Pe Calea Cuvântului

Ne-avântăm voioşi pe-o Cale
A Cuvântului din care
Îşi hrănesc "săracii" în Vale
Duhul gata de plecare
Spre-a Lui culmi spirituale;

Scriptura Valea ne-adapă
Cu lumină pe cărări,
Până în "Zorii" ce ne scapă
De a nopţii încercări,
Unde am umblat pe apă
Doar prin sfinte încredinţări.

Fântâna neprihănirii
Ne-adăpă setea comună
După Ziua întâlnirii
Când o trâmbiţă ne-adună
În vederea răsplătirii
Şi din care Domnul sună.

Munţii din adânc de ape
Înălţând piscul spre zări,
Spun mai mult decât încape
În a minţilor cămări
Despre etică şi-agape,

Despre cât e de aproape
Ceasul ultimei chemări,
Când a sufletului pleoape
Vor fi şterse de întristări
Ca-n Lumină să-şi adape
Ochii noii înfăţişări.

Da! Ne-apropiem de locul
Unde sufletul se-opreşte
Spre-aşi deschide tainic cortul
Pentru Cel ce-i stabileşte
Şi-i întinde orizontul,

Căci El scrie epitaful
Fiecărui duh în parte
Şi închide paragraful
Multelor clepsidre sparte,
Cântărind cu grijă praful
Fiecăreia în parte.

poezie de Ioan Hapca din Reflecţii (19 iunie 2023)
Adăugat de Carol
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

După cum ştiţi fiecare
Mama, suflet mare are
Şi pe-al ei suflet apasă
Tot ce e în întreaga casă.

Şi sufletul ei cuprinde
Orice foc care se-aprinde
În inima celorlaţi,
Când la masă, adunaţi,
Spun de ce sunt apăsaţi.

Mama-i o nemărginire
De speranţă şi iubire
Care-aduce cu-a ei mână
În căminul ei lumină

Ea găseşte oricând putere
Să mai poarte o durere
Într-a pruncului favoare
Ca-n furtuni să-i fie soare
Cu dulci raze protectoare.

Ea poartă-n inima ei
Tot ce sunt copii săi
Şi din orice depărtări
Şterge lacrimi şi întristări

Şi aşterne flori pe cale
Pentru odraslele sale
Simţind ca pe-o datorie
Să le facă bucurie.

În caldul ei sufletesc
Roade dulci, bogate cresc,
Roade de care au parte
Pruncii şi când sunt departe.

Tu eşti opera ce-o scrie
Mama ta cu bucurie
Şi dorinţă luminoasă
Să fii veşnic valoroasă.

Tu eşti rodul mamei care
Trece des prin încercare
Şi prin valea de suspine,
Toate, toate pentru tine
Ca să-ţi fie în viaţă bine.

Mama-i o nemărginire
De speranţă şi iubire;
Nu se lasă biruită
Nici în ultima clipită,
Luptă, luptă pentru tine
Să-ajungi OM, să-ţi fie bine!

poezie de Ioan Hapca din volumul de versuri Reflexii
Adăugat de Aurica Cristea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când iubeşti pe cineva, când iubeşti cu adevărat acea persoană, îi aşterni inima ta deschisă. Îi dai o parte din tine pe care nu o dai altcuiva şi laşi acea persoană într-o parte din interiorul tău pe care doar ea o poate răni – îi dai la propriu lama cu o hartă despre locul unde să taie cel mai adânc şi cel mai dureros în inima şi sufletul tău. Iar atunci când loveşte, este dureros – ca şi când ţi-ar sculpta în inimă.

citat din Sherrilyn Kenyon
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din ceasul tainicei chemări

Din ceasul tainicei chemări
Când părăsit-am calea largă
Ne-au cucerit încredinţări
Şi-ai noştrii paşi spre Cer aleargă.

Mergeam în grabă spre neant
Când auzit-am vocea lină:
"Mesajul Meu e important
E uns cu pace şi Lumină."

Am ascultat şi L-am urmat
Pe-al jertfei Fiu şi-al nostru Rege
De-atunci cu sufletul predat
Putem comori cereşti culege.

