Iubita mea povară

Îşi cerne toamna frunzele uscate
peste-amintiri lăsate în trecut,
iubitele din viaţa mea plecate
revin acum c-un tren necunoscut.

Apar pe rând în gara neştiută
cu loc plătit la ultimul vagon
şi mă privesc cuprinse de derută
văzând că le salut de pe peron.

Când trec pe lângă mine, supărate,
le strig pe nume, ca la început,
ele se-ntorc din drum înduioşate
văzându-mă cât sunt de abătut.

Şi mă cuprind în braţe resemnate,
ţinându-mă aproape, tremurând,
eu mă îmbăt sub şaluri dantelate,
primind îmbrăţişările la rând.

Când noaptea se aşterne peste gară,
c-un ultim tren, venit din infinit,
apari şi tu, iubita mea povară,
să mă priveşti, de-aproape, răstignit.

poezie de Corneliu Neagu din volumul de versuri Poeme peste timp
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când noaptea se aşterne peste gară

Îşi cerne toamna frunzele uscate
peste-amintiri lăsate în trecut,
iubitele din viaţa mea plecate
revin acum cu-un tren necunoscut.

Apar pe rând în gara neştiută
cu loc plătit la ultimul vagon
şi mă privesc cuprinse de derută
văzând că le salut de pe peron.

Când trec pe lângă mine, supărate,
le strig pe nume, ca la început,
ele se-ntorc din drum înduioşate
văzându-mă cât sunt de abătut.

Şi mă cuprind în braţe resemnate,
mă strâng tot mai aproape, temurând,
eu mă îmbăt sub şaluri dantelate,
primind îmbrăţişările la rând.

Când noaptea se aşterne peste gară,
cu-n ultim tren, venit din infinit,
apari şi tu, iubita mea povară,
să mă priveşti pe cruce răstignit.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tren rătăcit

Cad fugii de nea peste case dansând,
iar vântul pătrunde pe usă de-afară
cu vechi amintiri, aşezate la rând,
uitate de noi, mai demult, într-o gară.

În gară sosea doar un tren rătăcit,
din hăuri de timp se ivea câteodată,
părea să fi fost doar un vis născocit,
venit special din trecut să ne scoată.

Eu încă l-aştept pe peronul pavat
cu mii de regrete în urmă lăsate
în seara de toamnă în care-ai plecat
călare pe-o umbră de visuri trădate.

Şi încă mai sper să apari pe-nserat,
din trenul bizar să cobori neschimbată,
venind din trecutul rămas suspendat
pe margini de vis într-o gară uitată.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine (2017)
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se-ntorc plângând

Dispar regretele pe rând,
se prăbuşesc în valuri,
iubitele se-ntorc dansând
ascunse printre şaluri.

În pragul serii le zăresc
venind din ţări străine,
chiar mi pare nefiresc
că se întorc la mine.

Dar ele nu pricep nimic,
mă cred ca înainte,
în braţe-mi cer să le ridic,
dorind să mă alinte.

Apoi, cu glasul lor frivol,
m-aduc tot mai aproape,
să-mi dăruiască trupul gol,
în şaluri să mă-ngroape.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te aşteptam

Te aşteptam în mica gară,
speram să vii dintr-un trecut
lăsat de mine întâia oară
captiv în primul tren pierdut.

Era un tren venit spre seară
dintr-un ţinut necunoscut,
nici nu oprea, de fapt, în gară,
dar l-aştetam, că n-am ştiut.

Rămas până târziu afară,
băteam peronul abătut,
cânta departe o fanfară
şi dintr-odată am văzut
că umbra ta trecea prin gară
dar într-o clipă-a dispărut.

Cânta departe o fanfară,
băteam peronul abătut,
bemolii alergau prin gară,
erai numai un vis pierdut!

poezie de Corneliu Neagu (9 martie 2020)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gara Vieţii

O altă toamnă-mi bate la fereastră
cu frunze ruginii şi dantelate,
se ofilesc garoafele în glastră,
de-atâtea amintiri necenzurate.

Revin acum, otravă să îmi cearnă,
când vara-şi plânge umbrele opace,
iar Carul Mare peste noi răstoarnă
lungi neuitări venite să ne-mpace.

În mintea mea se-aşează în tăcere
pe gândurile-ntinse ca o plasă,
ţesută-n nopţi cu doruri austere
de luna nouă-ntoarsă de la coasă.

Mă tulbură acest sfârşit de vară
când vânturile aspre, destrămate,
sosesc cu trenul rătăcit în gară
pe şinele-ncărcate de păcate.

