Curaj, prieteni

(Stând şi bând pe un scaun făcut din relicvele corăbiei lui Sir Francis Drake)

Curaj, prieteni, ne suflă-n pânze un vânt bun din pupa,
Întindeţi toate velele, Steaua Polară far vă fie;
La revedere de-acum, pământ ferm, sus cupa,
Azi navigăm pe-o mare de băutură, plini de veselie!

Umpleţi cu vin nou burduful în hrubele cârciumii,
Căci, iată, vom tăia curând cercul ecuatorului fierbinte:
Hei, flăcăi! După cum mi se-nvârte capul, luaţi aminte
Că nava a luat viteză, iar noi deja navigăm în jurul lumii.

Ce suflete meschine-au cei care stau acasă
În loc să bată mările, nenumărate ţări străine,
Şi să câştige varii experienţe sau, cu privire curioasă,
Să descopere lucruri şi ţinuturi noi, ca mine!

Dar ai grijă, ai grijă, te rog, bunule cârmaci, ca nu
Cumva să treci în graba mare pe lângă Peru!
Acolo vom umple cala, cât numeri până la cincizeci,
Cu aur – şi-apoi nu vom mai fi nişte bieţi meteci,

Nu, noi nu vom mai fi săraci în veci.

poezie de Abraham Cowley, 1618-1667, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre abstinenţă

Însetat, Pământul stropii Ploii dă pe gât –
Şi bea, şi cască gura să mai bea pe-atât.
Plantele pentru a fi proaspete şi verzi
Sug sevă din Pământ şi beau cât nu-ţi imaginezi!

Chiar Marea, despre care fiece cap de sub cozoroc
Crede că n-ar avea nevoie să Bea absolut deloc,
Soarbe din zece mii de Râuri tot lichidul,
Râuri pline ochi cu elementul vieţii, translucidul!

Însuşi Soarele (dacă sunteţi atenţi şi luaţi aminte)
Nu-i mulţumit doar cu lava lui fierbinte,
El bea-îndelung din ale Oceanelor şi Mărilor ulcele
Şi-apoi, sătul fiind, e-înghiţit de Lună şi de Stele.

Ele beau şi dansează-n propria lumină,
Ele beau şi veselia nu li-i deloc străină.
În Natură nimeni nu-i lipsă de la chef şi zaiafet
Şi toţi sunt Sănătoşi şi n-au niciun regret.

Aşa că umpleţi până sus Ulciorul fără frică,
Umpleţi toate Paharele, pentru că dacă, la o adică,
Toţi beau în Univers şi-mi fac ochi dulci pocalele cu vin,
De ce, Oameni ai Moralei, ar trebui ca eu să mă abţin?

poezie de Abraham Cowley,1618 – 1667, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marinari

Când navele noastre vor reveni, după ce-au bătut pline curaj
Mările, aici, unde dealurile parcă-s gata să cadă peste oraş,
Le vom împături cu grijă velele şi le vom pune la adăpost
Şi toate vor fi iarăşi aşa cum înainte de plecare-au fost...

Cu turla bisericii înălţată spre cerul rotunjindu-se-n azur,
Cu-aceleaşi, de toţi ştiute, străzi şi cu prietenii obişnuiţi în jur.

Vom sta lângă foc şi ne vom fuma pipele plăcut mirositoare,
Şi vom bea la han o oală, două de bere-nainte de plecare,
Vom săruta cele mai frumoase fete şi vom spune copiilor poveşti
Despre ţări străine, furtuni, epave şi-ape oglindind cerul cât priveşti.

