Delir

Mai ieri priveam din stradă,
Perdea, parcă puţin cam multă,
Pe-aici aşa-i, ca să se vadă,
E înstărire, vezi... şi-ascultă.

Geam aburit pe jumătate, înspre apus de casă,
Acolo unde-i prispa, şi-o linişte deplină,
Azi suntem invitaţi mai toţi la masă,
Din toate părţile-o să vină.

În casă totul e curat,
Şi înfăţările-s curate,
Şi totu-i alb imaculat,
Iar pernele, obraznice şi ţuguiate.

Voi v-aţi retras, furaţi de val,
În taină şi pe rând,
V-aţi adunat cu toţii-n deal,
Noi... am rămas plângând.

Cu-un ochi la poartă, ca pe jar,
Atât de des ne-aţi aşteptat,
Şi-am tot venit, dar în zadar,
Acu' v-am căutat.

Şi plânge-un câine-n măcăit de raţe,
Şi retrăind un veac, o clipă am oprit în stradă,
De eşti acum cu mine, să mă strângi tare în braţe,
Să plângem amândoi, a gândurilor pradă.

Trişti şi cuminţi,
Cu sufletul întors pe dos,
Căci nu mai sunt părinţi,
Plecăm cu capu-n jos.

Şi raiul de salcâmi e-n floare,
Pe stradă curg ape şiroaie,
Ciripit de păsări, firav ce mă doare,
E dimineaţă după ploaie.

Dar zgomotul de vară-i amintire,
Sunt trist că de-acu aşa-i în mine,
Nu mai e nimeni să ne dea de ştire,
Că-i totuşi primăvară, şi-i frumos, în fine.

Nu pot să cred că cei ce altădată,
Ne-au aşteptat cu dor şi ne-au plăcut,
Şi ne-au iubit, ca dintr-o dată...
N-am să pricep că totul e... trecut...

poezie de Eugen Bodor
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe vechea stradă

Pe vechea stradă, de-altă dată,
Mă poartă paşi-mi osteniţi,
E amintirea estompată,
Şi-i colb pe umeri gârboviţi...

Castanii de pe vechea stradă,
Cu triste crengi ce parcă plâng,
Prin ceaţă lasă să se vadă,
Faţade ce sub ani se frâng,

Ferestre cu obloane trase,
Ce poartă taine-n dosul lor,
Anume parcă ca să lase,
Să încolţească vechiul dor,

Trăit în anii tinereţii,
Alături de făptura ta,
Ce dat-a dulce-amarul vieţii,
Pe care nu îl pot uita,

Căci vechea stradă de-altădată,
E martor mut al vremii când,
Păşeam cu inima curată,
Un singur trup, un singur gând...

Iar azi tu eşti în altă lume,
Pe vechea stradă merg zdrobit,
Şi strada parcă n-are nume,
N-are-nceput, n-are sfârşit...

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maricica...

Mama lui de Photoshop,
Sunt toate frumoase foc,
Însă numai pe ecrane,
Când le vezi... sunt mai "sărmane"

M-a oprit una pe stradă,
M-am trezit că mă întreabă:
Mă mai ştii? Sunt Maricica!
Dintr-o dată mă luă frica!

Maricica ce-o ştiu eu
N-are frate chipul tău!
E mai altfel, mai stilată,
Mai finuţă... nemachiată

Pe când tu? Îmi fac şi cruce
Cât fard faţa ta mai duce...
Aveai ochi frumoşi, căprui,
Ai tăi... unul e mai şui!

Ce să spun... hai sărut mâna!
Dau să fug... însă nebuna
Se ţinea scai după mine
Să îi scriu o poezie

Şi i-am scris una pe loc:
Maricica, zic, stop joc!
Scoate poza din profil
Că-n real... eşti cam trotil

Plus că ai rămas c-un dinte,
Nu mai spun că n-ai nici minte,
Iar în rest?... eşti o frumoasă!
Dar mai bine stai în casă

Că dacă mai ieşi pe stradă,
Creezi vreo degringoladă,
Te-am pupat! Mă rog... bezea,
Mai mult chiar nu îţi pot da...

Şi-am luat-o uşor la trap,
Doar cu gândul c-am să scap...

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Duminică

Câtă indecenţă în aceste acoperişuri ascuţite!
Sunt a şaptea căruţă la roată.
Nimeni nu mai vinde azi bragă pe stradă.
Respir, şi inima se simte gazată.
Copiii de ieri sunt azi în cu totul alt film.
La ora de istorie o bancă a descoperit un elev.
Prinţesa gepidă zâmbeşte şi acum, fericită,
Între mine şi steag e o bucată de culoare
În nuanţele dureroase ale fericirii apuse.
Îmi fug iepurii din piept,
Şi îmi cer de mâncare.
Pe stradă e linişte.

