Lenore

Din somn Lenore-n zori de zi
Tresare tulburată:
— O, Wilhelm, m-ai uitat? Eşti mort?
Veni-vei tu odată?
Iubitul ei lupta sub steag
În văile boeme
Şi nu-i scrisese nici un şir
De-atât amar de vreme.

Ţarina şi viteazul crai,
Sătui de jaf şi pară,
Au pus războiului sfârşit
Şi pace încheiară.
Şi cling! şi clang! oşti după oşti,
Cu flori împodobite,
În zvon de tobe se-ntorceau
La vetrele iubite.

Era un glas şi-un forfot viu
Din plaiuri până-n vale
Bătrâni şi tineri, cu alai,
Le alergau în cale,
Şi bucuria strălucea
În ochii tuturora;
Pe Wilhelm însă în zadar
Îl căuta Lenora...

Ea alerga în sus şi-n jos
Prin gloata de oştire
Nici unul, vai! din câţi veneau
N-aveau de Wilhelm ştire,
Iar când, pe rând, trecură toţi,
Durerea o înfrânse
Ţipând se tăvăli pe jos,
Şi plânse, plânse, plânse...

Bătrâna o găseşte-n drum,
O scutură, o cheamă
— Ah! mamă, Wilhelm este mort!
E mort de bună seamă!
Să piară lumea! piară tot!
Ar fi cu mult mai bine.
Nedrept şi crud e Dumnezeu,
Amar, amar de mine!

— Copilă, vino-ţi în simţiri!
Fă-ţi cruce şi te roagă;
Ce face bunul Dumnezeu
E drept şi bine, dragă!
— Ah, mamă, Dumnezeu e-n cer,
Şi cerul e departe...
Ce bine, vai, mi-a dat în schimb
Pe rugile-mi deşarte?

— Copila mea, odorul meu!
Ascultă, fii cuminte!
Nu supăra pe Dumnezeu
Cu astfel de cuvinte!
— Ah, mamă, mamă, e-n zadar,
Şi toate sunt pierdute!
Nici Dumnezeu, nici iadul chiar
Nu poate să-mi ajute!

— Dar, fată, dacă te-a uitat
Necredinciosul mire,
Şi poate el cu alta azi
Trăieşte-n fericire?
La dânsul nu te mai gândi,
Şi-l vei uita cu anii,
Când el răsplata-şi va găsi
În ghearele Satanei!

— Ah, mamă, ceea ce-am pierdut
Pierdut rămâne, mamă!
La ce, la ce m-am mai născut?
O, moarte, vino, ia-mă!
Mâini! În zadar vă frământaţi;
Ochi! în zadar mai plângeţi.
Ah, viaţa mea! Lumina mea!
Apuneţi şi vă strângeţi!

— O, Doamne, nu te îndura
De vorbele-i nebune!
În deznădejdea-i fără frâu
Nu ştie, vai, ce spune!
Ascultă, fată, sfatul meu!
Te du la mânăstire
Mireasa fără de noroc
În cer găseşte mire!

— Ah, mamă, ce mi-e cer şi rai!
Ah, mamă, ce mi-e raiul?
Cu el, cu el e raiu-ntreg
Şi fără Wilhelm, iadul!
Nici nu mai vreau să cred nimic,
Nimic din câte-mi spuneţi!
Ah, viaţa mea! Lumina mea!
Strângeţi-vă şi-apuneţi!...

Aşa se zbuciumă mereu
Şi ţipă, şi blesteamă,
Răbdarea Domnului cercând
Cu vorbe fără teamă.
Şi până-n ceas târziu de-amurg
Plâng negrii ochi întruna,
Când stelele pe cer lucesc
Şi-ncet s-arată luna...

Auzi... deodată, trap-trap-trap,
Copite bat afară,
Un călăreţ s-opreşte-n drum
Şi urcă-ncet pe scară...
Lin sună micul clopoţel —
Cling-cling-cling, fără veste...
Şi de la uşă, lin de tot,
Vin şoaptele aceste

— Veghează încă, draga mea?
Lumina nu e stinsă?
Ce face porumbiţa mea?
E veselă sau plânsă?
— Ah, Wilhelm, tu!... Aşa târziu?...
Vai, ce dureri cumplite!
De plâns mi-e sufletul pustiu...
De-unde vii, iubite?