Privirea Lui ne-a-nsufleţit
Să nu mai vrem, nicicând, himere
Şi-atât de mult L-am preţuit
Când ne-a vorbit de Înviere.

Din clipa când L-am cunoscut
(Atunci, în ziua cercetării)
Lucrări precare n-am mai vrut
Şi nicio stare-a nepăsării...

Ci implicare şi progres,
Conecţii cu dumnezeirea
Pe-acestea, zilnic, le-am ales
Să nu ne pierdem moştenirea.

poezie de George Cornici din Pelerini printre versuri (15 ianuarie 2016)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alfonso Churchill

Râdeau de mine numindu-mă ‘Profesorul Moon",
Pe când eram un copil în Spoon River, născut cu setea
De a cunoaşte stelele.
Mă luau în râs cand le vorbeam despre munţii selenari,
Despre căldura extremă şi despre frig,
Şi despre văile de abanos sau vârfurile argintii,
Despre Spica de la quadrilioane de ani depărtare
Sau despre puţinătatea omului.
Dar acum, când cavoul meu este onorat, prieteni,
Lăsaţi onoarea să fie nu pentru că am predat
Astronomia la Knox College,
Ci mai degrabă pentru aceasta: folosindu-mă de stele
Am predicat despre măreţia omului,
Care nu e doar o parte neînsemnată din natura lucrurilor,
Între distanţa dintre Spica şi Spiral Nebulae;
Nici parte fără importanţă din întrebarea
Privitoare la ce însemnă dramă.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se sculară boierii şi văzură atâtea fiare arse, nu le venea a crede ochilor. Se duseră să-şi ia armele de unde le agăţaseră, dară ia-le de unde nu e. Văzură în cele din urmă că sunt păcăliţi, se cătrăniră de mânie, însă înghiţiră găluşca. Ciobănaşul era gata de plecare, fiindcă tocmai se îngâna ziua cu noaptea, încălecă şi o luă la sănătoasa; vezi că se cam şi temea să nu paţă ceva din mâna boierilor. Boierii iarăşi îl ajunseră de pe urmă şi îl întrecură, bătându-şi joc de dânsul, când erau pân dreptul lui. Seara iarăşi târziu sosi şi ciobănaşul la locul unde se aşezaseră ei să conăcească. Cum ajunse, se trase la o parte ca şi în ziua trecută, îngriji de cal, apoi cină şi se culcă. Locul unde maseră ei noaptea aceasta era aproape de o lăcovişte nomoloasă. Boierii, cum văzură că ciobănaşul a adormit, îi luară calul şi îl înnomoliră în lăcovişte.

Petre Ispirescu în Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâţa grasă

Vai, vai, vai, cât e de grasă,
mâţa asta-i cât o casă!
Când pe-o parte se prăvale,
aproape c-o ia la vale,
că-i aşa, mai mult rotundă,
de-aia pare şi mai scundă,
numai bunătăţi visează
când d-abia se deplasează.

Pe uşă abia încape
dacă intră dintr-o parte
sau dacă intră pe rând
labele şi trupul scund.
Nici să miaune nu poate
c-a mâncat prea mult din toate,
fără porţii sau masură,
parcă n-are doar o gură.

Eu vă spun acum precis
că, de-ar vrea să fie miss,
n-ar putea să aibă parte
de nicio festivitate
cât timp linge tot din oale,
de rămân aproape goale.
-Mâţo, oare poţi să ţii
o dietă pentr-o zi?

Altfel nu ştiu ce voi face
c-o pisică care zace
toată ziua pe covor
la mine în dormitor,
visând până-n miez de noapte
doar la oale şi la lapte.
Că pe ea o doare-n cot,
dar eu trebuie să scot
uşile din balamale
şi să-mi cumpăr alte oale!

poezie de Simona Epure
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada sufletului între aripi

Pe-o creangă de-alun,
sufletul îmi pun;
pe-o creangă de os,
sufletul îmi cos;
pe-o creangă de brad,
sufletul îmi ard;
pe-o creangă de pin,
caut în destin.
Pe-o creangă de apă,
sufletul îmi scapă
şi-alerg după el
tras printr-un inel
până ilumină
fructul din grădină,
curcubeu-n umăr,
soarele-ntr-un număr,
timpul ce se coace
printre dobitoace,
clipa-n altă clipă,
aripă-n aripă,
corul într-un nor,
zborul într-alt zbor,
soboru-n sobor,
vina-n altă vină:
lumină, lumină...!

poezie de Ion Pachia-Tatomirescu din volumul de versuri Zoria (7 iunie 1977)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patruzeci de zile

Obiectele au ochi de jar, mai ales cărţile, cum spunea o prietenă.
Când privesc cum s-au demodat, prizoniere în imitaţii ieftine de piele,
în cartoane căptuşite cu burete, în haină de supracopertă,
mi se tulbură ochii de milă, ca pentru nişte copii.

