Nava morţii

I

Acum e toamnă, e vremea fructului care cade
şi-a unei călătorii lungi pe apele uitării.

Merele cad ca nişte picături mari de rouă,
umplându-se de vânătăi, pentru-a evada din ele însele.

Şi-a venit timpul de plecare, de a-ţi lua rămas bun
de la tine şi-a găsi o ieşire
din sinele care se prăbuşeşte.
II

Ţi-ai construit nava morţii, ai pregătit-o?!
O, construieşte-ţi nava morţii, pentru că vei avea nevoie de ea.

Gerul neîndurător e aproape, merele vor cădea
unele după altele, rănindu-se, pe pământul îngheţat.

Şi prin aer vine moartea ca un miros de cenuşă!
Oh, chiar nu-i simţi mirosul?

Şi-n corpul plin de contuzii sufletul înfricoşat
se trezeşte zi de zi tot mai mic, tremurând de frigul
care se-abate asupra lui prin toate orificiile.
III

Îşi poate un om asigura liniştea
doar cu un simplu pumnal?

Cu junghere, pumnale sau gloanţe omul îşi poate face
o rană sau sparge o uşă pentru a-şi salva viaţa,
dar asta nu înseamnă linişte. O, poate fi numită asta linişte?

Desigur că nu! Cum ar putea moartea, chiar sinuciderea,
aduce vreodată cuiva liniştea?
IV

O, haideţi să vorbim despre liniştea cunoscută nouă,
pe care o putem cunoaşte, liniştea profundă şi plăcută
a inimii în pace cu ea însăşi!

Cum ne-am putea noi oare afla liniştea?

V

Construieşte-ţi atunci nava morţii, pentru că va trebui să faci
cea mai lungă călătorie – pe apele uitării.

Şi moartea moare, îndelunga şi dureroasa moarte
aşezată între sinele cel vechi şi cel nou.

Corpurile noastre-s deja-n cădere, pline de răni,
sufletele noastre se scurg deja pe poarta
cruntelor vânătăi.

Oceanul nemărginit şi-ntunecat al sfârşitului
pătrunde deja prin spărturile rănilor noastre,
potopul e deja deasupra noastră.

Oh, construieşte-ţi nava morţii, micuţa ta arcă,
şi aprovizionează-o cu alimente, cu prăjiturele şi vin
pentru întunecatul zbor al căderii în uitare.

VI

Trupul moare, pe bucăţi, iar sufletului timid
i se şterg urmele, pe măsură ce potopul negru se-nteţeşte.

Murim, murim, toţi murim
şi nimic nu va opri potopul morţii care creşte-n noi,
şi care curând se va ridica deasupra lumii, în lumea de dincolo.

Murim, murim, bucăţi din trupul nostru mor
şi puterea ne părăseşte,
şi sufletul se ghemuieşte gol în bezna ploii, copleşit de puhoaie,
agăţându-se de ultimele ramuri ale arborelui vieţii noastre.

VII

Murim, murim, aşa că tot ce mai putem face-acum
este să acceptăm moartea – şi să construim nava
morţii cu care sufletul va pleca-n cea mai lungă călătorie.

O navă micuţă – cu vâsle şi rezervele necesare,
cu de-ale gurii la bord şi cu toate accesoriile –
gata pregătită pentru plecarea sufletului.

Lansează acum micuţa ambarcaţiune, acum când trupul moare
şi viaţa-şi ia rămas bun, lansează fragilul suflet
pe fragila navă a curajului, arcă a încrederii,
cu provizii şi cu micile ei ustensile pentru gătit,
cu haine de schimb –
deasupra rezidurilor potopului negru,
deasupra apelor sfârşitului implacabil,
deasupra mării morţii, pe care noi încă navigăm:
în întuneric, fără cârmă şi fără port de destinaţie.

Nu există port, nu există destinaţie,
ci numai întunericul care se-adânceşte devenind
tot mai întunecat deasupra potopului tăcut, nefremătător,
întuneric totuna cu întunericul, sus şi jos
şi-n lateral întuneric complet, astfel că nu mai există nicio direcţie;
dar bărcuţa e-acolo, deşi a dispărut.
Nu mai este văzută, pentru că nu-i nimeni s-o vadă.
A dispărut! A dispărut! Şi totuşi
ea e undeva acolo.

VIII

Şi toate-au dispărut, trupul a dispărut
cu totul dedesupt, a dispărut, a dispărut complet.
Întunericul de deasupra este la fel de compact ca cel de dedesupt,
iar între cele două întunecimi micuţa navă
a dispărut,
da, a dispărut.