— Noi noaptea doar plecăm la drum,
Când zările-s senine.
Şi tocmai din Boemia vin,
Ca să te iau cu mine!
— Ah, Wilhelm, intră-n casă-ntâi,
Vreau să-ţi aud cuvântul.
Vreau să te strâng la sânul meu...
Cum geme-afară vântul!

— Hei, geamă vântul, cât o vrea,
Iubita mea, nu-mi pasă!
Fugarul sforăie grăbit,
Nu-i chip de stat în casă!
Încinge-te de drum curând
Te-oi duce-n goană cruntă
Şi jur că noaptea asta chiar
Dormim în pat de nuntă!

— Ah, dar porni-vom chiar de-acum?
Afară-i noapte rece.
Ascultă!... clopotul din turn
Vesteşte unsprezece!
— E luna sus... Noi şi cei morţi
Ne ducem iute foarte!
Ca vântul ori ca gândul vrei
Fugarul să ne poarte?...

— Dar unde-i locul cel faimos
Şi patul nunţii cum e?
— Departe... strâmt, întunecos
Şi neştiut de lume!...
— Vom încăpea noi? — Negreşit!
Fii gata dar în grabă;
Deschis e balul; după noi
Nuntaşii toţi întreabă.

Copila se găti; pe roib
S-avântă cu grăbire,
Cu braţu-i gingaş încingând
Pe multdoritul mire.
Şi hop, hop, hop, fugind cu ei
Fugarul saltă sprinten,
Copitele ţâşnesc scântei,
Şi ies văpăi din pinten.

La dreapta şi la stânga lor,
Pe drumul nins de lună,
Cum zboară dealuri, văi, câmpii!
Greu podurile sună!
— Urra!... E luna sus... Urra!
Ce repede merg morţii!
Te temi, iubita mea, de morţi?
— Ah, nu... dar lasă morţii!

Hei, unde merge-acel norod
Şi corbii, ce s-adună?
Ce-nseamnă ciocli, popi, prohod
Şi clopotul ce sună?
Cântări şi bocete-n convoi
S-aseamăn laolaltă
Cu jalnicul orăcăit
Al boului de baltă.

— Pe mort lăsaţi-mi-l în drum
Neîngropat să steie,
Veniţi la cununia mea
Cu tânăra femeie!
Aici, ţârcovnic şi gropar
Cu cioclii dimpreună!
Tu, dascăl, mormăie un psalm,
Tu, popă, ne cunună!

Dispare carul mortuar...
Cântările-amuţiră
Pe urma roibului fugar
Convoiul lung se-nşiră.
Şi hop, hop, hop, zburând cu ei,
Fugarul saltă sprinten,
Copitele ţâşnesc scântei
Şi ies văpăi din pinten.

La dreapta şi la stânga lor
Câmpii, oraşe, sate,
Şi ţări şi munţi dispar în zbor,
De goană fulgerate.
— Urra!... E luna sus!... Urra!
Ce repede merg morţii?
Iubita mea, te temi de morţi?
— Ah, lasă-n pace morţii!

— Te uită! sus pe eşafod
Stafii şi draci s-adună,
Şi cântă, şi se învârtesc
În razele de lună!
Aici, strigoi! aici, scripcari!
Veniţi să-ntindem hora
Eu noaptea asta mă cunun
Cu mândra mea Lenora!

Şi toţi strigoii — fâş, fâş, fâş —
Aleargă pe-apucate,
Zburând pe sus ca-ntr-un vârtej
Un roi de foi uscate.
Şi hop, hop, hop, fugind cu ei
Fugarul saltă sprinten,
Copitele ţâşnesc scântei
Şi ies văpăi din pinten.

Cum zboară toate-n depărtări!
Apar, dispar întruna!
Oraşe, sate, ţări şi mări,
Şi stelele, şi luna!
— Urra!... E luna sus... Urra!...
Ce repede merg morţii!
Te temi, iubita mea, de morţi?
— Vai... las' să doarmă morţii!...

— Roib! roib! cocoşii cântă-n sat...
Miroase-a dimineaţă...
Roib! roib! zăresc la răsărit
O geană de roşaţă...
Mireasa mea, cred c-am ajuns!
Suntem în dreptul porţii,
Şi patul nunţii ni-e gătit...
Ce repede merg morţii!

Convoi, şi roib, şi cavaler
Străfulgeră în treacăt;
Lovit cu o vergea de fier,
Se frânge vechiul lacăt;
Aripile bătrânei porţi
S-aruncă la o parte,
Şi printre cruci, în cimitir
Ei zboară mai departe...