Nu toate femeile scot cărţile la aer o dată pe an, la fel cum
tot ele nu curăţă tocul ferestrelor, ci doar geamul,
geamul păcătos care ne inundă cu razele maculate cu praful gărilor şi
aşteptărilor, cu praful celor muribunde, cu file palide şi litere
ce-şi pierd identitatea, atrase în hârtie precum frunzele toamnei în pământ.

Povestitorul scrie, scrie tot mai repede.
Scrie, scrie tot mai la fel, până când ele nu mai au titluri.
Abia ce mă prind cu dinţii de liana unei jungle, că imediat jungla
devine deşert, liana şarpe şi eu călcâiul Evei muşcat de şarpe.
Eu scriu despre apă, apoi despre fântână, apoi despre găleată,
el scrie invers: găleata se varsă în fântână, fântâna seacă şi apa se tulbură.

Nu toate femeile îşi scutură hainele de praf, şi atunci
praful razelor dimineţii în casa lor e doar praful anticarilor şi bibliotecilor,
peste genele lor frumoase şi închise, când stau de veghe şi de rugă
pentru copiii lor buni şi fără de noroc. Acest pământ, ţinut în lumină.
Povestitorul scrie mai departe, cărţi noi şi fără de noroc.

Numai noaptea, peste pietrele din curtea bisericii, peste lespezile scrise,
cad raze de lună ca în grădina Ghetsimani. Raze curate.

poezie de Cristina-Monica Moldoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Haiducii

Zburau dinspre dealuri, cu pletele-n vânt,
spre satul din vale, spre locul lor sfânt,
din care-au plecat, toţi cei şapte flăcăi,
spre codri, prin munţi şi sălbatice văi.

Puternici şi tineri, se-aud chiuind,
priviţi de fecioare la ei jinduind,
se pierd într-un tropot şi-n norul de praf
rămas ca pe-o cruce un vechi epitaf.

Doar câinii îi latră din greu, ca la lupi,
în rest e tăcere ce-i greu să o rupi,
căci oamenii-aşteaptă la locul ştiut
un dar preţios, obicei cunoscut,

O parte din munca ce li s-a furat,
întoarsă, prin luptă-‘napoi, pentru sat,
de tineri ce zboară, cu pletele-n vânt,
spre satul din vale, spre locul lor sfânt.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pseudo-love

La final, ochii îmi rămân doar un subterfugiu
o stânsoare venind pe nepregătite
dezvelind în nuanţe neverosimile
liniştea nopţii de pe chipul tău
până sus, în vârful materiei întunecate
ar fi de ajuns să arunc cu pietre spre stele
depăşind vălul necredinţei
apoi să mângâi luciditatea
ca un pescar care-şi aruncă năvoadele
tot mai adânc până se va prinde de propria-i închipuire,
până când prada şi prădătorul vor deveni o singură fiinţă
una care sângerează
în pântecul nopţii.

Dar tu
- copilă neîmblânzită
iartă-mi munţii de grijă ce-i port în mine, din întunericul casei unde doar
singurătatea a mai rămas să ruginească
o fi poezia umbră peste trupul meu, cuvinte de nelepădat în care mi se scurg
anotimpurile dimineţii,
eu-
un biet corp bătrân care şi-a lăsat dragostea -
ancoră, să nu mai rătăcească în văltoarea apelor.
Tu nu mai spui nimic, tu eşti
ceaţa care vine ca un val păcătuind la întâmplare.
Focul doarme în ochii tăi ca o bestie senină,
şi mi-e aşa frică
să-ţi învelesc sângele
cu nisip.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare din Zaragoza

Fraţi iubiţi de pretutindeni vă înştiinţăm şi despre noi
Ca să ştiţi că şi pe-aici este "vremea cea de apoi",
Oamenii-s mai răi ca groaza care bântuie de zori
Dar mai sunt şi raze blânde ce se-arată printre nori
Aducând căldura scumpă a divinelor valori.

