Calitate sau ...defect?

Prea des şi prea uşor se spune că lauda e un defect,
Şi-i zic răutăcios lui "X" lăudăros. E incorect!
Păi laudă să fie oare când domnu "X" le povesteşte
Că iar are-o ideie... trăsnet, şi garantat îi reuşeşte!
La planuri mulţi se-nghesuiesc, dar greu nu e idei să ai,
Ci greu e să le schimbi în fapte şi formă lucrului să dai.
La asta "X" e priceput, a demonstrat-o foarte des,
În loc să-şi scoată pălăria în faţa lui, ei critici ţes.
Normal ar fi, să-i stea aproape, cu interes să-l iscodească,
Să prindă şi ei o scânteie, nu pe la spate să-l vorbească,
Să-şi facă semne pe ascuns tot comentând zeflemitor:
"Doar nu a răsturnat pământul, ce se tot laudă de zor?"
Şi totuşi, omul a făcut un lucru extraordinar
Şi nu se-ntâmplă prima oară, e om isteţ, se vede clar.
Cumva aceasta e o vină că-i merge mintea ca argintul?
Pe când la alţii merge-n gol, că-n encefal le bate vântul.
Prea multă modestie strică. Modeşti se dau aceia care
Puţine au de arătat; MODEST e arma lor cea"tare ".
Se-mbracă-n haina modestiei, se schimbă-aşa cum bate vântul,
Nu pot să zboare, se târăsc, preschimbă-n bici nervos cuvântul.
Mai rar se va găsi vreunul ca să te laude pe tine
Şi munca să ţi-o recunoască, să-ţi spună: "Eşti mai bun ca mine!
De-aceea uneori e cazul chiar noi să ne evaluăm
Când ai şi unde şi cu ce şi nu pe alţii să-i rugăm.
Dar să ai grijă la măsură şi vinde totul cu talent;
Arată-le că nu te lauzi, că te susţii cu argument.
Nu vezi că peste tot reclama a luat proporţii colosale?
Deşi produsul ce se vinde, nu face două-trei parale!!!

poezie de Mariana Dobrin din Jurnal cu aromă de pamflet
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Foarte mult urăsc pe-o gazdă care / Ori prea e strâns, ori prea cu libov mare. / Că-n toate-i rău ce peste cumpăt trece, / Şi-i tot aşa de rău să faci să stea / Un om la tine, când el vrea să plece, / Pe cât de rău e să-l alungi când vrea / S-amâie drumul, vrând a-şi mai petrece!

Homer în Odiseea, cartea XV (1966), traducere de George Coşbuc
Adăugat de Soldatul de la Marathon, 26.09.2014
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea bun(ă), prea ca la ţară!

Zăcea în şanţ, căzut pe spate
Şi dezbrăcat pe jumătate;

Am încercat să-l scot afară,
Dar mi-a strigat că nu se poate!

Avea palincă într-o glajă
Din care bea cu voluptate;

Mi-era şi ciudă, dar şi milă,
Deja era pe înserate

Şi n-aş fi vrut să-l las să moară
Aşa, lipsit de demnitate;

Am aşteptat să nu mai mişte,
Pe urmă l-am luat în spate,

Dar s-a trezit în clipa aia
Şi m-a lovit cu sticla, frate,

Iar sticla lui s-a spart în capu-mi
Şi ţuica lui mi-a curs pe toate

Ce le purtam atunci pe mine
Şi-acuma-s ude, îmbibate

Şi trebuie să merg acasă,
Să-i spun nevestei: nu mă bate,

Că, dacă-mi poţi găsi vreo vină,
E mult prea marea bunătate!

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-şi doreşte o femeie?

Ce-şi doreşte o femeie
Ceas de ceas şi zi de zi?
Îţi spun eu acum, bărbate,
Dar atent te rog să fii!

Vrea mereu să se trezească
Mângâiată de-un sărut
Dăruit de cel pe care
L-a primit în aşternut.

Vrea să fie alintată,
Protejată şi iubită,
Vrea să fie, câteodată,
Nu surprinsă, ci... uimită

Uimită c-o vorbă dulce,
Uimită cu-n gest frumos,
Gest făcut de cel pe care
Îl iubeşte – al ei soţ.

Şi mai vrea, de sărbători,
Când se-mbracă mai... festiv,
Să-l surprindă pe-al ei soţ
Privind-o.... admirativ.

Să citească-n ochii lui
Dragoste, respect, mândrie,
Să-i audă gândurile:
"O iubesc! Oare ea stie?"

Şi uşor, luându-i mâna,
Într-un gest cavaleresc,
Să-l audă că-i şopteşte:
"Eşti frumoasă! Te iubesc!"