Apoi, cu marfa stivuită-n cală, nava se va avânta iar în larg, vitează,
Iar valurile se vor întoarce grăbite spre ţărmul care se îndepărtează.

poezie de Harry Kemp, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Navigând spre casă

Navigăm în noaptea asta
la pescaj minim. Spunem o rugă.
Parâmele-s stivuite frumos
la pupa şi pe teugă.
Magaziile-s goale,
nava-i balastată.
Bigile-s coborâte la post,
ancora asigurată.
Nava vibrează-n tangaj. De la prova la pupa,
Spălând-o, valurile-aleargă-încoace şi-n colo.
Ne-îndreptăm spre casă,
În zorii zilei vom fi acolo.

poezie de Ira "Flare" Fredricksen, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cala

Cala pe cale
sa-mi luminezi,
ochii ce plang
sa-mi usuci,
cu alb moale
si-un superb,
din petala
ce-mi curata,
geana de sare.
Cala pe cale
sa-mi atingi,
degete uscate
dintr-o iubire,
pune-mi catifea
si-un sarut,
sa-mi vindec
durere din ele.
Cala pe cale
sa-mi porti,
privire in tine
si-n cupa deschisa,
sa-mi inghiti
lent si atent,
iris ce are
lumina slabita.
Cala pe cale
sa-mi daruiesti,
parfum de uitare
pe perna,
sa-mi stai stapana
intr-un vis,
sa am fericire
si nu regrete.
Cala pe cale
sa-mi porti,
inima in splendoare
si timp,
sa te privesc
sa te cant
sa te simt,
sincera floare superba.
Cala pe cale
de a iubi,
maini
buze
gene
si suflete grele,
eu sunt multumita
ca tu existi,
in culoare
in viata
in gradina
ori in glastra,
si tu!
reusesti sa cuceresti
multe suflete,
ce pot lega
o mare iubire.

poezie de Adelina Cojocaru (14 septembrie 2015)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Steaua sus răsare

Steaua sus răsare
Ca o taină mare,
Steaua străluceşte
Şi lumii vesteşte

Că astăzi curata,
Prea nevinovata,
Fecioara Maria
Naşte pe Mesia.

Magii cum zăriră
Steaua şi porniră
Mergând după rază
Pe Hristos să-l vază

La Dânsul intrară
Şi se închinară,
Cu daruri vestite
Lui Hristos menite.

Şi de-acum până-n vecie
Mila Domnului să fie,
Tuturor cu bucure
Şi de mare veselie.

folclor românesc
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aţi găsit Carul Mare sau Ursa Major, cum i se spune în astronomie. După ce aţi identificat Carul Mare priviţi ultimele două stele din patrulater (din car). Acestea indică drumul spre steaua Polară. Trasaţi o linie imaginară de la steaua mai slabă la cea strălucitoare şi mergeţi cu privirea până când întâlniţi o stea cu strălucire asemănătoare cu a stelelor de la care aţi pornit. Aceasta este steaua Polară. Dacă nu sunteţi siguri că aţi identificat-o bine, mergeţi în casă (sau aşteptaţi) o jumătate de oră, apoi ieşiţi şi vedeţi dacă steaua Polară s-a mişcat în raport faţă de clădirile de pe teren (fata de copaci sau orizont). Dacă nu s-a mişcat este steaua Polară.

citat din Adrian Şonka
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După cuvinte

Te vei libera de mine,
Eu voi zbura ca frunza-n vânt
Spre ceru-nalt dar înălţimea
Nu are creastă în cuvânt.

Şi te voi aştepta acolo,
Alambicate răni ce dor,
Le voi ascunde între ceruri
Şi vei fi doar un cititor.

Şi cercul se termină-odat',
Destin din litere făcut,
Am locuit în doi pe-o cale
Şi-apoi pe rând noi am zăcut.

Călatorit-am în cuvinte,
Ţi-aduci aminte cum scriam?
Acum, eu am uitat silabe,
Atunci, uitam ce mai eram.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soţia marinarului breton

La-începutul celeilalte ierni noi, prea-frumoşii,
Ne-am căsătorit – după Anul Nou a plecat pe mare.
Acum florile de mac ard roşii,
Iar eu sunt aici pe cheu, privind în zare.
I-aştept sosirea, având tovarăşi albatroşii,
Pe unde-o fi? Distanţa dintre noi îl doare?

"Nu plânge, curaj, coniţă,"-mi spune căpitanul;
"Se va întoarce curând acasă. Aşteaptă, fii cuminte!
Deocamdată zace într-un spital, se face de-acum anul...
La Rio de Janeiro,-n Brazilia febricidă şi fierbinte.
Nu ştiu ce boală-a căpătat, ştiu doar că trăieşte băietanul
Şi că-într-o bună zi iarăşi îţi va ieşi-înainte."