Hu!... cavalerul s-a oprit!
Minune blestemată!
Mantaua-i se destramă-n vânt,
Bucată cu bucată;
O hârcă goală-n loc de cap
Rânjeşte fioroasă,
Şi trupul, în schelet schimbat,
Pe umăr poartă coasă...

Tresare roibul viforos,
Nechează cu putere,
Pe nări şi gură varsă foc,
Şi sforăie, şi... piere!
Pământ şi ceruri gem amar
În ceas de grea mânie...
Lenora se frământă greu,
Cuprinsă de-agonie.

Acum se strâng în cimitir
Stafiile la lună
Şi-o horă deşucheată-ntind
Şi cântă împreună
— Răbdare! Chinul pământesc
Se mântuie cu somnul;
De bietul suflet rătăcit
Îndure-mi-se Domnul!

poezie celebră de Gottfried August Burger, traducere de Şt.O. Iosif
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mamă, raza mea de soare

Mamă,

Ies afară şi mie frig.
Intru-n casă şi mi-e frică.
Din puteri mamă te strig,
dar speranţa îmi e mică.

Întoarce-te la mine mamă,
la pieptul tău să mă-ncălzeşti.
Fără tine-mi este teamă
când doar din cer mă priveşti.

Pe băncuţa de la poartă
zi de zi, mamă te-aştept.
Spre tine gândul mă poartă,
inima mă doare-n piept.

Sufletul... ce să mai spun;
a plecat din pieptul meu.
Pribegeşte pe alt drum,
să urce la Dumnezeu.

Noaptea privesc mândra lună
şi îmi pare zâmbitoare.
Mie parcă ar vrea să-mi spună
cât eşti de strălucitoare.

Mamă – raza mea de soare!
Mamă – icoană mare şi sfântă,
îngerii să te-nconjoare,
că mi-ai fost o mamă scumpă.

poezie de Dumitru Delcă (8 martie 2023)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mamă

Foaie verde, flori de mirt, mamă,
La Covid m-am convertit, mamă,
Că vor mamă să mă ducă,
În Italia la muncă, mamă.

Doamne, cât îmi e de greu, mamă,
Plânge portofelul meu, mamă,
Nu mai am nici mărunţiş,
Mi-e gândul la măritiş, mamă.

Lasă mamă că nu mori, mamă,
Iei Covid de sărbători, mamă,
Şi le dai pe card la toţi,
Fată dragă, cât mai poţi, mamă.

Bani în cont ai cu lopata, mamă,
Fiindcă eşti fata lui tata, mamă.
Şi-apoi tot te-ai mărita
Cu Covid, de ziua ta, mamă.

Naşa Carantina ştie, mamă,
De folos ce-are să-ţi fie, mamă.
Stai aici şi nu pleca,
Acolo n-ai ce căta, fato!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemarea unui copil

E multă tristeţe în ţară.
Sărăcia, departe v-a alungat.
A trecut un an şi-o vară
De când pe-acasă n-aţi dat.

Mi-e foame, mamă, şi mi-e frig.
Picioarele mi-au îngheţat.
În zadar mamă te strig,
Tu prea departe ai plecat.

Mă doare capul şi mi-e rău,
Şi plânge sora mea.
S-a-mbolnăvit de dorul tău,
Şi noaptea-n somn ea te striga.

Nici tata nu se mai întoarce,
Nici el nu ştim unde-a plecat.
În casă bunica noastră zace,
Pe drumuri, mamă, ne-aţi lăsat.

Suntem străini în sat la noi
Şi nimeni nu ne-ajută.
Printre străini sunteţi şi voi.
Doamne, ce viaţă pierdută!

Pâinea noastră-i cea mai bună
Chiar când n-o avem la masă.
Veniţi să fim iar împreună!
Mamă, întoarce-te acasă!

Ne este prea greu fără voi
Şi gânduri negre ne încearcă.
Înduraţi-vă, mamă, de noi!
Nu lăsaţi vremea să treacă!