Ce-şi doreşte o femeie?
O floare, din când în când.
Dar nu că-i vreo sărbătoare.
Ci că lui îi dă prin gând

Să-i facă o bucurie.
Gândul lui a fost la ea,
Că doar ştie cât de tare
Floarea o va bucura.

Uneori, la ceas de seară,
Dup-o zi obositoare,
Când o vede supărată,
S-o întrebe ce o doare.

Să nu stea cu nepăsare
La televizor, în pat,
Ignorându-i suferinţa.
Asta nu-i de acceptat!

Dacă vede că-i nervoasă,
"Cu fundu-n sus", iritată,
Să aibă puţin răbdare,
Că nu e ea vinovată.

Precis are un motiv serios,
Doar că lui îi scapă
Ai puţintică răbdare,
Fii drăguţ şi o să-i treacă.

Ce-şi doreşte o femeie?
Un bărbat nu poate stii....
Vrea să fie preţuită
Şi iubită zi de zi!

Ea continuu dăruieşte
Muncă, timp şi energie.
Face tot ce-i stă-n putere
Pentru a-ţi fi bine ţie.

Ţie, celui ce-i eşti soţ
Şi copiilor, la fel.
Viaţa ei este-n viteză,
Are ritm de carusel.

Uneori te ameţeşte,
Simţi că ritmul nu-l poţi ţine
Şi tot ea te-ncurajează:
"Nu-ţi fă griji, că va fi bine!"

Şi când tu eşti obosit,
Dup-o zi istovitoare,
Ea, chiar de-i mai obosită,
Tot te-ntreabă ce te doare.

Cu-n zâmbet şi-o mângâiere
Te-nveleşte şi îţi spune:
"Odihneşte-te, iubire,
Şi-o să fii mai bine mâine!"

Ce-şi doreşte o femeie?
Hai serios, oare îţi pasă?
Vrea să fie fericită!
Vrea să-i fie bine-acasă!

Vrea ca soţul ei să-i fie
Şi prieten şi iubit.
Vrea ca lui să-i fie bine,
Vrea să-l vadă fericit!

Să îi poată povesti
Câte-n lună şi în stele,
Zilele să le împartă,
De-or fi bune, de-or fi rele.

Din priviri să se-nţeleagă
Şi să râdă amândoi
De vreo glumă de demult
Gustată doar de ei doi.

Şi acum, în încheiere,
Dacă tot n-aţi priceput
Ce-şi doreşte o femeie,
O s-o iau de la-nceput!

Staţi puţin, că am glumit!
Dragi bărbaţi, nu disperaţi!
Ştim că n-aveţi timp de astea
Sunteţi oameni ocupati.

Ce e cu-atâtea pretenţii?
Fetele-au înnebunit?
Oare ele nu observă
Că noi am încărunţit?

Nu prea mai avem răbdare
Pentru chestii... siropoase.
De stăm prea mult într-un loc
Ne-apucă dureri de oase.

Pentru voi, ai noştri soţi,
Să facem un rezumat:
Ce-şi doreşte o femeie?
Vrea un minunat BĂRBAT!

Unul care s-o cunoască,
S-o accepte, s-o iubească,
Să-i fie mereu alături,
Lângă el să-mbătrânească.

Să se certe, să se-mpace,
Să se bucure-mpreună,
Să-şi aline suferinţa,
Să-şi facă viaţa bună.

Fetelor, vă spun acum,
Şi cu asta-am terminat:
Îl avem chiar lângă noi
Pe-acel minunat BĂRBAT!
Doar că el s-a... camuflat

Ne iubeşte-n felul lui,
Aşa cum numai el ştie,
Aşezat şi liniştit,
Fără multă poezie.

poezie de Angela Marinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cineva a zis, de exemplu, că ar vrea să îi ajute pe ceilalţi. Pentru a fi capabil să-i ajuţi pe alţii, trebuie mai întâi să înveţi să te ajuţi pe tine însuţi. Un mare număr de persoane, cu scopul de a-i ajuta pe alţii, se lasă luate de tot felul de gânduri şi de sentimente, pur şi simplu din lene. Ei sunt prea leneşi ca să lucreze asupra lor înşişi, dar le este foarte uşor să creadă ca îi pot ajuta pe ceilalţi. Aceasta înseamnă a fi fals şi ipocrit faţă de tine însuţi. Când un om se vede într-adevăr aşa cum este, nu îi vine în minte să îi ajute pa alţii - i-ar fi ruşine să se gândească la asta. Dragostea pentru umanitate, altruismul, sunt cuvinte foarte frumoase, dar nu au sens decât atunci când un om este capabil, urmându-şi propria alegere şi propria decizie, să iubească sau să nu iubească, să fie altruist sau egoist. Atunci alegerea sa are o valoare. Dar dacă nu are nici o posibilitate de alegere, dacă nu poate face altfel, dacă este doar ceea ce întâmplarea l-a făcut sau este pe cale să-l facă, un altruist astăzi, un egoist mâine, şi din nou un altruist poimâine, ce valoare mai poate avea acest lucru? Pentru a ajuta pe ceilalţi, un om trebuie să înveţe mai întâi să fie atent cu el însuşi. Doar un astfel de om îi poate ajuta pe alţii. Aşa cum suntem noi, nu putem face nimic.