Am trimis telegramă, să aflu date mai precise,
La Spitalul Marinei şi-am primit răspuns a doua zi.
Citez cuvintele infirmierei, exact cum au fost scrise:
"Soţul tău iubit nu va muri;
Dar să nu te-aştepţi la un barcaz cu velele întinse –
Nu pot, desculpa-me, să-ţi spun din ce pricini. "

Luni după luni au tot trecut,
La multele scrisori trimise, primeam doar un răspuns,
Mereu acelaşi, cu-acelaşi conţinut:
" Nu te lăsa-învinsă de nici un neajuns,
Căci omul tău nu va muri, deşi-îndelung a tot zăcut –
Ce boala are nu-ţi putem spune, oricât ar ţi-ar fi de neplăcut. "

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

După încă zece luni, iată-l intrând din nou pe poartă,
Gârbov şi-îmbătrânit, o biată arătare,
Pentru-a-mi spune că niciodată, dar niciodată,
El nu va mai pleca pe mare.
De-atunci, cu ochi lipsiţi de strălucire, la mareea-înaltă,
Stă lângă uşă urmărind talazurile verzi din depărtare.

În somn, se-întoarce cu spatele la mine
Şi geme, blestemând amar, nişte anume
Iepe spanioleşti de dincolo de mările saline,
Care l-au nenorocit pentru cât va mai trăi pe lume –
Căci nu v-a scăpa nicicând de neputinţa şi de-acea ruşine
Aduse lui de Boala Care N-are Nume.

poezie clasică de Robert William Service, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fetele trag de remorca prova

O navă la tropice pe marea-n spume, cu cer senin deasupra,
Cu velele întinse de alizeul sprinţar suflând din pupa;
Stâncile din jur sunt viscolite de pulberea stropilor de mare,
Pentru că azi fetele trag de remorca prova, frăţioare..."

Şi, iată, "Trageţi, fetelor, cu toată puterea, continuu,
Polly şi Dolly şi Sally şi Sue –
Mame şi surori şi iubite, hai, toate,
Trageţi... trageţi până la capăt, cât de tare se poate!"

Aleargă cu şaişpe noduri spre nord, sprintenă şi sigură,
Cu vântul intrând în velele zburător şi cu un os în gură*;
Cu un siaj ca scocul morii, nava rulează-n grabă mare,
Pentru că azi fetele trag de remorca prova, frăţioare!

Pe dunetă, în miezul zilei, Căpitanul priveşte peste copastie,
Se foieşte de colo până colo şi fluieră o melodie,
Apoi pune deoparte sextantul şi spune-n gura mare:
"Azi fetele trag de remorca prova, frăţioare!"

"Am avut parte de navluri şi de marfă la potrivit soroc
De cereale şi de cherestea, şi de mult, mult noroc.
Nitraţi pentru Taltal şi pentru Bombay orez cu bobul mare,
Dar azi fetele trag de remorca prova, frăţioare."

"A navigat încărcată la pescaj maxim, a ocolit capul Horn,
A rătăcit în ceaţă printre sloiuri, lovită de-al tempestelor harpon;
La latitudinea cailor* a plutit nemişcată, arsă nemilos de soare,
Dar azi fetele trag de remorca prova, frăţioare."

Ascultaţi cum cântă Vânturile Permanente* răsunătoare,
Voioase cântece marinăreşti în velele albe, nemuritoare,
O, ascultaţi cum fluieră fungile şi straiurile-a sărbătoare,
"Azi fetele trag de remorca prova, frăţioare!"

Iată! Se vede gura Canalului, iar pe mal mulţime de norod,
Uralele urcă până la cer când parâma remorcherului e la bord –
"Volta", strigă ofiţerul – apoi, plata pentru paişpe luni pe mare –
Pentru că azi fetele trag de remorca prova, frăţioare..."

"Haideţi, trageţi, fetelor, cu toată puterea, continuu,
Polly şi Dolly şi Sally şi Sue –
Mame şi surori şi iubite, hai, toate,
Trageţi... trageţi până la capăt, cât de tare se poate!"