În casa noastră-i cald şi bine
Când suntem cu toţi la masă.
Vă aşteptăm şi azi, şi mâine
Să faceţi cale întoarsă.

poezie de Dumitru Delcă (23 mai 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Delir

Târziu în noaptea neagră,
În curtea bisericii moarte,
Luna moartă lumina
Turnul mort al bisericii.
Prin crengile moarte
Ale copacului mort
Luna moartă
Lumina doi morţi.
În tăcerea moartă
Păreau doi străini morţi
Ce-şi spuneau cuvinte moarte
Şi vântul mort
Lătra ca un câine mort
Către doi străini morţi.
Vântul mort şi frigul mort
Şuierau prin oasele moarte,
prin sângele mort,
prin ochii morţi
Ai străinilor morţi
Din curtea bisericii moarte
Pe care luna moartă
O lumina
Printre crengile copacului
Mort.

poezie de Vlad Stângu
Adăugat de Cristina Mocanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu plânge, mamă...

Nu plânge, mamă, pentru mine,
Nu plânge, zău nu are rost,
Sunt val ce strigă ziua lumii
Şi noaptea uitå de ninsori

Nu plânge, mamă, nu e bine,
O lacrimă de-a ta, e mult
Mai bine lasă-mă pe mine
Să-mi duc necazul început!

Nu plânge, mamă, trece toamna
Şi frunzele se pierd pe drum,
Simt rodul dragostei în mine
Ce-ascunde amintiri de mult!

Nu plânge, mamă, n-am så mor,
Când vântul bate dinspre nord
Şi sufletul mi-e îngheţat
De dorul mare ce îl am!

Nu plânge, mamă, lasă aşa...
Sau hai să plângem împreună,
Ne ştergem lacrimile-n zori
Şi până-n seară se usucă!

poezie de Miriam Nadia Dăbău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce ar fi lumea fără tine, Femeie...?!

Când spui femeie,
Ai spus mamă, ai spus soţie sau fiica, soră sau amantă
Ai spus fiinţa cea mai scumpă şi mai iubită tuturora,
Ai spus iubirea, căldura şi frumuseţea.
Fără de care ar fi ţinutul inimii pustiu, pustiu si secetos...
Şi-ar fi durere, ar fi tristeţe... ar fi un haos fără ea!
E-adevărat că prin femeie a venit şi întristarea...
Dar fără ea n-ar fi cântarea, poezia, nici sărutul,
Nici lacrima n-ar fi, nici începutul
Şi nici binecuvantarea...
Cui aş mai dedica eu luna, stelele?! Ce ar fi viaţa fără ea?
Ce am mai fi noi?
Doar simpli aştrii pe cerul gol.
Şi ce singuratate ar fi!. Nici măcar eu sau tu nu am mai fi pe pământ.
Tu nu ai mai fi femeie, ci stea,
Doar cu tine, viaţa mea dulce,
Chiar şi suferinţa este plăcută!
Când spui femeie... tu spui viaţă!
Iar viaţa eşti tu,
Mamă, soră, fiică, soţie sau amantă.
Iubeşte şi respectă-le pe toate
Căci far de ele tu nu pţi trece prin lumea asta!
Chiar şi cimitirul inimii ar fi gol.
Iubeşte-le pe toate aşa cum poţi!
Căci fără ele tu eşti mort... şi nici născut nu eşti.
Îţi multumesc femeie că exişti! Şi că exist!
Îţi mulţumesc mamă, soţie, fiică, soră sau amantă!
Eşi univers de flori, eşti minunată!

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre morţi numai de bine

Orice mort ar trebui dezgropat uneori,
încercată resuscitarea lui
O respiraţie gură la gură,
cot la cot,
os la os,
până când, devenit una cu el, te ridici în capul oaselor şi respiri adânc
aer de dincolo
de aer

Orice mort ar trebui vizitat uneori
la cimitir,
întrebat de sănătate,
vaccinat
Fără bancuri proaste cu "noi vrem pământ",
fără cuvântul "pământ" de fapt,
doar despre lună şi stele se poate discuta,
câte în ele şi în Univers

Orice mort are nevoie de iubire,
nu e nicio diferenţă între ceea ce simte el şi ceea ce simţi tu pentru mine
Suntem tutankamonic de morţi, iubito,
învechiţi în meseria aceasta a nepăsării,
dar dependenţa de A FI,
e un puternic drog inoculat periodic
de către cei care ne mai vizitează din când în când

Locuiesc peste drum de cimitir,
văd zilnic morţi aduşi la groapă de către vii
şi nu pot să nu mă întreb cu ce i-au deranjat oare
de nu-i mai rabdă lângă dânşii?
Un mort stă doar cuminte la locul lui şi visează,
nu cere de mâncare, nu bea, nu fumează
în alte ţări, ei nici măcar să voteze nu mai vor

Iubiţi şi morţii,
nu sunt ei vinovaţi de a lor plecare,
i-a ucis plictisul zilnicităţii,
vor numai să doarmă un pic mai mult!
De ce să le tulburi somnul îngropându-i, incinerându-i? De ce?
Pe tine te îngroapă cineva când dormi?
Statul... a, statul... am uitat
Dar ei nu mai platesc taxe şi impozite, deşi dacă i-am ţine acasă, am plăti (probabil) taxa pe cap de mort,
O sumă modică la întreţinere şi un pic mai mult la curent...

