă pe ceruri şi-i secetă de oameni pe pământ?
Războiu-acesta, cui să folosească? De ce să n-aibă oamenii mormânt?

Nu-mi pot răspunde şi mă doare-n suflet... Cu gânduri calde îi îmbrăţişez,
Dar mă încearcă, iată,-un fel de urlet şi-n mine în războaie mă trezesc.

Visez la pace şi la libertate... Să-ntoarcă-n lume singurul Iisus
Ce-a adormit pe cruce şi-n dreptate, spre Dumnezeu, ca un martir s-a dus.

Şi mă trezesc cu sufletul o rană şi gândul sângerând de necuvinte
Şi plâng şi plâng şi plâng precum o mamă, toţi pruncii lumii care n-au părinte.

Calc diavolescul sânge în picioare şi plâng sub crucea lui Iisus... Mi-e dor!
Şi plâng fiece suflet care moare, lăsând pământul mai pustiu, mai gol...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi caut casa-n miez de iarnă

Îmi caut casa-n miez de iarnă
Când albe stele stau să cearnă

Când doarme satul printre cetini
Uitat de mine şi de prieteni,

Când luna picură în sânge
Şi cumpănă fântânii plânge,

Când vântu-n chiot de zăpadă
Îmi iese-n cale să mă vadă,

Când dorul nesfârşit mă cheamă
Prin somnul zbuciumat de mamă,

Când paşii ce mă poartă suie
Spre uşa răstignită-n cuie...

Îmi şterg o lacrimă uitată
Şi stau la sfat cu tine, tată!

poezie de Sorin George Vidoe din Stele de ceară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum se mântuie o ţară (2 Cronici 7,12-14)

Şi eu vreau ca ţara-ntreagă să se-ntoarcă la Hristos,
Şi eu vreau ca preşedinte să fie un credincios.
Nu-i asta la urma urmei dorinţa lui Dumnezeu,
Ca tot omul să-L primească drept Mântuitorul său?
Da, aşa-i, dar când e vorba despre scopul nostru care
Urmărim când vrem s-aducem ţara pe sfânta cărare,
Ne-mpărţim în două cete: cei care sincer doresc
Pocăinţa ţării-n sine şi-un alt scop nu urmăresc;
Iar ceilalţi prin pocăinţa ţării urmăresc de fapt
Doar o viaţă mai comodă, într-o lume de păcat.
Când vezi un creştin politic plin de zel minune mare
Să-şi împingă toată ţara pe-a sfinţeniei cărare,
Dă-i Scriptura s-o deschidă la a doua Cronici şapte,
La versetul treisprezece şi de-acolo mai departe.
În a doua Cronici şapte, în versetul amintit,
Domnul spune cât se poate şi de clar şi lămurit:
"Când poporul Meu se roagă - zice Dumnezeu Preasfântul;
Când poporul Meu Mă caută - spune-aici iarăşi Cuvântul;
Când poporul Meu se-ntoarce de la căile lui rele,
Atunci Eu, Domnul din ceruri, Eu prin harurile Mele
Am să-ntorc ţara la Mine; dar nu ca să puteţi voi
Să vă lăfăiţi în bine într-o lume de nevoi".

După ce-a închis Scriptura, ai să-1 vezi că nu-i convine
Când e vorba să înceapă pocăinţa-ntâi cu sine.

Ceata doua sunt cei care nu se joacă cu Scriptura,
Nu-i schimonosesc Cuvântul, ca să-i schimbe-nvăţătura.
Sunt cei ce urăsc favorul lumii care-a prigonit
Şi L-a răstignit pe cruce pe Stăpânul lor iubit.
În iubirea lor curată pentru Domnul lor Hristos,
Scârbesc lumea trecătoare, dar iubesc pe păcătos.
Şi-n iubirea lor curată, văd prostească nebunie
Să-i ceri lumii să accepte a cerului armonie.
Iartă-ne, o, Doamne sfinte, mişeleasca viclenie
De a osândi în alţii propria noastră murdărie!
Căci noi necitind acasă la copii Sfântul Cuvânt,
Cerem la păgâni să-1 bage în scoli şi-n învăţământ.
Şi pentru că de asemeni n-avem timp de rugăciune,
O cerem ca o programă în învăţământ în Iume.
Iar de când Laodicea L-a-mpins pe Hristos de-o parte,
Vrea prin televiziune să-I facă publicitate.
Doamne, la-nceput creştinii se-adunau pe sub pământ,
Dar ce har şi ce putere răspândea al Tău Cuvânt!
Evanghelia atuncea era aspru prigonită,
Dar a fost ca niciodată mai sfânt şi mai drept trăită!
Se-nmulţeau atunci creştinii cu mare repeziciune,
Fără rugăciune-n şcoală, fără şcoli creştine-n lume.
Nu puteau nici să rostească numele Isus Hristos,
Dar trăiau din plin ca Dânsul printre oameni aici jos.
Nu vorbeau pe stadioane, dar trăindu-şi pocăinţa
Şi pecetluind cu sânge acest scump cuvânt "credinţa",
Ca bureţii după ploaie se-nmulţeau ducând Cuvântul
Pân' la marginile Terrei, căci lucra Domnul Preasfântul.

Care însă-a fost secretul ce-i făcea să se-nmulţească,
De-au ajuns întreg imperiul Romei să îl împânzească?
Iată-l: e doi Cronici şapte! Ei pe când se adunau,
Nu cu pocăinţa lumii, ci cu-a lor îşi începeau
Misiunea jos în lume, cum Isus i-a învăţat
Chiar în ziua cea din urmă, când la cer S-a înălţat.
El le-a zis atunci să-nceapă din Ierusalim întâi,
Apoi să meargă-n Iudea - zona-nvecinată lui,
În Samaria, şi de-acolo - tot o zonă-nvecinată,
S-ajungă cât mai departe, să-mpânzească lumea toată.
Noi începem tocmai invers, dinspre lume înapoi,
Şi vrem, pocăind pe alţii, să o ducem bine noi.
Cine-o ia însă-nainte de Hristos şi de Scriptura,
Dovedeşte că nu-L are, căci îi calcă-nvăţătura.
Doamne, vrem şi noi acuma, să ne-ntoarcem înapoi
Şi să-ncepem chiar de astăzi pocăinţa-ntâi cu noi,
Trăind morţi faţă de sine şi de poftele păgâne,
Ca s-aprindem pentru Tine, Doamne scump, întreaga lume! Amin!

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!