*O veche credinţă a marinarilor din epoca navelor cu pânze era aceea că atunci când un velier se îndrepta spre casă, după multe luni petrecute pe mare, căpătând un important plus de viteză în zona unde bat alizeele permanente, asta se datora faptului că fetele de acasă... "trag de remorca prova".

* Un os în gură – referire la bompresul navei.

* Latitudinea Cailor – latitudini subtropicale între 30 şi 35 de grade la nord sau la sud de ecuator. În acel areal lipsit de vânt navele pierdeau mult timp din lipsa elementului propulsor, vântul, fiind nevoite să arunce o parte din marfă peste bord pentru a uşura nava şi, implicit, pentru a reduce pescajul; se aruncau în mare până şi caii, cărora, altă durere de cap, nu mai aveau de unde să le fie asigurată apa necesară.

* Vânturile de vest (predominante ~ dominante) – bat constant, tot timpul anului, între latitudinele de 35-65 de grade nord/sud.

*Poemul a fost pus pe muzică de Alan Fitzsimmons, Bob Zentz, etc

poezie de Cicely Fox Smith, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două nave

Cum stau lângă cruce pe piscul solitar, ţărmului avanpost,
Admirând maiestuoasa regină a lumii noastre, marea,
În penumbra-ntunecată a muntelui o navă stă la adăpost,
Iar alta navighează tăindu-şi cu prova-n talazuri cărarea:

Una se-avântă cu aripi albe-ntr-o cursă de mare-anvergură,
Cu flamura şi velele vibrând extatic deasupra undelor marine;
Alta, la umbră, cu pânzele strânse,-i legată de-o gemandură –
Nava care m-aşteaptă pe mine.

Dar, iată! Eu îi pot vedea Porţii coloanele sclipitoare
În zarea luminoasă unde norii întunecaţi se sparg
Şi-aud dinspre nava care-abandonează golful, în depărtare,
Cântecul voios al marinarilor la gabie, sus pe catarg.

Iar acum, mă gândesc la urmele radiante care-au adus
Consolare pe Marea Galileii bătută de furtuni haine –
Şi-aştept semnalul sifleei pentru-mbarcare, la apus,
Pe nava care m-aşteaptă pe mine.

*15 August – Sf. Maria – Ziua Marinei Române

poezie de Francis Bret Harte, 1836-1902, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un gând

(Bunei care a plecat)

un veac parcă a trecut
de când nu mai eşti pe-aici.
va veni curând
prima primăvară fără tine.
să stai liniştită – vom avea grijă
de toate florile tale, de cuiburile rândunicilor,
de marginile lumii pe care-ai iubit-o.
vom avea grijă de toate.
şi tu, ca totdeauna,
ne vei purta de grijă.

poezie de Alexandru Mărchidan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul corăbierului

Tot echipajul pe covertă!
................................
Se-apropie dinspre vest furtuna,
Norii aleargă înnebuniţi pe cer,
Şfichiuind cu biciurile luna.

Vântul fluieră-n fungi şi-n straiuri,
Ne înclinăm, reducem velele la jumătate;
Acum, c-un salt şi o cădere, plonjăm
În primul ochi al vijeliei înspumate;

Muşii, ghemuiţi unul în altul jos
În cabine, înalţă rugi fierbinţi cerului:
Omul tânăr – singur şi liber,
Bătrânul – alături de nevasta lui;

Unul ar renunţa la tot avutul,
Iar altul la frageda, blonda lui iubire,
Pentru-o bucăţică de pământ ferm
Pe care să-şi afle râvnita izbăvire.

Asiguraţi bine sarturile, vitejii mei,
Şi rulaţi strâns velele, nu-i timp de glume,
Rafalele care ne vor lovi curând
Ar putea şterge de pe pământ întreaga lume....

Mâine, băieţi, pasagerii se vor simţi nişte eroi,
Afişând pe punte un aer mândru şi solemn,
Iar noi – noi vom mesteca, scuipând, tutun
Şi, cu coada ochiului, ne vom face câte-un semn,

Spunând, în vreme ce nava se-avântă înainte
Cu velele în vânt: "În viaţă mea pe mare
Am întâlnit, ehei, domnilor, stihii grozave,
Acum fost doar o furtună oarecare!"