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Klaus Iohannis

Domnule preşedinte, anul trecut,
Nouă voturi ne-ai cerut.
Planul "lucrului bine făcut",
Nici măcar n-a început.

Era "escu", a luat sfârşit,
Acum, a "mutului", a venit.
După ce-am votat,
În stradă, v-am aşteptat.

Tu ne-ai salutat,
Noi, te-am felicitat.
Frumos ne-aţi zâmbit,
Şi aşa, ne-aţi prostit.

Promisiunile s-au sfârşit,
După ce la Palat ai sosit.
Aşteptările ni le-aţi înşelat,
România, în bine n-aţi schimbat.

Câţi ani să mai aşteptăm,
La schimbare să asistăm?
12 luni, "pas cu pas",
Frumos am fost duşi de nas.

Dumneavoastră, acum, doriţi
Din nou să ne întâlniţi?
Întrebăm, vrem doar să ştim,
Reproşurile să le pregătim!

poezie de Alina-Georgiana Drosu (15 noiembrie 2015)
Adăugat de Alina-Georgiana Drosu
Comentează! | Votează! | Copiază!

AM FOST ŞI EU ÎN STRADĂ ÎN '89

Eram în amfiteatru în Iaşi în '89
Şi a căzut o veste ca trăsnetul când plouă,
Un zvon că Ceauşescu de frică-ar fi fugit
Şi că regimul comunist pe loc s-a prăbuşit!

Atunci uimiţi cu toţii am coborât în stradă...
În faţa Primăriei. Cei mulţi voiau să vadă
Cum se-aruncau pe geam de sus de la etaj
Şi cum cădeau în flăcări portretele-n picaj

Şi,, Libertate!... de nu-ţi venea să crezi
Cu degetele-n V striga lumea pe străzi
Şi câtă bucurie!,, Ole! Ole! Ole!''
(Jucau în horă )...,, Ceauşescu nu mai e!''

Se fluturau drapele cu steme decupate
Şi se striga pe stradă cuvântul LIBERTATE
Şi-n haos, hărmălaie, au apărut din spate
Vreo câteva maşini cu trupe înarmate

Am îngheţat cu toţii cu frica în spinare
Şi am cerut atunci la Domnul îndurare
Şi nu s-a tras acolo:,, Armata e cu noi!''
Striga mulţimea toată cu inima un sloi!

Nici cursuri, pregătire, nimic n-am mai făcut
Că ne-au trimis acasă... Prin gară am trecut,
Patrule înarmate ne-au controlat bagajul
În zvonurile sinistre că-i otrăvit oraşul

Şi haos şi derută era în toată ţara
Când am urcat în tren lăsând în urmă gara...
Am luat apoi maşina din gară din Bacău
,, Veniţi la Primărie!''... Suna ca un ecou...

Iar la ieşirea din Bacău un grup cu bâte înarmat
Ne-a dat jos din maşină şi-apoi ne-a controlat
Nu ştiu cine erau! Ce căutau anume?!
În Bucureşti, în haos, s-a tras şi în mulţime

Atunci în '89,... fără să fiu,, erou'',
Am fost şi eu în stradă în Iaşi şi în Bacău.

În noaptea de Crăciun priveam televizorul
Şi am văzut cum cade sub gloanţe,, dictatorul"
Şi-a sângerat atunci în '89 ţara
N-a fost de catifea schimbarea...,, primăvara''...

Când fac retrospectivă şi văd ce a urmat
Nu pot decât să-ngân: Of, Doamne, ce păcat!
Căci ne-au murit eroii, dar şi conducătorii
Şi ţara ne-a rămas la voia întâmplării

Şi-a fost vândută-apoi,, bucată cu bucată''
Străinii îşi doresc s-o vadă dezbinată...
Dar tu, popor al meu, deschide ochii bine
Şi nu lăsa să cadă ţara în ruine!

Iar voi care-o conduceţi de-acolo din Palat
S-aveţi grijă de ţară! N-o scoateţi la mezat!
Şi dezbinaţi de alţii, vă rog, nu vă lăsaţi
Să fim uniţi cu toţii, cu toţii suntem fraţi!

Mă doare pân' la lacrimi când văd ţara pustie,
Când văd cum pleacă tineri lăsând în urmă glie,
Părinţi, bunici, chiar proprii lor copii
Mă doare, ţara mea! Mă doare, vreau să ştii!