Oboseala li se citeşte pe chip încă dinainte de plecare,
sub ochi li se adună pungi pelicanic de mari, de lacrimi neplânse,
iar mirosul... să trecem peste asta
Deschide geamul larg, să ştie lumea că în casa acestei familii iubitoare,
a rămas mortul la locul lui,
nemişcat şi fericit
Dacă îl pui în geam, primeşti chiar şi pensia cuvenită
lună de lună
Astfel m-am îmbogăţit iarna trecută,
am adunat toţi morţii din oraş, i-am aşezat frumos la ferestre
şi niciodată poştaşul nu a îndrăznit să mă întrebe de ce par atât de... morţi
Afară ningea
şi cu toată extenuarea ce li se citea pe chip, se străduiau să zâmbească frumos,
păreau fericiţi

Aproape orice mort ar trebui dezgropat uneori,
Doar cei foarte obraznici ar trebui abandonaţi de tot
Cei care îţi cer ca să-i înţelegi punându-te în locul lor
Pentru numele lui Dumnezeu, nu le da ascultare,
ei oricum sunt de neînţeles,
punându-te în locul lor s-ar putea să-ţi placă şi să nu te mai ridici
Ei sunt ca nişte copii nenăscuţi care nu ştiu ce vor
Nu te pune în locul lor, nu le face jocul!

poezie de Marcel Vişa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu, mamă

Eu, mamă, voi pleca
În ceruri când se va deschide
Poarta
Împăcat mi-i gândul
Se cutremură pământul
Te las cu dor
Şi-n pace
Plec, mamă,
Mai departe.

Măicuţă, este greu
Să nu mai văd
Lumina chipului tău,
Dar îngerii aşteaptă
Cu toţi
Lângă poartă,
Pragul să-l păşeşti,
E drum lung,
O să-mi lipseşti!

poezie de Daniela Pană
Adăugat de Daniela Pană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu, mamă

Eu, mamă, voi pleca
În ceruri când se va deschide
Poarta
Împăcat mi-i gândul
Se cutremură pământul
Te las cu dor
Şi-n pace
Plec, mamă
Mai departe.

Măicuţă, este greu
Să nu mai văd
Lumina chipului tău
Dar ingerii aşteaptă
Cu toţi
Lângă poartă
Pragul să-l păşeşti
E drum lung,
O sa-mi lipseşti!

poezie de Daniela Pană
Adăugat de Daniela Pană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimile mamei

Mai plânge-mă, în umbra crucii, mamă,
Să-ncep să cred că n-am murit de tot,
Că mă mai luaţi şi voi, cumva, în seamă,
Chiar dacă eu nici să-nfloresc nu pot.

Nici nu mai ţin prea bine minte dacă
Sunt mort de glonţ, de foame sau cuţit,
Mai plânge-mă, că, astfel, o să-ţi treacă
Şi-ai să-nţelegi că nu v-am părăsit.

Mai vin şi eu, din când în când, pe-acasă
În forma unui zgâlţâit de geam,
Şi e ceva ce parcă nu mă lasă
Să intru printre voi, precum intram.

Mă uit la toţi şi-adesea mi se pare
Că mă simţiţi, dar că vă speriaţi
Şi-aprindeţi, fără rost, lumina mare
Şi radioul foarte tare-l daţi.

Îmbrăţişează-mi, mamă, crucea, bine,
Să nu rămân aici, să-mi pară rău,
Şi să mă-ntorc, din când în când, la tine
Şi să mă strângi, prin somn, la pieptul tău.

(...)