P.D. Ouspensky în Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută
Adăugat de Adriana Pleşca
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Sunt clipe în viaţă ce dor ca şi o rană,
Sunt clipe de disperări adeseori,
Sunt clipe când visul uşor ţi se destramă
Şi cauţi zadarnic în jur un ajutor...
Sunt clipe când îţi copleşesc fiinţa toată
Furtunile-acestei lumi fără zăvor,
Dar nu uita, vine o clipă odată
Când vei zbura dincolo de nori....

Când încercările. s prea grele
Şi nu ştii când se vor sfârşi
Mai este doar puţină vreme
Şi Cel ce vine. va veni...
Chiar dacă viaţa. i mult prea crudă
Şi te întrebi cât va dura,
Ce mai contează o secundă
Pe lângă veşnicia ta.......

Sunt clipe în viaţă când guşti dezamăgirea
Şi vezi adevărul că e mult prea amar,
Sunt clipe când nu poţi găsi în tine puterea
Să schimbi clipe de gheaţă în clipe de jar,
Sunt clipe când multe poveri prea greu te-apasă
Şi eşti cu fiece pas tot mai obosit,
Dar nu uita că în curând tu, Acasă
Lângă Iisus te vei odihni...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Exces de sentimente

Prea multe sentimente

Într-o singură inimă

Prea multe gânduri inocente

Adunate în palmă

Prea multe dureri prea multe vise

Unde au loc şi rezistă timpului

De atâta vreme închise

Ascunse de razele soarelui

Prea multe semne de întrebare

Ca într-un joc divin

Prea multe răspunsuri în aşteptare

Unde rătăcesc de nu mai vin

Şi totul pare anormal de firesc

Toate nedreptăţile din labirintul lumii

Una câte una ne-amăgesc

Lovind la porţile raiului inimii

Unde oare încap atâtea cuvinte nerostite

Când totul este ocupat de iluzii

Unde trăiesc speranţele adormite

În aşteptarea fericitelor concluzii

Prea multe sentimente într-o singură inimă

Ce bate împovărată de griji şi nevoi

Prea multe şi totuşi prea puţine

Din fericire pentru noi...

poezie de Florentina Danu
Adăugat de Florentina Danu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mesaj posibil

Ideea este cam ilară, aproape fără interes,
O iau ca pe o provocare chiar dac-ar fi doar un eres.
Nu pot să cred că dimineaţa cocoşul cântă pentru sine,
Că e un simplu exerciţiu, ce nu aduce niciun bine....

E-atât de sincer glasul lui, cu mult elan şi mult curaj,
E hotărât de parc-ar spune: "Azi vă aduc un bun mesaj".
Deşi registrul din cântare, mereu acelaşi, neschimbat,
Poate c-ar trebui mesajul prins, înţeles şi descifrat.

O bătranică, într-o seară, de la bunica dintr-un sat,
Mi-a spus cam ce-ar vrea pintenatul să prevestească prin cântat:
Când uite-aşa... netam-nesam se-asază şi îţi cântă-n prag,
În scurtă vreme o să-ţi bată la uşă musafirul drag.

Tu vezi de-ţi pregăteşte casa şi masa plină cu bucate,
Să fii o gazdă primitoare, când un străin în poartă-ţi bate!
Sau dacă pe la prânzul mare l-apucă pe cocoş cântarea,
Precis, în doar câteva ore, cu negrii nori se umple zarea.

Şi plânge ceru-n iarba verde, cu spume e scăldat pământul,
S-apleacă în genunchi pădurea, năprasnic o loveşte vântul.
Bătrâna mi-a mai povestit că năzdrăvanul pintenat
Mai are şi-altă prevestire când se apucă de cântat:

Cu noaptea-n cap îţi dă de veste că dimineaţa-n geam îţi bate,
De te trezeşti cu el devreme ai să ajungi la prânz departe.
La vreo frumoasă de codană, cu păr ca spicul aurit
Când i-o cânta în prag cocoşul iubitu-i vine negreşit.

Să-şi pună busuioc în păr, cu farmece să îl vrăjească,
Să-i treacă pragul plin de dor, mereu la ea să se gândească.
Aşa că de-astăzi înainte pe un cocoş să-l ascultaţi
Cu mult mai multă luare-aminte, mesajul să i-l descifraţi!!!

poezie de Mariana Dobrin din Raiul cuvintelor
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ruptură definitivă

Tu plângi când te gândeşti la mine,
Te-am supărat eu cu ceva?
Uşor m-ai dat de lângă tine,
Şi asta nu ţi-o pot ierta.