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

V-aţi îndrăgostit de mine, lacrimi

v-aţi îndrăgostit de mine, lacrimi,
v-aţi îndrăgostit şi-mi puneţi jar,
pe sufletul cuprins de-atâta patimi
şi-mi daţi să gust mereu din cupa cu amar

prea m-aţi iubit şi prea devreme,
v-am cunoscut şi m-aţi pătruns
şi-acum mă părăsiţi alene,
prin ochi şi gene care-mi plâng

îmi sunteţi ca surate îmbătate,
şi rătăcite în mine de demult,
îmi ţineţi sufletul împuns de ace
şi sufletul îi sete de-atâta plâns

m-aţi iubit şi nu m-aţi părăsit lacrimi,
veniţi din ce în ce mai des şi mai curând,
îmi faceţi ochii roşii, storşi de ape,
furaţi răcoarea trupului ce-mi simt plăpând.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privighetorile

Privighetorile sunt cele care ne-au scos ochii,
nu lupii, nu răufăcătorii.
Ne-au scos ochii cei care ne-au iubit mai mult,
cei care ştiu să cânte, să ne cânte,
să ne descânte,
ne-au scos ochii, crezând că sunt seminţe,
prietenele noastre, strălucitoarele noastre prietene,
cele care ne-au iubit mai mult,
stelele cu pliscuri de lumină,
şi au făcut-o totdeauna ciripind
că ne fac bine.
Erau de-ale noastre.
Cu ele puteam discuta despre treptele culorilor,
despre piscurile sunetelor,
despre vaidenoi şi despre Ossana eternităţii.
Ne-au iubit şi sărutându-ne
ne-au scos ochii.

Orbi acum, – să ne dăm mâinile,
trecând clătinându-ne podul tenebrelor

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

BT

A trecut îngerul
şi fireşte că eram la poartă
să mă văd cum trec pe stradă
să se vadă pe stradă cum trec
a trecut
şi am venit mândru cu o ţigară
şi tata înşuruba un soare în lună
de seară
şi m-a întrebat de ţigară
şi am ridicat din umeri
şi am zis că mi-a dat-o unul
şi a râs ca altul
şi fumam
şi pe stradă îngerul a trecut
a trecut
cu un pachet de BT!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul fulgilor

Şi fulgii cad grăbiţi pe stradă
Cu-a lor parfum catifelat
Ore-ntregi te-am căutat
Printre fluturi de zăpadă.

Asist singur la alba paradă
Şi plâng... şi plâng neîncetat
Şi fulgii cad grăbiţi pe stradă
Cu-a lor parfum catifelat.

E pustiu şi în a nopţii pradă
Pe tine iar te-am aşteptat
Inima de dor mi-a suspinat
Vrea atât de mult să te revadă
Şi fulgii cad grăbiţi pe stradă.

poezie de Alina-Georgiana Drosu (17 ianuarie 2016)
Adăugat de Alina-Georgiana Drosu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copiii ăştia

Copiii ăştia ce mai cresc
Cu harul lor ceresc!
Privim la ei când azi, când înapoi,
Şi ne-nfruptăm cu nostalgii;
Ei pleacă, şi rămânem doi,
Să plângem pe fotografii.

Copiii ăştia ne-au îndulcit iubirea
Şi-au prelungit din nou simţirea,
Ne-au îmbunat şi ne-au secat,
Ne-au stors şi ne-au catifelat;
Ce le-am făcut, fu cu temei;
Ce suntem, suntem pentru ei.

Ne mângiie a lor privire
Şi al lor har cu implinire.

poezie de Laurian Taler din So many words (1 august 2010)
Adăugat de Laurian Taler
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hibernală

Sunt sechestrat de-un timp în casă,
Maşina nu mi-e de folos,
Pe stradă e zăpada groasă,
Şi nu mai ştiu să merg pe jos...

Privesc cu groază cum coşmarul,
Se-ngroaşă, alb şi persistent,
Şi văd că nici de leac Primarul,
Cu o lopată... nu-i prezent...

Şi-atuncea eu, şi-n gând şi tare,
Căci sunt alegător cinstit,
Slobod cu pizmă o urare,
Cu locu-acela renumit,

Pe unde orice prunc zăreşte,
Întâia rază de lumină,
Atunci când tare se grăbeşte,
Pe astă lume ca să vină...

Şi chiar de-mi place sau nu-mi place,
Pe-afară iarna-i tot mai grea,
Iar dacă văd că n-am ce face,
Îmi bag picioarele în ea...