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flotila de baleniere

În urale, balenierele-au părăsit portul
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare –
Şi lumea se-ngrămădea pe cheu şi saluta
Flotila care se avânta într-o aventură uimitoare.

Pentru că erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN
(O, vântul dinspre ţărm bătea spre mare!)
Şi POLLY DIN SLEIGHTS cu velele ei noi;
Eu doar spre MARY JANE priveam în acea zi de sărbătoare!
O, căpitanul Thwaites de pe MARY JANE,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare,
A ieşit de-atâtea ori cu nava lui în larg,
Era omul care onora orice provocare.

Erau acolo Jack din Grosmont şi Tom din Staith,
(O, vântul dinspre ţărm cum mai bătea spre mare!)
Jim din Hayburn, Wyke cel Arătos – şi mai era
Robin Hood Will, flăcăul meu făr-asemănare.

Willy-al meu m-a sărutat în faţa tuturor
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Willy-al meu a urcat ultimul la bord
Şi şi-a fluturat bereta spre mine la plecare.

Şi astfel au plecat din port, lăsând uscatu-n urmă,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Deja vedeam parcă gheaţa sub etrava navei lor
Şi sloiurile-n derivă prin frigul nopţilor polare.

Treceau luni de zile şi soseau alte şi-alte luni de zile,
Şi vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Şi de multe ori mama-n nopţile furtunoase
Plângea cu mine – curgeau lacrimi, multe şi amare.

Dar când, în septembrie,-a urcat pe cer luna plină,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat,
Flotila balenierelor noastre – fericită sărbătoare –
S-a întors acasă din mările nordului îngheţat.

Oamenii s-au strâns pe cheu şi le-au întâmpinat,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat;
De la orologiul primăriei şi până la farul de pe dig
O mulţime de popor aplauda neîncetat.

Le-am văzut din vârful scărilor vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat
Şi valurile dansau vesel sub bompresurile lor,
Şi-n bordul de sub vânt fulguia talazul înspumat.

Le-am văzut de lângă scările vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat;
Şi nava din fruntea flotilei noastre de baleniere
Tocmai dubla farul*, cu pavoazul cel mare ridicat.

O, erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN!
(Vântul dinspre mare bătea încă spre uscat ),
Se vedeau, roşii, velele lui POLLY DIN SLEIGHTS –
Şi întregul echipaj era pe punte adunat.

Încet-încet toate-au depăşit farul de intrare,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat –
Şi, la dane acostate, şi-au găsit odihna-n port,
Lungul lor voiaj odată terminat.

Dar unde, vai, unde-i oare MARY JANE,
Vântul bătea dinspre mare spre uscat!
Mulţi, îşi strângeau acum iubita-n braţe...
Pe mine iubitul de când nu m-a-mbrăţişat?

Of, spuneţi-mi unde-i MARY JANE,
Acum, iată, vântul bate dinspre mare spre uscat!
"Mary Jane cu întregul echipaj
În largul oceanului s-a scufundat!"

Duceţi-mă acasă la scumpa mea mamă,
Deşi vântul bate dinspre mare spre uscat;
Niciun talaz nu-mi va lovi iubitul,
Făr-a se izbi întâi de sufletu-mi înfrigurat!

Duceţi-mă acasă, căci de astăzi nu-mi mai pasă
Dacă vântul bate dinspre mare spre uscat;
Willy-al meu zace în abisurile morţii,
Dar inima lui bate în pieptul meu ca altădat'.

* A dubla farul – nava, în marşul ei, ajungând la travers de far (farul aflându-se într-o direcţie perpendiculară pe axa longitudinală a navei).

poezie de Arthur J. Munby, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călător clandestin

M-am furişat în iarna aceea ploioasă pe scara de bord,
Noaptea târziu, pe-o beznă neagră ca păcatul;
Se auzeau doar sâsâiturile stropilor de ploaie şi parâmelor,
Care ţineau nava legată de colţii babalelor, oftatul.

A părăsit portul înainte de ivirea zorilor, iar seara
M-a găsit îngheţat sub velele de rezervă pe coverta pustie.
Mă temeam că, odată descoperit, mă vor arunca-n mare –
Corabia tremura toată şi plonja-n valuri până la copastie.