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De când ai plecat, mamă

De când ai plecat mamă, multă vreme a trecut
şi tare-mi este teamă, că în lume te-ai pierdut.
O veşnicie-i timpul, de când nu te-am văzut,
îţi caut chipul mamă şi noaptea-n aşternut.
Te vreau alături mamă, să simt căldura ta,
să nu-mi mai fie teamă, de lumea asta rea.
Cu o îmbrăţişare, să-mi dai iubirea ta,
să nu mai simt în palmă, strivită lacrima.
Târziu, pe prispa casei, stau noaptea şi te-aştept,
inima-mi te cheamă, gata să sară din piept.
Eu încă mai cred mamă, că mâine vei veni
şi ştiu prea scumpă mamă, că mult mă vei iubi.

poezie de Dumitru Delcă (2 ianuarie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste în versuri

Mi-a trimis mama scrisoare pe la miezul nopţii-n vis... îmi cerea un cal de mare să se mute-n paradis...
-Dar, nu eşti în rai, Anică, că păcate n-ai avut? Nici măcar n-ai plâns vreodată, cât de mult te-ar fi durut...
-Ba am plâns pe-ascuns, măi, mamă şi-am şi suduit, să ştii... de unde să ştiţi voi asta, eraţi doar nişte copii...
Şi mai am păcate multe, mi le ştiu eu, nu se spun.. doar la vreme de spovadă, de prin minte mi le-adun...
-Nu cred, mamă,-n astă lume, toţi păcătuim cumva... dintre toţi, mai vinovată nu eşti tocmai dumneata...
-Atunci, de ce m-a luat moartea, când doream să stau cu voi? De-aş avea bilet de voie să vă văd şi plec 'napoi!
-Ştii că asta nu se poate, însă vom veni curând, să ne-aştepţi la miez de noapte, nu-mpreună, ci pe rând...
-Pe acasă ce mai este, toate sunt la locul lor? Că mi-e tare dor de casă şi de voi îmi este dor...
Flori mai sunt pe la morminte, sau uscatu-s-au de vânt? Pe cine întreb mă minte, sau nu spune un cuvânt...
Sunt pe lista de-aşteptare, să mă ierte Dumnezeu, să-mi dea drumu-n Raiul Mare, că-n cel mic e mult mai greu... Şi trimte-mi înc-o carte, ''Dincolo de cer'' e gata, poate ai mai scris poeme... dă-mi şi una pentru tata!
-Toate-s bune şi frumoase, mamă, cum ni le-ai lăsat, doar de dorul dumitale-n chinuri mai mereu mă zbat...
Am mai scris, scriu ca nebuna, dorul să mi-l ostoiesc, când privesc în noapte luna şi în ea nu te găsesc...
Cum să-ţi spun că nu e bine şi că iadul e aici? Mi-e necaz şi mi-e ruşine că te mint... suntem furnici...
Nu avem nicio putere, n-avem pâine şi bolnavi ne târâm printre ruine cu paşi zdrobiţi ca de sclavi...
A venit vremea aceea când spuneai că ne-om ruga să ieşiţi voi din morminte şi noi viii vom striga
Să intrăm în locul vostru, schimb să facem de iatac... cum să-ţi spun eu toate astea? Mai bine mă-nchin şi tac...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Şi timpul în neştire trece
Însă numai un singur dor
Cu viaţa timpul şi-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aş vrea să ştie o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viaţa merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Şi de ţi-ai pierdut dragul părinte
Inima-ţi plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O fiinţă a cărei vieţi s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Şi a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viaţa dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toţi ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viaţa pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Şi m-ai lăsat c-un singur dor.
Şi acuma orice veselie
E ca şi cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu eşti tot vie
Şi vei trăi o veşnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet şters să mai schiţez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înţeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu ştiu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Şi-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Şi nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieţii a-l seca.
Mai sunt mulţi care-mi sunt aproape
Şi unii chiar mă înţeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înţelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu eşti mereu doar lângă mine...