Pe-aicea-i o pandemie şi nu ştim cât o să ţină
Toată ţara-i ghemuită şi cârcită-n carantină
Nimeni nu te vizitează, nu mai sună interfonul,
Ne vin numai informaţii de strănută telefonul...
Însă noi, uniţi în duhul Îl glorificăm pe Domnul.

Toată lumea-i speriată căutând în van soluţii
Şi aşteaptă ca acestea să vină prin instituţii...
Noi ne desfătăm în duhul fiindcă preţuim Scriptura
Şi-o punem la loc de cinste sorbindu-i învăţătura
Şi-astfel ne întărim într-una cu Dumnezeu legătura.

Căci doar aşa se poate ajunge la soluţia deplină
Că-n definitiv soluţia-i Cel ce-L aşteptăm să vină.
El a fost din totdeauna şi va fi până-n vecie
Scutul şi tăria noastră şi deplina bucurie,
El E tot ce-avem nevoie şi acum şi-n veşnicie.

Dacă vremurile-s tulburi, noi senini o să trăim,
Inima-n Cuvântul vieţii avem să ne-o veselim.
Toţi în duhurile noastre ne-om uni în rugăciune
Până Focul va aprinde chiar şi cel mai mic tăciune
Şi vom ţese astfel haină pentru-a lumii goliciune.

Prin Cuvânt şi rugăciune ne impunem cu tărie
Şi călăuziţi de Duhul vom fi toţi lumină vie,
O putere ce lucrează cu Putere, maiestuos
Şi deschide bine ochii fiecărui păcătos
La soluţia supremă care-i Domnu Isus Hristos.

Cam aceasta-i situaţia, nu prea am multe de spus
Vă salut pe toţi cu harul şi cu pacea lui Isus
Şi-acum sufletele celor izolaţi în acest loc
Vă îndeamnă să vă încingeţi cu Adevărul la mijloc
Cerând Domnului să pună în toţi Divinul Său Foc.

poezie de Ioan Hapca din volumul de versuri Reflexii
Adăugat de Aurica Cristea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se întoarse acasă, dete iarăşi pe la zâna. Ea, ca şi de la rând, îl rugă să se dea niţel odihnei; şi în acel timp îi schimbă apa, puindu-i alta în locul celei ce adusese el. Sculându-se după somn, luă borcanele cu apă şi veni acasă. Atâta îi fuse mă-sii, ca să-l vază. Nu ştia ce mai făcea de bucurie. Îl săruta şi p-o parte şi pe alta. Apoi după ce bău din apa ce-i aduse, ei îi păru că mai prinse niţel suflet. Vorbă să fie! Ea nu băga de seamă, vezi, că bucuria pentru vederea fiului său o face să fie oarecum mai sprintenă. Zmeul se da de ceasul morţii când îl văzu că s-a întors cu isprava făcută. El (îşi) bătuse capul mult şi bine să dea în cap pe fata împăratului, în lipsa fiului său, dară toate mrejele lui rămăseseră de râs; căci ea nu dete în clapca în care o împingea spurcatul. Ea nu-şi putea da seamă de ce tot umblă el pe lângă dânsa cu şoşele, cu momele. Nici că visa despre ce avea de gând procletul de zmeu. Pasămite zmeului îi era frică să se ia la luptă pe faţă cu voinicul. Ci voia să-l piarză prin viclenie, şi apoi să-şi bată joc şi de mă-sa, ca să-şi izbândească pentru moartea fraţilor săi. Dară nu-i ajută Dumnezeu.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbra

Magia nopţii când coboară,
Satu' se transformă-n hău.
În piept îmi zace-a câta oară
Un dor nebun de chipul tău.

Şi azi mai simt plăcere fină...
Din lumea ta doar pot s-o am.
Îmi umpli viaţa cu lumină
Prin fulgii moi ce-mi bat în geam.