Apoi, m-am strecurat afară. Îmbarcam apă-n bordul de sub vânt.
În prova, o goeletă se-ndrepta iute spre ţărm, nerăbdătoare;
Delfinii săreau în jurul ei făcând fel de fel de gimbuşlucuri,
Iar stelele coborau de pe cer s-atingă verga arborelui cel mare.

"De trei ori ura!" au strigat, li se-auzeau vocile sonore –
Şi, deodată,-au răsunat bătăi de clopot iuţi şi persistente;
Apoi muzica s-a stins, amestecându-se cu zgomotele mării,
Iar ea a dispărut în aplauzele hulei de fund luminescente.

Atunci s-a trezit în mine-un sentiment necunoscut...
De uimire-am înlemnit. De parcă marea şi valul călător
Sau velele rândunică, zburând în vântul nopţii,
Mă-nvăluiau în magia unui vis straniu şi fermecător.

Vârfurile catargelor dansau. Carul Mare,-n lumina nordului,
Atârna diamante scumpe pe nişte vele alb-spectrale.
Apele-ntunecate fremătau, iar cliperul respira adânc,
Mângâind oceanul cu carena, tremurând de încântare;

Asta s-a întâmplat demult – prima mea noapte pe mare –
Acum, bătrân, zilele mele de navigaţie-s sub bolta altui cer.
Iar eu aştept aici zi de zi, aştept cu răbdare
Până vor străluci iarăşi deasupra capului meu velele gabier.

Va fi, ştiu bine,-un debarcader acolo unde mă voi duce,
Va fi şi-o scară de bord acolo anume pentru cei ca mine;
Vor fi acolo, aşteptându-mă, nişte pacheboturi înalte;
Vor fi multe nave pe marea eternă – zvelte ca nişte balerine!

poezie de Bill Adams, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între timp, Lucian, la volanul maşinii luxoase a directorului, ieşise de mult din oraş. Pe şoseaua asfaltată de curând ce ducea spre Institut, maşina, condusă de tânărul cel chipeş, aluneca în mare viteză, totuşi, cu grijă. La un moment dat, lui Lucian i se păru că observă pe marginea şoselei o figură cunoscută. Părea a fi chiar tânărul care-i devenise de curând coleg, mai ales că purta o uniformă albastră, aproape identică cu a lui. Trecând pe lângă acel tânăr, încetini şi claxonă insistent. Nedumerit, băiatul cu ochii albaştri se întrebă în gând: "Ce naiba mai are şi idiotul ăsta de mă claxonează aşa? Ce l-o fi apucat? E cumva nebun? Sau ce vrea de la mine?" Maşina albastră îl depăşise puţin, dar se întorsese, iar după câteva clipe se oprise lângă el. Pe geam scoase capul un tânăr brunet, cu uniformă albastră; Mihai se ruşină că nu-l recunoscuse adineauri, doar era unul dintre colegii săi, ba chiar ce-l care-l susţinuse în acea seară, în faţa celorlalţi.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăciun pe mare

Velele, brice de gheaţă, tăiau în carne-acolo,-între Capul Sud şi Capul Nord,
Puntea era patinoar de la prova la pupa, de la babord şi până la tribord;
Vântul bătea dinspre nord-est, împingând turme de berbeci albi pe mare;
Adăpost? Doar lângă recifurile-ascuţite şi stâncile albite de vânturi şi de sare.

Mateloţii, la resac, auzeau valurile în dimineaţa zilei friguroase;
În lumina vineţie-a zorilor ne zăream feţele vineţii, ceţoase;
O zbugheam toţi pe punte la ţipătul sălbatic al înfriguratului nostrom –
Tot ridicând, tot coborând, prin rafalele de vânt vela artimon.

Toată ziua-am luptat cu talazurile între Capul Nord şi Capul Sud
Şi-am tras de velele-îngheţate luptând cu vântul duşmănos şi ud.
În ziua rece ca o iubire lipsă-, n dureri amarnice şi groază, în gura de fiord
Am înfruntat stihia navigând în volte spre nord şi sud, spre sud şi nord.