Cu hărnicie românească,
Văzând că-i în zadar gargara,
Omătu-aştept să se topească,
Când o să vină... primăvara...

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt un om ca oricare altul. Cred că nimeni nu a întors capul vreodată după mine pe stradă. Sunt o banalitate.

citat din Marguerite Duras
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri încurcate

nu înţelegeam nimic
nici nu aveam ce
totul era murdar şi trist
în mine, în jur
priveam cum ţipă nebunia din mine
gândurile se lungeau în tăcere
supărat, le-am legat
de la apus la răsărit
sau de la răsărit la apus
nu îmi aduc aminte acum
oricum, acum, sunt scrum
umbra săruta cuvântul ce se poticnea pe lângă drum
asta ştiu sigur acum
visele au rămas rătăcite în pustiu
am simţit cum sufletele se răceau încet
pulsul absent
un fior stăbătea tăcerea
am aprins zorile, într-o clipă nebună
eram beat de tristeţe
azi mă despart, de lume, de aer, de mine
pe cer, păsări fără raţiune
se zbat în vârtejul unui vânt
desigur şi el nebun
dimineaţa pe ţărm, nu a venit nimeni
pescăruşii plecaseră spre alt meleag

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strada

merg pe o stradă
fără oraş, fără sens
într-un deplin nonsens cu consensul general
merg în oraşul fără nume
lumina absentă, poate incoerentă
umbre negre pe drum
fără grabă, fără treabă, aşteaptă, la pradă
în noapte doi oameni pe o stradă
unul sunt eu
celălalt, caldarâmul murdar şi ud
de pe o stradă
în mine picură tăceri
de azi, de ieri
caldarâmul stă cuminte, pe stradă
îndură, vânt, ploi, tacute nevoi
eu zac azi pe caldarâmul ud
udat cu sângele meu
într-o noapte, pe strada aceea
murdară şi neagră
în zori, zac mai departe, pe stradă
începe o nouă zi
pentru voi, eu...
eu zac pe o stradă

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O simplă hologramă

Azi mi-a venit în gând o temă
Era aşa ca-ntr-o dilemă
M-am tot visat mergând prin ploaie
Pe jos apa curgea-n şiroaie
E realitate sau doar o hologramă?

Te-am aşteptat o săptămână
Să ne putem plimba de mână
Să pot să-ţi spun şoptit
Cam cât de mult eu te-am iubit
Şi te iubesc în continuare

Să te sărut aş vrea acum
De dorul tău eu sunt nebun
La pieptu-mi să te strâng
Mă uit pe geam şi-ncep să plâng
Mă simt la fel ca un nătâng

Sunt trist, te caut neîncetat
Şi când mă uit mai bine
În faţă văd o siluetă ce seamănă cu tine
O melodie a fredonat, apoi prin ploaie s-a plimbat
Timid şi disperat să o ating am încercat
 
Nu pot să cred, oare eşti tu?
La mine s-a uitat cu-n aer plictisit
Nici cel puţin nu m-a băgat în seamă
Acum sunt trist şi răvăşit
Dar liniştit, era o simplă hologramă

Trăim în viaţă cu speranţa că într-o zi
Iubirea vieţii în mod real vom întâlni
Se poate uneori ca visele să se împlinească
Pentru ca viaţa fără ea este o dramă
Şi nu cum ar crede unii... o simplă hologramă
 

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De vorbă cu soţul meu

Am adormit azi-noapte foarte greu
Şi-n vis, m-am întâlnit cu soţul meu.
Stăteam de vorbă ca şi altădat'
Şi... iar, mi s-a părut că-i supărat.

Eu îi vorbeam, el răspundea plângând
Şi, Doamne, câte îi spuneam în gând!
Şoaptele lui, parcă, aveau ecou,
Însă, l-a podidit plânsul din nou.

Până la urmă, a tăcut, însă treptat,
Cu pasul rar, spre mine s-a-ndreptat
Şi-i povesteam cu sufletul deschis,
Ce-am mai facut, de când s-a-nchis în vis.

Şi locul îmi era necunoscut,
Dar, Doamne, eu eram cu-al meu iubit!
Priveam la el cu-atâta încântare
Şi, dintr-o dată, intrai pe o cărare.

Mergând, am dat peste o apă mare;
Jur-împrejur, pustiu cât vezi în zare.
Am început să-l caut, însă... unde?
Din când în când, de mine se ascunde.

L-am căutat, dar n-am găsit nimic.
Aş vrea să pot, aş vrea să mai despic
Ziua de zi, durerea de durere,
Dorul de dor, puterea de putere.