Şi prin dorul cel enorm
Născut din pieptu' tău, de-aproape,
Te simt prin vis atunci când dorm,
Luceafăr tăinuit în noapte.

Vreun vis urât vrând să te zboare
Tristeţea-şi cată cărărui.
Un zâmbet vrea să mă-nfioare
Născut din ochii tăi negrui.

Tot ce-i trist e mai departe...
Tristeţea-şi caută cărări,
Pentru vis se naşte-o moarte
Ce-l elimină în zări,

Şi-i pustiu, şi-i fără urmă,
Deja triumfă nalţii nori...
Din tot ce-a fost rămâne-o umbră
Ce se-ngroapă în ninsori.

poezie de Diana Enachii
Adăugat de Diana Enachii
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate lucrurile ce merită cu adevărat trăite, se află în afara lui "eu, mie, şi despre mine". Doar atunci când te dai pe tine la o parte, poţi iubi, trăi şi crea cu adevărat. De ce? Pentru că nu va mai fi vorba despre tine, ci despre a iubi, a trăi şi a crea în sine. În mod paradoxal, când te opreşti din a mai urmări să-ţi fie bine, lucrurile frumoase vin şi se întâmplă de la sine. Nu e nevoie să te asiguri că se întâmplă ce-ţi convine, căci viaţa îţi va scoate-n cale, atunci când nu-i mai stai în cale, tot ce-i mai bun pentru tine.

citat din Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar Hristos este Viaţa

Domnul când îmi e scăparea
Nu mă tem de niciun rău
Căci mă-mbracă-n îndurarea
Şi-mi oferă El salvarea
Căci Isus mi-e Dumnezeu
Paza sufletului meu

Când Hristos îmi e lumina
El mă-mbracă în Cuvânt
Ca să-i cânt întodeauna
Că-mi e viaţa şi cununa
Până voi intra-n mormânt
Să fiu plin de Duhul Sfânt

Doar Isus îmi e menirea
Tot ce am aici mai sfânt
El îmi dă neprihănirea
Şi mi-arată doar iubirea
Ca Fiinţa Lui să-i cânt
Cât voi fi pe acest pământ

Cât de scump este azi drumul
Chiar la umbra Lui Hristos
Cum nu este chiar niciunul
Căci toate se sting ca fumul
Dar rămâne aici jos
Cel creat doar — de Hristos

Numai El e mângăiere
Numai El e bogăţia
Căci ne are în vedere
În lumea care azi piere
El ne ţine azi fiinţa
Şi ne dăruie credinţa

Prin Hristos şi doar prin El
La Tatăl avem intrare
Al vieţii sfinte Miel
Ne e scop şi ne e ţel
El ne e înviorare
Şi în veci de veci salvare

Nimeni altul nu mai poate
Să ne dea neprihănirea
Să ne scape de la moarte
În Rai să ne facă parte
Să ne ofere dar iubirea
Şi de asemeni izbăvirea

Nimeni mâna nu ne-a-ntins
Să ne ofere veşnicia
Viaţa noastră ca un vis
Să fie un drum deschis
Căci Isus e bucuria
Şi e raiul— armonia

Numai El azi ne oferă
A vieţii cale sfântă
Tot ce inima ne speră
Chiar a fericirii eră
De-n noi inima azi cântă
Şi spre El duhu se avântă

Căci trăim doar prin Isus
În lumina Lui curată
Cum nici stele aici nu-s
Dar sângele Lui i-a curs
Şi viaţa ne e dată
Doar prin jertfa-i fără pată

De aici nimeni n-a-ndrăznit
De aici de pe pământ
Să fi dar mărturisit
C-aici jos el a venit
Trimis chiar de Tatăl Sfânt
Pentru omu-n moarte frânt

El să fie o lumină
Omenirea s-o salveze
Pe-a lui braţe să o ţină
Fiind dar fără de vină
Tatăşlui s-o-ncredinţeze
Şi-n ceruri să o aşeze

Nimeni altul n-a-ndrăznit
Despre sine să susţină
Că-i lumină-n răsărit
Că este neprihănit
Şi că el e o lumină
Că nu are nicio vină