O, tren nebun al tinereţii mele,
ajuns în gara vieţii prea târziu,
aş da din anii mei, numai să ştiu
că-mi readuci iubitele rebele.

poezie de Corneliu Neagu din Creaţie lirică nouă
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarcerea

Se prăbuşesc regretele pe rând,
dorinţele se pierd în valuri,
din depărtătri iubitele, plângând,
se-ntorc prin vechile portaluri.

Mă caută, de mine întrebând,
prin săli ce nu mai sunt, de baluri,
revin din depărtări cu-n singur gând –
să mă sugrume printre şaluri.

Aş vrea să mă ascund, din calea lor,
trecutul însă nu mă lasă,
iar sufletu-mi, cuprins de-atâta dor,
din piept parcă ar vrea să iasă.

Le-aştept în prag, dorind să le salut
cu caldele urări de bun venit,
să le cuprind cu magicul sărut
rămas la fel pe chipu-mi obosit.

Ele primesc sărutul meu fidel,
cu buze reci, ce mă-nfioară,
şi-n ritmuri cadenţate de rondel
mă răstignesc a doua oară.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altă toamnă

O altă toamnă bate la fereastră
cu frunze ruginii şi dantelate,
se ofilesc garoafele în glastră,
de-atâtea amintiri necenzurate.

Revin acum, la început de toamnă,
când vara-şi plânge umbrele opace,
iar Carul Mare peste noi răstoarnă
lungi neuitări venite să ne-mpace.

În mintea mea s-aşază în tăcere
pe gândurile-ntinse ca o plasă,
ţesută-n nopţi de toamnă austere
de luna nouă-ntoarsă de la coasă.

Mă tulbură acest sfârşit de vară
când vânturile aspre, destrămate,
sosesc cu trenul rătăcit în gară
pe şinele-ncărcate de păcate.

O, tren nebun al tinereţii mele,
ajuns în gara vieţii prea târziu,
aş da din anii mei, numai ştiu
că-mi readuci iubitele rebele.

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se-adună anii

Ah, cum se-adună anii peste noi,
venind cu amintiri necenzurate!...
Privesc prin ceaţa vremii înapoi,
mă pierd în umbra clipelor ratate.

Adesea mă întreb: de ce-am ratat? –
poate ajung să înţeleg mai bine...
Mureau în toamnă zilele senine,
plecai târziu c-un tren accelerat!

Eu am rămas privind de pe peron
un ultim gest cu mâna de pe buze,
sărutul tău trimis din ultimul vagon
purtând cu el regretele confuze.

Parcă îl simt şi azi deasupra mea,
plutind prin cameră, în prag de seară...
Stau la fereastră si privesc afară,
pe cer dispare-n haos încă-o stea...!

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine (2017)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis Hibernal

Cad fugii de nea peste case dansând,
iar vântul pătrunde pe usă de-afară
cu vechi amintiri, aşezate la rând,
uitate de noi, mai demult, într-o gară.

În gară sosea doar un tren rătăcit,
din hăuri de timp se ivea câteodată,
părea să fi fost doar un vis născocit,
venit special din trecut să ne scoată.

Eu încă l-aştept pe peronul pavat
cu mii de regrete în urmă lăsate
în seara de toamnă în care-ai plecat
călare pe-o umbră de visuri trădate.

Şi încă mai sper să apari pe-nserat,
din trenul bizar să cobori neschimbată,
venind din trecutul rămas suspendat
pe margini de vis într-o gară uitată.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine (2017)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Castanii

Au înflorit castanii la-nceput de mai,
coroanele par sfinte candelabre,
cu braţele întinse spre cerescul rai,
să-şi etaleze sfintele podoabe.
Ajung când soarele dispare-n asfinţit,
lăsând în urmă gara-ntunecată...
Cobor din tren şi văd în faţa mea, uimit,
castanii mai frumoşi ca niciodată.

Mă-ntreb, fără speranţă, dacă n-ai ajuns,
cu-acelaşi tren, în gara noastră mică,
şi gându-acesta, printre amintiri ascuns,
îmi toară-n suflet reci fiori de frică.
Rămân în urmă şi privesc nedumerit
atâtea chipuri care-mi par străine,
eu pentru ei nu sunt decât un nou venit,
nu cel ce-şi vinde viaţa pentru tine.