Ne-am ţinut departe de Capul Sud, unde scrâşneau balaurii în ape,
Dar cu fiecare voltă Capul Nord se-aţinea tot mai aproape.
Dincolo de pulberea salină se vedeau stâncile, casele şi-ogorul gras,
Şi paznicul de far în curtea lui, cu ochelari pe nas.

De-a lungul coastei, zăpada de pe-acoperişuri era albă, spumă-a mării;
Ardeau focuri vii în fiecare sobă din toate locuinţele-aşezării;
Sclipeau ferestrele-n gerul aspru, iar fumul din hornuri se înalţa în slavă;
Aş fi putut jura că mirosul de mâncare caldă-ajungea până la noi pe navă.

Clopotele bisericii din sat răsunau pline ochi de voioşie;
Toate erau aşa cum oamenii-şi doreau şi cum trebuiau să fie-n
Dimineaţă de Crăciun, doar pentru noi, cei din furtună, de temut;
Chiar lângă clădirea pazei de coastă se-afla casa-n care m-am născut.

Oh, well, am văzut odaia primitoare, feţele de-acolo, atâta de plăcute,
Ochelarii mamei cu rame de-argint, părul tatei sur, paharele de vin ştiute;
Şi, well, am văzut focul din cămin şi scânteile, nişte spiriduşi
Dansând deasupra blidarelor cu farfurii de China, îmbujoraţi şi jucăuşi!

Şi, well, ştiam şi ce vorbesc părinţii, vorbeau de mine, de absenţa mea,
De umbra care sunt plutind prin curte, de fiul care-acasă nu se întorcea;
Şi, o, fiul păcătos care păream a fi, în nici un fel în ceasul oportun,
Era acum aici, trăgând de frânghiile-îngheţate bocnă,-n ziua de Crăciun!

Au aprins lumina farului şi negurile înghiţite-au fost parcă de ocean;
" Toţi marinarii sus, pe arboret," l-am auzit strigând pe căpitan.
" In numele Domnului, nava nu va rezista", secundul Jackson a ţipat,
..." E singura şansă, domnule Jackson, – sau marea ne va aşterne pat!"

A tremurat velatura din încheieturi, dar velele erau noi şi bune,
Iar corabia a întors cu bine-n vânt, ajutată poate şi de-o rugăciune.
Ziua de iarnă se prelingea-n amurg, iar noi cu steaua polară pe catarg
Ne-am îndepărtat de ţărm, de stâncile rânjind, luând curs spre larg.

Au răsuflat toţi uşuraţi, iar eu am început să cânt sub cerul vesperal,
Văzând cum prova-înaltă înaintează mândră, tăind val după val;
Apoi, tot ce-am mai putut gândi în noaptea aceea, căţea rea,
A fost că eu plecam pe mare şi că familia-mi acasă îmbătrânea.

poezie de Robert Louis Stevenson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt bărbatul...

Toate lucrurile se destramă-n timp,
Doar amintirile nu vor să moară.
Am ajuns deja la vârsta bătrâneţii;
Fetiţa mea este o tânără doamnă,
Dar în mintea mea e tot un copil.
În mintea mea sunt încă un om tânăr,
Care va face lucruri interzise,
Care va accepta toate provocările
Care va trece dincolo de toate limitele,
Care va arunca grijile în aerul însorit al zilei,
Căruia-i place să treacă prin foc.
Eu sunt bărbatul care spune copilului său:
Ai grijă... ai grijă... ai grijă...

poezie de Autor necunoscut – India?, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătatea mării

Trăieşte-acolo, la Poarta Nordului, o nevastă,
O nevastă avută, cu multă stare;
Ea prăseşte-o rasă de bărbaţi hoinari
Pe care-i împrăştie pe mare.

Şi unii-s pierduţi în depărtări pe ape-adânci,
Şi unii-s lângă ţărm daţi dispăruţi,
Şi nevasta trudită primeşte necontenit veşti rele
Şi trimite alţi fii pe mări, mereu mai mulţi.

Deşi nevasta avea poartă şi unelte bune,
Ogradă, casă mare, şură şi hambar,
Dorea să-şi vadă fii secerând holdele mării,
Deşi ştia că-i vorba de un jug amar.