Eram micuţă când m-ai dat,
Aşa credeai că este bine,
Anii au trecut, tu m-ai uitat,
Cum şi eu te-am uitat pe tine.

Am plâns în taină tot mereu,
Când altă mamă m-a luat,
Te-am scos din suflet tare greu
Iar locul tău s-a ocupat.

Am aşteptat un timp prea lung,
Până când doru-a obosit,
Nici lacrimile nu mai curg.
Tu pentru mine ai murit.

Să te strig mamă n-aş putea.
Nu meriţi o aşa onoare,
În suflet nu te pot ierta,
Păcatul tău a fost prea mare.

Nu simt nevoia să te văd
Şi nici nu-mi este dor de tine,
Vagi amintiri încă revăd
Doar uneori, şi cred că-i bine.

poezie de Viorica Pop
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântul nu bate

Motto:
"Nu se ştie ca pământul
Dincotro va bate vântul"

Vântul nu bate
Cât e bătut
De crengi uscate
Vântul e mut
Şuieră doar
Frunza de ulm
Sau de stejar
Iar eu adulm
E ca şi cum
Ar mirosi
A foc un fum
Care s-ar irosi
Pe orice drum

Vântul nu cântă
Poartă decât
Talanga sfântă
La oi la gât
Ca să se-audă
Până la cer
Că iarba crudă,
Limba de fier
Pe-a râului gură
Când crede c-o fură
Păscută se face
Şi vântul doar tace.

Ce ştie vântul
Nu pot să ştie
Nici apa vie
Şi nici pământul.

poezie de Marius Robu din Carte de bucăţi (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blondul intrase în dormitor, deşi nici gând să doarmă, nici el. Fiul lui, pe care mereu îl considerase a fi foarte cuminte, ajunsese în faţa Comisiei Disciplinare a Institutului. Ce însemna oare acest lucru? În nici un caz că n-ar avea absolut nici o vină, doar nu ajunsese din greşeală în această situaţie. Iar blondul era tare nemulţumit din această cauză. Îl dezamăgise oare Lucian? Nu era foarte sigur de acest amănunt, dar îi venea tare greu să-l considere nevinovat. Şi nu-i plăceau probleme de acest gen. Nu-i plăcea ca lumea să-l arate cu degetul, vorbindu-l pe la spate, şuşotind pe seama comportamentului fiului său. Uşa dormitorului se deschise şi intră Diana. Era întuneric, deci, n-o vedea prea bine; îi auzi însă glasul...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe o piatră încălzită de soare

Mai bine aşează-te strâmb pe o piatră încălzită de soare
şi judecă-mă drept.
Nu încerca să fii prea înţelept
Mai bine decât binele, binelui strică
şi orice lucru judecat în pripă
Se-ntoarce împotrivă-ţi.

Eşti încă prea crud să ştii ce e de ştiut,
Ce se întâmplă, şi cum se întâmplă,
Apa din alţii cât e de adâncă
Vârtejul nebun cât e de nebun
Cum vine pârjolul, cum lasă doar scrum,
Cum trebuie din scrum să renaşti, pocăit
şi iar te întorci de unde ai pornit
Când trebuie să uiţi, sau să-ţi aminteşti
Când trebuie să ierţi, sau să pedepseşti
Trecând peste tine.
Când singur rămâi, până unde să ajungi
Când spui ce ai de spus, sau când praf să arunci
În ochi de prieten, de părinţi, de soţie -
Ce ţii pentru tine, ce alţii să ştie
Ce-i bun şi ce-i rău, eterna problemă.
Să poţi rezolva savanta dilemă
În care,
Prin legile firii, atât de încurcate,
Pe rând şi deodată, cu toţii au dreptate.

Cu omul din tine, pustiit, fărâmat
Să poţi să te scoli de nimic rezemat,
Doar de omul din tine - care încă rezistă.
Să poţi să prefaci în surâs ziua tristă
Să treci marea-not, chiar de nu ştii să-noţi
Când pleci, să nu laşi doar urme de roţi.

... şi eu aş vrea să fiu turnat
În bronzul tare şi durabil
Ce corespunde admirabil
Solidului portret de tată
Din mintea ta întortocheată...

..............................