Pe malul râului ajung într-un târziu,
urmând poteca, parcă neumblată,
unde aş vrea s-ajung nici nu mai ştiu,
mă-ntorc din drum spre gara-ntunecată.
Mă cheamă înapoi un tren necunoscut,
las pe peron prezentul care doare,
vei fi de-acum doar umbra din trecut,
sau, între foi, petala dintr-o floare...!

poezie de Corneliu Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fereastră peste timp

N-a fost, desigur, pură întâmplare
că ai venit atunci la început de mai –
în ochi aveai doar semne de-ntrebare,
din vorbele-ţi rostite se năştea un rai.
Mă-nvăluiau cu-o vrajă absolută
curgând spre mine-n valuri, ca în vis,
cădeam vrăjit sub arcul de volută,
aprins în ochii tăi, căzuţi din paradis.
Dar m-ai cuprins la pieptul tău, deodată,
mă rătăceam pe-o margine de infinit –
când m-ai lăsat din braţe m-am trezit,
privind buimac spre bolta înstelată.

A fost prea scurtă întâlnirea noastră,
mă-ntreb acum: ce mai păstrez din ea? –
doar chipul tău pe-a timpului fereastră,
deschisă-n amintiri cu raza dintr-o stea.
Erau pe drum vacanţele de vară,
cântau fanfarele în parcul regăsit,
un tren nebun tocmai sosea în gară
când soarele trecea domol în asfinţit.
Te-ai dus cu trenu-n lunga ta vacanţă,
doar umbra ţi-a rămas lipită de peron,
plutea-n văzduh, venind din ultimul vagon,
parfumul tău, cu-o ultimă speranţă.

poezie de Corneliu Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trenul

Cândva, demult, la început de vară,
tu te-ntorceai cu-n tren necunoscut,
te aşteptam, dar nu te-am revăzut,
căci trenul tău nu mai oprea în gară,
se îndrepta către un alt ţinut.
Ploua şi noaptea se lăsa afară,
iar eu călcam peronul abătut,
din zări venea un cântec de fanfară
în urma trenului, deja pierdut.

Şi ani de-a rândul, aşteptând în gară,
fără să cred, deodată te-am văzut –
am tresărit şi te-am privit tăcut,
venea din zări un cântec de fanfară,
tu mă-nrobeai c-un zâmbet absolut,
iar eu, rămas în urma ta afară,
am plâns până târziu şi m-am zbătut
căci trenul a rămas pe veci în gară,
dar tu erai doar visul meu pierdut.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine (2017)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când se-ntorc diezii...

Cu amintiri venite peste vreme,
să îmi aşeze rime în poeme,
ajung şi chipurile voastre, toate,
iubitelor din viaţa mea plecate,
la un sfârşit întârziat de vară
când dezertau diezii din fanfară,
iar vântu-i căuta pe dibuite
în gara vieţii, plină de ispite.

Regretele, ieşind din clarinete,
îmi aminteau, cu intonări discrete,
că v-am lăsat pe toate într-o seară
la un peron întunecat din gară
când vânturile toamnei, răsculate,
vă-ademeneau cu melodii ciudate
pe drumuri de iubiri fără hotare,
prin oazele cu dune mişcătoare.

Ascult din nou tăcerea adunată
pe amăgiri întoarse..., deodată,
cu lungi regrete din trecut lăsate
în trenurile pline de păcate,
ce vă-aduceau în nopţile rebele
să ne iubim sub razele de stele,
iar către zori, pe când cocoşii cântă,
să mă lăsaţi, cu inima mai frântă...

Vă-aştept, şi-acum, în fiecare seară,
pe când se-ntorc diezii din fanfară
să-aducă alţi bemoli în clarinete
din margini de apusuri violete,
iar dorurile noastre, împreună,
se-amestecă în oaza de sub dună.

poezie de Corneliu Neagu din revista Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, ediţia din 24.04.2021
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnele lăsate în trecut

Stau nemişcat în umbra răsfirată
sub falnicii copaci din luminiş,
mai treci şi tu pe-acolo câteodată –
văd paşii tăi pe iarba din podiş.
Când te zăresc, copacii se frământă,
chemându-te să vii în umbra lor,
sub frunzele din plopii care cântă
pe notele desprinse dintr-un dor.

Eu te aştept privind în depărtare
când soarele coboară de pe cer,
iar umbrele-nserării cresc bizare
din scutul spart al unui lăncier.
Pe foşnetul din frunzele uscate
plâng toamnele lăsate în trecut,
se-ntorc acum pe melodii uitate
în cornul strâmb al unui arnăut.

Işi trece vântul mantia subţire
prin frunzele uscate din copaci,
pârâul între maluri, scos din fire,
stă abătut că ai ajuns dar taci.
Tăcerea ta îmi pare nesfârşită,
cuvintele nespuse mă rănesc,
privirile, trecute ca prin sită,
la mijlocul cărării se-ntâlnesc.

Din întâlnirea lor neprevăzută,
străfulgerat de-o rază de mister,
simt toate amintirile cum pier,
iar umbra ta se face nevăzută.