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria şi Măriuca

Maria era mămica, iar ce mică Măriuca.
Maria văduvă de soţ, Măriuca fără tată.
Au rămas să se descurce, fără nici un ajutor,
Viaţa grea să o înfrunte, în lumea asta cu dor.
În căsuţa lor săracă aveau viaţă chinuită,
Niciodată vizitate, de lumea dezlănţuită.
Uitase lumea de ele. Nimeni nu-şi mai amintea
Că sub cerul plin cu stele, viaţa încet se stingea.
Trece vara călduroasă, vremea este tot mai rece,
Vine iarna viscoloasă, vântul prin şindrilă trece.
Tot mai tristă este mama, la fetiţă se gândeşte.
De un timp a luat seama, că fata se-îmbolnăveşte.
Ce să facă biata mamă? Cum s-o ferească de boală?
Pune capul să se culce, dar nu poate să adoarmă.
Sufletul i se-întristează când o aude gemând.
Lângă capul ei veghează şi o mângâie oftând.
Se ridică, face cruce, la icoană iute-aleargă,
Ochii către ceruri duce, pentru copilă se roagă.
Slăbită, fără putere, în genunchi, cu voce tare,
Tatălui din cer îi cere, fetei să dea alinare.
"Tată care eşti în ceruri, ştiu că poţi să mă ajuţi,
Către fiica mea bolnavă, te rog Doamne să te uiţi!
La tine este puterea, de boală s-o izbăveşti.
Izbăvind biata copilă, pe mine mă linişteşti."
Astfel se rugase mama şi se duse la culcare,
Convinsă fiind că Domnul, le aduce alinare.
După ce vârî în sobă, vreascuri rupte din şindrilă,
Somnul îi veni la gene, lângă dulcea ei copilă.
În somnul ce-o cuprinsese, o lumină apăru
Şi-n visul care se ţese, pe Dumnezeu îl văzu.
El, ruga îi ascultase şi din înalt coborî,
Din boală pe fată scoase şi lumina dispăru.
Când se lumină de ziuă, mare minune văzu.
Nădejdea pusă în dânsul, ruga în zadar nu fu.
Înaintea ei, fetiţa, din patu-n care zăcea
Repede se ridicase şi spre mama alerga.
"Mamă scumpă, mamă dragă, nu ştiu cum s-a întâmplat
Că nimic nu mă mai doare, de boală m-am vindecat."
Cu ochii în lacrimi mama, sărutând fata pe frunte,
O strânge cu drag în braţe şi îi spune să asculte.
"Am să-ţi spun copilă dragă, cum de boală ai scăpat?
Pentru tine, în miez de noapte, la Dumnezeu m-am rugat.
Ruga mi-a fost ascultată şi de rău te-a vindecat.
Vino aici lângă mine, în genunchi să ne-aşezăm,
Mulţumire către Domnul, din suflet să înălţăm.
Dumnezeu atotputernic, pe nevoiaşi îi ajută.
De suntem curaţi la suflet, niciodată nu ne uită."
De atunci,
Maria şi Măriuca duc o viaţă liniştită.
Pentru ele, în sărăcie, sănătatea-i cea dorită.
Tipul ce s-a depănat, împreună l-au trăit.
Fata, şcoala a urmat, ce-a dorit, a împlinit.

poezie de Dumitru Delcă (16 ianuarie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă către mama

Mamă dragă, mamă bună,
în noaptea asta de lumină,
Roagă-te tu Domnului
Să-mi dea odihna somnului.
Fă, mamă, la pernă cruce
să-mi fie somnul mai dulce.
Să vină înger păzitor
să-mi facă somnul mai uşor.
Din cer, Isus să mă iubească,
de rele să mă ferească.
Să apară în somnul meu
Tatăl nostru, Dumnezeu.
Lângă mine vreau să stea
Sfânta Maică Precista.
Până-n zori, toţi să vegheze
mintea să mi-o lumineze.
Toate acestea dacă-mi dai,
de-acolo, de sus, din rai,
Din suflet, mamă, îţi mulţumesc,
că-n linişte mă odihnesc.

poezie de Dumitru Delcă (11 octombrie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea asta

(mi-e frică de întunericul nopţii, pentru că sufletul vrea lumină şi lumina e iubire şi iubirea, e viaţă)

În noaptea asta, mamă,
Mă simt străină-n lume
Aş vrea să îţi sărut şi mâna
Şi să te rog să ţii lumina,
Că e târziu şi trece Luna.

M-aşez pe trepte lângă nori
Să-ţi fiu aproape, să-ţi fiu dor
Şi fulgi de nea îmi sunt iubire
Şi nu ştiu, mamă, de sunt bine.

Miresmi de cetină de brad
Şi clopote se-aud pe deal
Şi chipul tău între luceferi
Ca o icoană prinsă-n stele.

În loc de beteală ţi-aş prinde
Iubirea mea pe flori de sticlă
Şi lacrimi de dureri cântate
De ceteraşi porniţi prin sate.