Eu sunt Viaţa şi-Nvierea
Nimenea nu a mai spus
Căci nimeni n-are-nfierea
Tatălui făcând plăcerea
Ca şi Fiul Lui Isus
Ce i-a fost în veci supus

Noi venim să-ţi mulţumim
Pentru tot ce Tu ne-ai dat
Azi copii Tăi să fim
Inima să-ţi dăruim
Mire scump şi minunat
Să-ţi dăm sufletul curat
Betania 15 dec. 2019

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea să scriu despre toate femeile

care au intrat în carnea ta
ca într-un abator
unde se taie fără milă
fiecare centimetru de viaţă
unde strigătele sunt normale
iar durerile fac parte din ritual
unde arderile pe rug sunt fascinante
nu despre mine vreau să scriu
nu
doar despre ele
că le-am văzut cu gurile pline
de fericirea ta nocturnă
că tot carnagiu din privirile lor
face parte din planul tău de singurătate
şi că distanţa dintre noi
e doar o problemă de comunicare
a sângelui
a arderilor
a sacrificiului
despre asta vreau să scriu
că intrarea în carnea ta nu e o joacă
e un program la care lucrezi de ani buni
şi nici un virus nu poate să-ţi atace
singurătatea

poezie de Any Drăgoianu din Recuperarea sinelui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există hrană, ca

Există hrană, ca
pâinea, care alimentează o parte

a vieţii tale şi hrană ca lumina pentru cealaltă parte.
Sunt multe reguli despre cum ar trebui să te abţii

de la prima parte, dar numai o regulă pentru a ultima,
Să nu te saturi niciodată. Mănâncă şi bea însăşi substanţa sufletului,

cum face candela cu uleiul pe care-l absoarbe.
Dăruieşte lumină celor printre care umbli.

poezie de Rumi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Către care depărtări?

Neştiutele cărări
Şi-ale zilelor soartă,
Către care depărtări
Fără-ntorcere ne poartă?

Ochii bine nu-i deschidem,
Vai! Ce multe-avem de spus...
Când cu viaţa ne deprindem,
Tocmai viaţa ni s-a dus.

Facem treburi zgomotoase,
Toată lumea să ne ştie,
Pe când doar un pumn de oase
Vom lăsa pentru vecie.

Cei ce-i ţin în viaţă gura,
Faurii de gălăgie,
Spun că vor schimba natura,
Frunze-albastre-n pomi să fie.

Dar eu tac şi stau de-o parte,
Las a lor totul să fie.
Ştiu că gurile sparte,
Nu pot dăinui-n vecie.

Neştiutele cărări
Şi-ale zilelor soartă,
Către care depărtări
Fără-ntoarcere ne poartă?

poezie de Corneliu Calciu
Adăugat de Corneliu Calciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Nu citi la lumină slabă, pentru că-ţi strici ochii!" De câte ori n-ai auzit acest sfat? Nu-i aşa că le-ai spus asta copiilor sau prietenilor când citeau la lumină slabă? Uitaţi-l, pentru că face parte din miturile greşite despre sănătate şi este complet fals. Ochii se adaptează şi văd chiar şi în lumină mai slabă, dar, desigur, obosesc mai repede şi pot apărea dureri de cap.

citat din Rodica Creţu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Emily Sparks

Unde este copilul meu, copilul meu,
În care parte a lumii?
Băiatul pe care, dintre toţi din şcoală, l-am iubit cel mai mult?
Eu, profesoara, fata bătrână, inima castă,
Care i-am considerat pe toţi elevii copii mei,
L-am cunoscut într-adevar pe copilul meu,
Când am crezut că este un spirit în flăcări,
Activ, întotdeauna având înalte aspiraţii?
O, copile, copile pentru care m-am rugat şi m-am tot rugat,
În multele ore de veghere ale nopţii,
Îţi aminteşti epistola în care ţi-am scris
Despre dragostea minunată a lui Hristos?
Dacă ai primit-o sau nu,
Băiatul meu, oriunde te vei fi aflând,
Lucrează pentru propriul tău suflet,
Astfel încât toată ţărâna care eşti, toată zgura din tine,
Să îngenuncheze în faţa focului tău interior
Până când din foc nu mai rămâne nimic, doar lumina!...
Nimic în afară de lumină!

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!