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri (2018)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul tren

Ultimul tren fluieră-n gară,
Ultimul tren, ultima seară...
Ploi adormite cad peste noi,
Gânduri se-adună, curg în şuvoi.

Ultima scară foşneşte uşor.
Trenul porneşte, peronul e gol.
Eu am rămas, jos, fără glas...
Ploaia îmi şterge ultimul pas.

poezie de Doina Bonescu din Va veni o zi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fereastră peste timp

N-a fost, desigur, pură întâmplare
că ai venit atunci, la început de mai –
în ochi aveai doar semne de-ntrebare,
din vorbele-ţi rostite se năştea un rai.
Mă-nvăluiau cu-o vrajă absolută
curgând spre mine-n valuri, ca un vis,
cădeam vrăjit sub arcul de volută,
aprins în ochii tăi căzuţi din paradis.
Dar m-ai cuprins la pieptul tău, deodată,
mă rătăceam pe-o margine de infinit –
când m-ai lăsat din braţe m-am trezit,
privind buimac spre bolta înstelată.

A fost prea scurtă întâlnirea noastră,
mă-ntreb acum: ce mai păstrez din ea? –
doar chipul tău pe-a timpului fereastră,
deschisă-n amintiri cu raza dintr-o stea.
Erau pe drum vacanţele de vară,
cântau fanfarele în parcul regăsit,
un tren nebun tocmai sosea în gară
când soarele, pe deal, pleca spre asfinţit.
Te-ai dus cu trenu-n lunga ta vacanţă,
doar umbra ţi-a rămas lipită de peron,
plutea-n văzduh, venind din ultimul vagon,
parfumul tău, cu-o ultimă speranţă.

poezie din volumul de versuri Poeme peste timp (2020)
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe-un peron

Te-aştept în fiecare seară
Pe-un peron pustiu de gară.
În mână c-un buchet de flori,
În piept cu-ai dragostei fiori
Şi fredonând un vechi refren...
Coboară din al vieţii tren!
Mă uit la ceas, lacrimi curg
Oraşul se scufundă-n amurg
Coboară-n staţie alţi camarazi,
Ce trist, tu n-ai venit nici azi.
Mă înec în lacrimi şi suspine
Sunt iarăşi doar eu cu mine...

poezie de Alina-Georgiana Drosu (17 februarie 2017)
Adăugat de Alina-Georgiana Drosu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nouă ceasuri şi nouă minute... Peste şase minute pleacă trenul. Un minut încă şi se-nchide casa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon... Trec de colo până colo prin coridor, să văz în care compartiment aş găsi un loc mai comod... Aci. O damă singură, şi-fumează, atât mai bine! Intru şi salut, când auz o mârâitură şi văz apărând dintr-un paneraş de lângă cocoana capul unui căţel lăţos, plin de funde de panglici roşii şi albastre, care-ncepe să mă latre ca pe un făcător de rele intrat noaptea în iatacul stăpânii-si.

începutul de la Bubico de Ion Luca Caragiale (1901)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe rând

Ne vom uita pe rând, c-un fel de pace,
La început mă vei uita doar tu
Şi-ţi va părea absurd oricare nu
Când depărtarea zaruri o să joace.

Ne vom uita pe rând, c-un soi de teamă,
Deja am prăvălit un zid de ani
Peste un vis din parcul cu platani
Şi-încă plătim tributuri pe la vamă.

Ne vom uita pe rând, deşi cu greu,
Va trece înspre seară o furtună
Şi răpăind de tine o să-mi spună,
Fără vreun sens, că te-am uitat şi eu.

poezie de Angelica Ioanovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un tren, o gară, o viaţă

te-am aşteptat în gară iubito
o viaţă întreagă
plecau trenuri grăbite spre vremea de apoi
apoi nu a rămas nimeni în gară, decât noi
treceau trecători, prin noi, pe lângă noi
azi noi nu eram doi
mereu mă întreb, unde eram noi
eram străini, într-o gară de doi
era frig şi era ger, între noi, amândoi
trec trenuri, prin gară, prin noi
eu am aşteptat într-o parte
tu nu ai venit astăzi la noi
un tren, o gară, o viaţă
şi o iubire uitată între noi
te-am aşteptat iubito, într-o gară
în suflet, o chitară ruptă de gânduri
în mână, un trifoi cu trei foi
trenul s-a dus
nu a oprit între staţii
a plecat fără noi
trec timpuri în gara uitată de lume
cafeaua arde pe masă
nu e nimeni acasă
tăcerea, uitarea, zace în noi
iubirea plânge pe-o bancă, iubito
în gara aceea, la margine de noi

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!