În vis m-am perpelit noaptea întreagă,
Dar, am păstrat ceva din vis, în minte.
Am vrut să selectez cu luare-aminte,
Imaginea ce mie îmi e dragă...

La geamul meu, o pasăre se-opreşte
Mă uit la ea şi parcă îmi vorbeşte...
Mă simt de parcă m-aş afla-n văzduh,
Iar dintr-o stea zâmbeşte Sfântul Duh.

Cât ai clipi din ochi..., numai atât
De mine, soţul meu iar s-a ascuns.
Dar, pentru mine a fost de ajuns
Să văd că el e trist! Şi iar am plâns...

Eu plâng până târziu în noapte,
Îmi plâng steaua ce mi s-a stins.
Şi-ntreb moartea:,, De ce-ai învins?
Pe el, de ce l-ai luat departe?"

Şi lacrimile îmi curg încetişor,
Parcă ar vrea ca sufletu-mi s-aline.
Moarte, de soţul meu mi-e dor!
De ce l-ai luat? Inima plânge-n mine!

poezie de Georgeta Nedelcu din Cenuşa unui suflet! (25 decembrie 1996)
Adăugat de Georgeta Nedelcu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bucureştiul îmi place că nu te presează nimeni aici, poţi să treci şi pe roşu dacă vrei şi e ok. Şi apoi, e frumos că oamenii se salută pe stradă, în fine sunt mărunţişuri. Ştiu că în România mulţi oameni trăiesc în lipsuri, dar cu toate astea văd în parc cupluri tinere şi în vârstă, stând pe bancă şi îmbrăţişându-se, îndrăgostiţi, şi oameni de 20 de ani, şi de 60. N-am mai văzut asta în Europa. Să vezi aşa ceva în Germania? Sau în Anglia, în Scoţia, Suedia ori Austria? Nici vorbă! În aceste ţări totul este atât de organizat, atât de predictibil! Or, în România totul pare intim, aerisit, neaglomerat - oamenii, ritmul vieţii. Aici totul curge mai lent decât în alte ţări, oamenii parcă nu se grăbesc, iar asta mi se pare încântător!

Eduard Kunz în Jurnalul Naţional (10 februarie 2013)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cortina cade

Priviţi, plecăm cu toţii, rând pe rând
Ca nişte fluturi ce zboară doar o dată,
Cât de uşor ajungem o boare şi un gând
Iar partitura noastră se termină îndată.
Cortina cade iute şi peste-al nostru rol,
Mai fâlfâim plăpând din gene şi aripă,
Apoi, plecăm Acasă, după un lung ocol,
Iar scena vieţii, iată, dispare într-o clipă.
Rămâne scris aicea doar numele pe cruce
Şi-o amintire poate, de omul ce am fost,
Urme săpate-n inimi ce lacrima aduce,
De noi depinde totul, s-avem mereu un rost.
Suntem atât de trişti şi singuri la plecare
Doar îngerul trimis, tăcut ne-nsoţeşte,
El sufletul ni-l poartă către înalta zare,
Unde o lumină albă în ceruri îl primeşte.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trezeşte-te, bărbate, femeie şi copile!

Măicuţa mea, iubită Românie,
Nici sângele de veacuri nu-ţi este închegat,
Dar ştiu că viitorul îţi e sortit să-ţi fie
Nu negru, plin de ură, ci alb imaculat.

Te-au apărat cu viaţa părinţii şi strămoşii,
Te-au înţepat în spate, cu ură, spini adânci,
Acum plângi de durere şi-ţi mor pe rând coloşii,
Te simţi ca valul mării izbindu-se de stânci.

Eu încă am speranţa ca tinerii să vină
Să vindece un cancer ce s-a întins treptat,
Mă simt debusolat când ţara mea suspină
Şi mă gândesc la mâine, când azi este ratat.

Pentru un colţ de pâine ei ne-au vândut cu totul,
Din interes meschin am fost amanetaţi
Şi ne-au târât în mlaştini şi ne-au minţit cu votul,
Duşmani de moarte sunt, deşi credeam că-s fraţi.

Trezeşte-te. bărbate, femeie şi copile,
Căci crud e adevărul şi timp nu mai avem,
Ne-am ridicat bătrânii din scaun cu rotile,
Chiar de suntem slăbiţi, să reuşim putem!

Istoria nu iartă şi crunt ne pedepseşte,
Ne va trata la fel cum facem noi cu ea,
Trăim şi respirăm şi plângem româneşte...
Şi când va fi să mor, să mor pe limba mea!

poezie de Alexandru Florian Săraru din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!