Ce noapte tristă, mamă,
Dac-aş putea s-o trec uşor
Să fiu cu tine până mor
Şi să mă ţii mai mult in braţe,
Sub mângâieri, să uit de toate.

poezie de Miriam Nadia Dăbău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mamă, Dumnezeul meu

Mamă, Dumnezeul meu,
Prima lacrimă de mine
S-a ivit în ochi la tine,
Ţi-a părut aşa de bine
C-am venit pe lume eu.

În această seară tristă, plouă, plânge Dumnezeu
Sunt aşa de singur, Mamă, şi ce dor îmi e de tine!
Oare mai trăieşti măicuţă, să-ţi mai fie rău sau bine,
Ca măcar un ochi pe lume să plângă şi pentru mine
Când mi-e teamă sau mi-e greu,
Mamă, Dumnezeul meu!

poezie de Marius Robu din Drumul robilor (25 noiembrie 2000)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oh, tristă mamă!

Azi nu mai sunt nici Zâna Bună şi nici Crăiasa din Poveşti...
Copile, te-am crescut cu suflet, dar astăzi nu mă mai iubeşti.
Sau poate-s Zmeul din poveste, ori Baba-Oarba hâdă, rea,
Sunt mai bonavă, mai urâtă, nu mă poţi lua în grija ta.

Azi Dumnezeu îmi este casă şi martor lacrimilor, deci,
Nu-ţi cer să mă iubeşti copile... Nepăsător dac-ai să treci,
Nu mă voi supăra. Ştiu bine că nu-ţi mai sunt de ajutor.
Aşa-s părinţii - o povară. Nici pentru ei nu e uşor.

Poate că-i timpul de răsplată... Spre ceruri mă voi îndrepta...
Să uiţi această zi, copile! În urmă nu te mai uita!
De-ar sparge pieptul de durere... O lacrimă a împietrit
În pieptul mamei fără viaţă. Ea n-a uitat că te-a iubit.

P. S.
Te iert, dar văd bine, de-acum e târziu,
Căci duh de lumină dmereu am să fiu...
Duh în Dumnezeu, lumină, cânt,
Altă mamă, pentru alt pământ.
Tristă mamă, oh, când ai plecat,
Pruncii nici măcar n-au lăcrimat.
E târziu, doar clopotul răzbate
Dincolo de viaţă şi de moarte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hai, mamă, te-aştept în poemul ce moare...

Hai, plânge-mă, mamă, dezleagă-mi blesteme, aruncă-mi o scară să urc pân' la tine, pământu-i o plagă cu triste poeme şi-abia de mai poate să care suspine.
Eu nu mai am lacrimi şi iadul mă paşte, e-aici la intrare şi marea nu poate să stingă nici focul când moartea mai naşte un pui de satană ce-mi suge norocul.
Trimite-mi scrisoare, de-un înger mai este dispus să coboare să-mi bată la uşă, sunt singură, mamă, şi tare mă doare că versul îmi este doar fum şi cenuşă.
Femeia ce-o ştii, că spărgea stânca-n patru, călcând peste munţi ca pe verdea câmpie, e-acum doar o umbră-ntr-o lojă de teatru, ce-ascultă ca surzii şi ca orbii scrie...
Mă bântuie moartea şi-adulmecă noaptea în care mă lupt pentru-n strop de lumină, dar nu mai e, mamă, nici loc pentru stele şi luna aruncă doar flăcări de vină.
Curg lacrimi din ceruri, pustiul ne-mbracă în doliu şi morţii ne pleacă tot singuri, noi stăm zgribuliţi sub al iernii linţoliu şi bem dezolanţa şi lacrimi din linguri
De lut cu inscrpţii de iaduri şi moarte... hai, mamă, şi ia-mă şi du-mă departe, acolo pe unde mai e încă soare şi viaţa nu râde, dar nici nu mai doare...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îţi aduc aminte!

Ce este bine să fac de-acum?
Să merg mai departe, când m-am oprit din drum?
Într-un cântec vreau să-ţi spun!
Şi de pare minunat şi chiar de necuprins!
Nu poţi fi astăzi supărat
Când stelele s-au stins
Leagă-te de mine, nu vreau ca să te pierd!
Pe aceste căi, de-o viaţă-ntreagă merg!
Bucură-te azi, ca pentru totdeauna!
Cum soarele-i pe cer, aşa va fi şi luna!
Fii lumină tu, celor din întuneric!
Şi ai să-i vezi pe toţi, într-un mod generic!
Îţi aduc aminte!
Să nu uiţi ce-ţi spun, atunci când stai pe loc!
Pleacă mai departe, căci viaţa nu-i un joc!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!