Hai, dă-te jos de pe piatră...

poezie celebră de Doru Davidovici din Dezminţire la Mit (1991)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trezire

Ce seară-n care singur cu mine iar mă lupt
De teamă şi tristeţe că astăzi, mai abrupt,
Mai sec, mai gol, mai aspru, mult mai învolburat
Mi-am văzut viitorul în aerul curat,

În vântul care bate, în frunza ce-a căzut,
În timpul care trece şi-n omul ce-a trecut,
Pe mine în oglindă aşa curat şi drept
Şi bun, cinstit şi sincer, cu inima din piept

Bătând în fugă mare, prinzând cu drag de tot
Ce a atins în cale, iubit-a totul, pot
Să spun cu strigăt mare, cu trâmbiţă de foc,
Tot ce avem în viaţă nu ţine de noroc,

Ci doar de tine totul, de mine şi de noi,
Sau poate nu de-a-ntregul, dar sincer, mă îndoi,
Că este-n lumea asta un lucru cât de mic
Pe care, chiar şi-n gând doar am vrut ca să-l ridic

La nivelul la care să-l pot vedea deplin
Aşa cum e, un totul, lăsat de la Divin
Mai mic, mai plin, mai mare, unit de mii de părţi
Ce-ar încăpea în minte, dar nu în mii de cărţi

Cum e a mea oglindă în care m-am văzut
Astăzi mai clar, mai tare, mai drept dar decăzut
Din chiar a mea părere, căci chipeş, bine, sus
Până mai azi pe mine mereu, mereu m-am pus

Dar am greşit şi ştiu că la mine m-am uitat
Aşa voios cum sunt, eu mai rău m-am întristat
Că m-am văzut prea bine, credeam că sunt zărit
De toţi prieteneşte dar, Doamne, ce tâmpit

Să mă ridic cu gândul, cu inima în slăvi
Pe mine, înnegritul, în suflet cu otrăvi
De morţi aducătoare, cu putredu-mi miros
M-am pus în piramidă de sus şi până jos

Când de fapt azi, întâia oară când m-am desprins
De egoul puternic, de rugul cel aprins,
Am observat că nu sunt măcar numai pe sfert
Cât mi-am văzut persoana pe care prea incert

Am crezut că o cultiv şi că spre bine-o cresc
Pe când, de fapt, cu lauri eu singur mă acresc
De parc-aş fi o iudă, rău mie mi-am făcut
Că am plecat departe de unde m-am născut

Gol şi murdar şi vânăt dar totuşi fericit,
Aşa eram şi tot eu de-acolo am fugit
Ca să m-ascund de mine, de viziunea mea
Asupra mea, desigur, ce greu mă apăsa

Dar nu vedeam c-orbeşte mergeam întunecat
De propria privire, de modul cel spurcat
Cu care murdărit-am un trup orânduit
Prea bine de un Doamne ce nu L-am preţuit

Din propria-mi prostie, din nepăsarea mea
Tot eu mereu lăsat-am în partea cea mai grea
A iadului să cadă treptat a mea viaţă
Şi m-am trezit deodată ieşit la suprafaţă

Şi n-am ştiut, chiar astăzi, să reacţionez
La propria trezire sau poate un botez
Ce vine dintr-un singur şi unicat moment
În care eu, pe mine, m-am văzut monument

Ridicat doar pe apă, pe vânt, pe foc uscat
Şi lăsat din porunca Marelui Împărat
Să cadă ca în valuri, ca frunza de uşor
Poate să fiu legendă şi pildă tuturor

Să ştie să nu facă vreodată ce-am făcut
Cu viaţa pân-acuma câtă mi-am petrecut,
Ci mereu s-o îndrepte, s-o crească mai frumos
Unde este Lumină şi Cerul luminos!

poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altă scrisoare către Adrian Păunescu

Noi ne cunoaştem din copilărie,
De la-nălţimea troscotului bont,
Ne-a luminat aceeaşi apă vie
Şi am râvnit acelaşi orizont.

Acum, m-am hotărât să-ţi scriu aceste
Cuvinte, ca unui duşman de rând,
Să te condamn şi să-ţi mai dau de veste
Că te voi părăsi foarte curând.

Mi-ar fi plăcut să fii poet şi-atâta,
Să nu te văd prin ţară fără rost
Cum faci dreptăţi, cu lacrima şi bâta,
Şi-n geniu vrei să-l schimbi pe omul prost.

Cu haina ta de lucru, la recepţii,
Cu fracul, în grădină, când o sapi,
Te ponegresc şi bunii, şi inepţii,
Te judecă şi medici, şi satrapi.

Nişte tembeli ţi-au zis poet de curte,
Doar pentru că intrai în dialog,
Aici, acasă, nu pe unde scurte,
Cu fostul lider şi-i spuneai "Vă rog!".

De ce, prin asta, ai făcut dreptate
Şi-ai scos nevinovaţi din puşcării,
De ce te-ai tot băgat, hulit, în toate,
Când doar pe tine te puteai iubi?

Rezervă-ţi altă soartă, măi băiete,
Măcar la bătrâneţe fă ce-ţi spun,
Mai lasă-ncăierările concrete
Şi trage-n cer cu marele tău tun.