Dorea ca feciorii ei să are un ogor de ape,
Stăpânind călări toţi armăsarii fricii;
Şi unii dintre ei arar reveneau acasă
De pe mările îndepărtate, pline de capricii.

Fii acelei neveste bune se-ntorceau acasă
Cu mai nimic în mâinile marcate de bătături şi cute,
Doar cu poveşti despre nişte bărbaţi între bărbaţi
În ţinuturi noi, necunoscute;

Cu credinţa unor oameni înfrăţiţi cu-alţi oameni
Prin ceva mai mult decât respiraţia unei vagi emoţii
Şi cu nişte ochi care citesc cu ochii altor oameni
În cărţile larg deschise ale morţii.

Sunt bogaţi, ei sunt bogaţi în minunile văzute,
Dar săraci după ale celor de pe uscat cutume;
Şi orice-au agonisit iscodind întinderi vaste
Ei vând pentru-a mai cunoaşte înc-o lume.

Căci dacă pierd în faţa unei vieţi anoste
Sau câştigă urmând fără niciun echivoc
Impulsul inimii, ei spun totul nevestei obosite
Care dă din cap şi-i aprobă stând lângă foc.

Căminul ei este deschis oricăror adieri de vânt
Care steluţe de cenuşă albă, mii, susţin;
Maree după maree, iar între maree
Fii ei pleacă şi revin.

(Pleacă cu mare voioşie, dornici să ia-n piept
Toate riscurile unor drumuri fără urme,
Aşteptând împăcaţi sosirea orelor de cart,
Şi căldura flăcărilor din această lume);

Şi unii se-ntorc când lumina picură-n amurg,
Şi alţii-n câte un vis treaz, pe nepusă masă,
Căci ea aude paşii unor umbre care cad
Şi care călăresc căpriorii de pe casă.

Acasă... ei revin acasă din fel de fel de porturi,
Viii şi morţii deopotrivă, cu plete negre sau cărunte,
Fiii nevestei bune se-ntorc mereu acasă
Pentru a fi binecuvântaţi şi sărutaţi de ea pe frunte!

poezie clasică de Rudyard Kipling, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coechipieri

La revedere şi drum bun; de azi nu-mi vei mai fi coechipier,
Noi nu vom mai cutreiera mările sub acelaşi colţ de cer:
Nu-mi vei mai fi de-acum tovarăş pe vremea rea sau bună,
Pornim pe drumuri diferite, noi doi nu vom mai fi-împreună.

Lumea-i largă – şi nu poţi şti când va fi cer senin şi când furtună,
Şi nici în ce ţări sau porturi vom fi peste o lună;
Vom colinda pământul, marea – pe soare ziua, noaptea pe lună,
Înainte de-a ne revedea şi de a fi iarăşi împreună.

La revedere şi drum bun, şi poate-n această lume,
Într-un oraş străin, te voi vedea şi te voi chema pe nume;
Şi-atunci, împinşi de valuri, de vânturi, mai mereu la antipod –
Noi, doi prieteni, vom fi ajuns cu nave diferite în acelaşi port!

Voi veni acolo dinspre vest, iar tu de unde soarele răsare
Şi dintre bucuriile pe care le-am avut aceasta va fi cea mai mare;
Uitând de vijelii acolo-n portul plin de culoare din lagună,
Noi doi, hoinari pe-atâtea mări, vom fi iarăşi împreună!

La revedere şi drum bun, să ai parte de tot ce-i mai bun în calea ta
Oriunde-n lumea asta norocul tău de marinar te va purta
Pe mare, la nord şi la sud de ecuator, pe cer senin sau pe furtună –
Pornim pe drumuri diferite, noi doi nu vom mai fi-împreună!

poezie de Cicely Fox Smith din Cântece marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ridică-te, n-ai grijă că lumea-i trecătoare,
În veselie viaţa s-o treci şi liniştit;
O regulă de este în lumea asta mare
Norocul de la alţii nicicând nu ne-a venit.

catren de Omar Khayyam din Rubaiyate (2004), traducere de Geo Olteanu
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!