Nu vezi că te-au uitat aceia care
Te convingeau să rişti şi chiar să mori,
Ca să-i ajuţi cumva pe fiecare,
Şi nu-ţi mai sunt nici c-un cuvânt datori?

Nu-mi face teorii inteligente,
Cum că substanţa operei întregi
De speculaţii şi de sentimente
E chiar aceea că îi înţelegi.

(...)

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeii

Femeie! Trebuia să ştiu, din viaţă,
Că te iubeşte cinʼ te vede-n faţă;
Tot viaţa să mă-nveţe trebuia
Că-i vorbă-n vânt făgăduiala ta;
În faţa farmecelor tale pus,
Ştiu însă doar că te iubesc nespus.
Memorie, eşti binecuvântată
Când cu Nădejdea te arăţi de-odată,
Dar blestemată eşti de-ndrăgostiţi
Când de Nădejdea lor sunt părăsiţi.
Femeie, frumuseţe-nşelătoare,
Ce grabnic tinerii îţi dau crezare!
Ce tare bate inima lor, când
Văd prima oară ochii tăi arzând
-Albaştri, negri sau ca de alună,
Din care lunecă vreo rază bună!
Ce repede se-ncred ei în cuvântul
Dat lor, şi îţi ascultă jurământul,
Nădăjduind că veşnic ţi-l vei ţine,
Când tu te schimbi chiar într-o zi, vezi bine!
Se potriveşte-a nu ştiu cui idee:
"Ţi-e scris cuvântul în nisip, Femeie!"

poezie celebră de Byron, traducere de Petru Solomon
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Necazuri

Tot omul are o problemă,
Mai mică sau mai mare,
La mine-i groasă, e extremă,
Ca la însurătoare.

De-un timp, am gol prin buzunare
Prin carduri bate vântul
Nu vă mai spun că, de la mare,
Mi-a cam pierit avântul.

Ea e frumoasă, e-admirată,
Dar am o mare teamă
Ca, într-o noapte-ntunecată,
Vreun hoţ s-o bage-n seamă

Şi să mi-o fure, s-o răpească,
Să plece cu ea-n lume,
Să-i facă rău, chiar s-o lovească
Şi nervii să-mi consume.

Eu o iubesc, deşi mă seacă
De prea mulţi bani pe lună,
Cu leafa mea nu prea se-împacă,
I-ar trebui mai bună.

Fac tot ce pot să strălucească,
Îmi iau chiar de la gură,
Şi n-aş mai vrea să se oprească
Din fugă, în natură.

Deşi plimbările mă costă,
Că-i scumpă şi benzina,
Mai scap de-o viaţă prea anostă
Şi schimb puţin rutina.

Când merg cu ea, nu-mi fac probleme,
Sunt plin de-adrenalină,
Dar stau şi mă întreb, de-o vreme:
Ce-mi trebuia... maşină?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altă scrisoare către Adrian Păunescu

Noi ne cunoaştem din copilărie,
De la-nălţimea troscotului bont,
Ne-a luminat aceeaşi apă vie
Şi am râvnit acelaşi orizont.

Acum, m-am hotărât să-ţi scriu aceste
Cuvinte, ca unui duşman de rând,
Să te condamn şi să-ţi mai dau de veste
Că te voi părăsi foarte curând.

Mi-ar fi plăcut să fii poet şi-atâta,
Să nu te văd prin ţară fără rost
Cum faci dreptăţi, cu lacrima şi bâta,
Şi-n geniu vrei să-l schimbi pe omul prost.

Cu haina ta de lucru, la recepţii,
Cu fracul, în grădină, când o sapi,
Te ponegresc şi bunii, şi inepţii,
Te judecă şi medici, şi satrapi.

Nişte tembeli ţi-au zis poet de curte,
Doar pentru că intrai în dialog,
Aici, acasă, nu pe unde scurte,
Cu fostul lider şi-i spuneai "Vă rog!".

De ce, prin asta, ai făcut dreptate
Şi-ai scos nevinovaţi din puşcării,
De ce te-ai tot băgat, hulit, în toate,
Când doar pe tine te puteai iubi?

Rezervă-ţi altă soartă, măi băiete,
Măcar la bătrâneţe fă ce-ţi spun,
Mai lasă-ncăierările concrete
Şi trage-n cer cu marele tău tun.

Nu vezi că te-au uitat aceia care
Te convingeau să rişti şi chiar să mori,
Ca să-i ajuţi cumva pe fiecare,
Şi nu-ţi mai sunt nici c-un cuvânt datori?

Nu-mi face teorii inteligente,
Cum că substanţa operei întregi
De speculaţii şi de sentimente
E chiar aceea că îi înţelegi.

(...)

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubit popor

Ar fi esenţă multă în acest iubit popor
-Cum timpu-i chintesenţă de alean, nespusul dor-
E plin de oameni buni, de caste, vii Mesii
De apostoli... Să-i răzbuni pe toţi, să-i reînvii!

Este deştept poporu-mi şi eu sunt doar fărâmă
Şi-ncerc ca şi pe mine să-l scot din greu, minciună!
Şi-i cald şi omenos, credincios surghiunitul...
Neputincios 'n milenii i-e sufletu-mi, iubitul!

Profundu-i greu la văz, că acela ce munceşte
Cu cap plecat, timp n-are; de grâu, de-ovăz speteşte,
Să ţină din fiertură o spumă gri-murdară
În loc s-o arunce c-ură şi să-şi salveze ţară?!

Şi genii are, atleţi, popor ce nu-i cântat,
Minţit că-i înţeles, că-i greu... Doar la votat
Evlavios naiv, cinstit se dă cu totul,
Neştiind că-i va fi luat, parşiv; născut şi mortul!?

Căci asta-i ce-a rămas din ce încă e-al lui,
Fiindcă pământ i-au dat... un "tun"; de mort să pui!
Că n-are să-l muncească bătrân şi fără stare
Şi-atunci sunt "colectivi" să-l ia... Să nu-l mai... "are"!

Nici bun de gură nu-i şi i-au sărit doar ţambre
De gâlcevari haihui ce stau putori prin "chambre"
Şi-l judecă pe el, că nu-i-ndeajuns, nu face;
Deci biruri doar să aibă, de muls e... Să-l dezbrace!

I-au luat poveşti, că zâne avea... şi avea şi Rege
Şi hoţii-mpălătiţi din jilţuri zic că-s lege,
Ce-o strâmbă-n punga lor să-şi facă dinastie,
S-aibă popor ce vrea... Regat de ţigănie?!?

Păcat că Dumnezeu, oh, nu ne dă cu carul
Din heleşteul plin, popor să-şi ia paharul
Să-nchine crez că bine-i va fi cândva, o zi;
Nu lui, rând nu-i mai vine... Să roage la copii!

Stând în genunchi plecat, popor mă-nchin la tine
Să ridici fruntea sus şi tu să spui ce-i bine!
Cu barda, c-altădată să dai, nu să omori...
Doar să te-aduni iar gloată, că-i şti... Şi să-i dobori!

Din slaba-ţi cârcă, otreapă să-i faci... legaţi cu sfori!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (26 septembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Păi, da, după cum tocmai ţi-am spus, dacă nu observam că era îndrăgostit lulea de tine, încă de atunci, n-aş fi renunţat aşa de uşor la el, sub nici o formă, pentru că şi eu eram îndrăgostită de el, îmi plăcea la nebunie... De ce te uiţi aşa la mine? Ai amuţit? Nu spui nimic?! Ţi se pare curios faptul că-mi plăcea de el, că eram îndrăgostită de el? De ce crezi că i l-am dat pe Rikky?! Era papagalul meu favorit; nu m-aş fi despărţit pentru nimic în lume de Rikky, dar pentru Luci... N-ai priceput niciodată nimic?! Vai, Lia... Nici acum nu-ţi dai seama că Luci e un tip deosebit, care atrage imediat atenţia asupra lui, trezeşte oricui interesul? Aşa s-a întâmplat şi-n cazul meu, de prima oară, de cum l-am văzut, când domnul profesor Manea ne-a condus la bordul navei, să ne cunoaştem colegii; nu-l întâlnisem până atunci, deşi auzisem vorbindu-se mult despre el... E de-a dreptul minunat; nu doar că e incredibil de frumos, atrăgător şi inteligent, dar are multe alte calităţi, este tot ceea ce oricine şi-ar dori. Dar el, norocoaso, te-a ales pe tine, din mulţimea de admiratoare care-l înconjurau... Şi nici după atâţia ani n-a renunţat la încercarea de a-ţi câştiga încrederea şi prietenia, iar tu cum îl tratezi?! Ţi se pare corect ceea ce faci?! Mie, nu prea... Nu mă privi aşa şi nu-ţi fie teamă pentru Nick, fratele tău. După cum vezi, nu e deloc surprins de ceea ce aude acum, pentru că ştie totul; i-am spus deja, nu i-am ascuns nimic, iar el m-a înţeles. Vezi bine, nu este gelos, de altfel, nici n-ar avea motive, pentru că eu am renunţat de mult la Luci, încă de atunci, de pe Terra, în favoarea ta, deşi nu mi-aş fi dorit acest lucru. Am observat însă că el n-avea ochi decât pentru tine; era înnebunit după tine, încă de atunci, de aceea am renunţat, deşi aş fi putut foarte bine să nu fi procedat astfel şi poate aş fi avut şanse să-l câştig pe parcurs, să-l determin să te uite, să te lase în urmă, să te scoată din viaţa lui, din mintea lui... Însă n-am procedat astfel şi nu regret deloc, mai ales acum, când mi-am găsit fericirea, alături de fratele tău, pe care-l iubesc sincer, fără prefăcătorie; mi s-a oferit o a doua şansă şi n-am dat cu piciorul... Cât despre Luci, îl consider un foarte bun prieten, de fapt, chiar îmi este un bun prieten, întotdeauna mi-a fost şi cred că nu merită să sufere atât de mult din cauza ta, iar tu la fel, din cauza lui, pentru că ştiu, îmi dau seama că şi tu îl iubeşti pe el, chiar dacă nu vrei să recunoşti asta. Nu încerca să mă contrazici, pentru că n-ai să poţi! N-oi fi eu psihiatru sau psiholog, ca tine, dar ştiu sigur că nu mă înşel! Aşa că mai bine nu spune nimic în acest sens... Cel mai bun lucru pe care l-ai putea face, ar fi să mergi în navă, să vorbeşti cu el; atât aşteaptă de la tine, mi-a spus destul de clar, deşi nu în mod direct... Nu-i deloc supărat pe tine, nici n-ar putea fi, deci nu-i nevoie să-ţi ceri iertare de la el, pentru că n-ai avea de ce. Ar vrea doar ca măcar de data asta, tu să fii cea care să reia legătura, nu tot el; el a cedat destul în faţa ta, de prea multe ori, ba chiar de fiecare dată. Măcar acum cedează tu. Te rog, Lia, gândeşte-te bine.

replică din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru Oana Zăvoranu - Lumină. Iubire. Iertare

Motto:
Mii de întrebări au doar un răspuns.
Şi răspunsul e golul ce te roade...
Iar ca să-l primeşti... trebuie să fii uns
De un foc divin care întâi arde!

Poemă dedicată special Oanei Zăvoranu

În faţa mea, acum... doar două mari ferestre:
La una, văd trecutul unde mult am plâns...
Iar alta, viitorul... unde a mea zestre,
Încearcă să mă mintă, că astăzi am învins.

Sunt mult prea împărţită în inima ce-mi bate,
Şi bate... dar n-o simt că bat şi eu cu ea...
Simţirile-mi dorminde mi-au ajuns sărate,
Deşi, pe chipul meu, lumina vrea să stea.

Nici nu mai recunosc acel copil senin,
Ce viaţa l-a trecut prin mult prea multe griuri...
Menit până la capăt, poate... a fi divin,
I-a fost totuşi prea greu să lupte-n negre râuri.

Acum mă simt inertă... aud cum stau privind
În cele două goluri... şi-aş vrea să simt! Nu simt!
Şi strig la adevăr, deşi mă văd minţind,
În timp ce viaţa-mi poartă paşii pe alt ritm.

Acolo o găsesc cum zace şi suspină,
În locul meu ascuns, cel strâmt şi neatins...
Pe ea, inima mea... spus rece şi străină!
Şi multe-ncep să doară... în tot ce am pretins.

Justiţia Divină e legea de iertare.
Iertarea-i transcedenţă, când o oferi curat...
Durerea nu-i decât subtila ta chemare,
Tu iartă şi iubeşte pe cei ce-au blestemat.

Stăpână, ai puterea să schimbi ce îţi doreşti!
Începe dar cu tine... ca să alegi corect!
Vizitează-ţi duhul, întru a şti ce eşti,
Vindecă-ţi inima-n iubire şi respect.

În faţa ta, acum... doar două drumuri clare:
Doar unul te înalţă să zbori mai sus de eşti...
Învaţă să-ţi îngropi amintiri amare,
Cu milă şi iubire să ţi le aminteşti.

În faţa ta, acum... doar două mari ferestre:
În una te vezi tristă, din multe ce ai strâns...
Iar alta, înger slobod pe regiuni terestre,
Şi tot ce simţi acum... este regret şi plâns.

Iertarea-i vindecare. Dragostea e viaţă.
Iubeşte-te pe tine, iertând ce ai iubit...
Umple-ţi cu iubire inima de gheaţă,
Iubind înveţi iertarea... trăieşti, chiar de-ai murit!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu (31 august 2014)
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Verde la geam

E iarăşi primăvară draga mea
Parcă nu a fost vreodată iarnă
Am şi uitat paltonul ce-l purtai
Cu gulerul deschis de blană

Bate o creangă zgâriind pe geam
Parcă mă roagă să-l deschid
Să las copacul verde cu-al lui ram
Să-şi dezmorţească sângele lichid

Să-l las să-şi facă legănarea lui
Să-l las să îşi întindă creanga
Vino iubito să-l privim sătui
De iarna dispărută noaptea

E iarăşi primăvară draga mea
E plin de verde tot pământul
E doar un nor uitat pe undeva
Vino să-l vezi, îl duce vântul

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!