Acesta-i sfârşitul, uitarea.

IX

Şi totuşi din eternitate un fir
se desparte de beznă,
un fir orizontal
care fumegă puţintel, palid, în întuneric.

E o iluzie? Sau un fum gălbui s-a ridicat
un pic mai sus?
Ah, aşteaptă, aşteaptă, pentru că mai există şi zorii,
zorii nemiloşi ai revenirii la viaţă
din neantul uitării.

Aşteaptă, aşteaptă, micuţă navă
în derivă, sub funebra cenuşă gri
a revărsării zorilor.

Aşteaptă, aşteaptă! Chiar aşa, iată o stranie îmbujorare
oranj, suflete palid şi-ngheţat, o îmbujorare rozalie.

O îmbujorare rozalie – şi totul începe iarăşi.

X

Potopul se potoleşte, iar trupul, ca o scoică de mare zdrenţuită,
iese la suprafaţă straniu şi fermecător.
Şi bărcuţa se îndreaptă spre casă – ezitând şi clătinându-se –
pe fluxul mareei roz,
şi sufletul fragil ajunge din nou acasă,
umplând inima cu o pace adâncă.

El leagănă inima reînnoind pacea,
pacea uitării.

O, construieşte-ţi nava morţii, construieşte-ţi nava!
Pentru că vei avea nevoie de ea.

Pentru că te aşteaptă călătoria uitării.

poezie clasică de D.H. Lawrence, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Murim de neciteaţa noastră viaţă

Murim de-atâţia ani şi-atâtea veacuri,
Murim degeaba, noapte ca şi zi,
Murim invidiindu-i pe cei vii,
Murim de răzbunarea unor fleacuri.

Murim de ştreanguri şi murim de tunuri,
Murim absurd de miere şi venin,
Murim de cei ce-au fost, de cei ce vin,
Murim de lipsuri şi murim de bunuri.

Nu ne putem ascunde nicăierea,
În gaură de şarpe sau în cer,
În faţa morţii, picotind stingher,
Cădem şi ne acoperă tăcerea.

Murim de moartea noastră neciteaţă,
Murim de neciteaţa noastră viaţă.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Ninsoare de adio (2005)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Liniştea deasupra copacilor

liniştea o găseşti undeva deasupra copacilor
acolo pluteşte şi eternul dor
acolo asculţi în tihnă cântecul izvoarelor
veşnicia de bronz a clopotelor
şi mai auzi uneori cuvintele de rămas bun
ale părinţilor care nu te mai aşteaptă
de o vreme în pridvor

deasupra copacilor înverziţi
se adună visurile oamenilor
care nu mai au lacrimi să-şi crească copiii
care nu mai au sânge să moară pentru ţară
care nu mai au ţărână să-şi învie strămoşii
şi să-şi îngroape morţii

doar infinitul mai poartă pe aripi
absolute
stigmatul nemuririi lor

liniştea este atât de aproape
de ziduri
este undeva deasupra copacilor
a vremurilor
freamătă doar în piatra vechilor fântâni
în oasele caselor
în porţi de mănăstiri

câteodată coboară pe ape în suspine
şi se preface în umbre de sfinţi
în şoapte de mamă
şi în dor
de părinţi

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu vă jucaţi cu adevărul. Că avem impresia că murim, dar nu murim. Nu vă temeţi, tată. Dar să ştiţi că nu poţi să aperi adevărul dacă nu te-ai îmbrăcat în haina morţii întâi. Acum sunt semne de sfârşit de veac şi dracul vrea să schimbe adevărul. Şi mi se pare mie că sunt mai mulţi mireni decât călugări care îmbracă haina morţii. Şi haina morţii înseamnă să mori pentru adevăr. În momentul când aperi adevărul deja eşti pe tine cu haina morţii.

citat clasic din Arsenie Papacioc
Adăugat de Dan Nicorescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nava, solidă şi neagră

Nava, solidă şi neagră,
pătrunde în întunericul clar
al marelui port.
Linişte şi frig.
— Oamenii care-o aşteaptă
încă dorm, visând,
la căldură, departe şi totuşi părtaşi în acest
vis, poate...

Cât de reală este veghea noastră, alături de visele
pline de îndoieli pe care le au alţii! Cât de sigură este, comparată
cu visele lor tulburi despre noi!
Linişte. Tăcere.
Tăcere care, spărgându-se, în zori
va vorbi altfel.

poezie de Juan Ramon Jimenez, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înţelepciunea morţii

Cine nu se naşte nu moare.
Moartea e cea mai trainică lucrare a lui Dumnezeu.
Soarta ta este de muritor, dorinţele te depăşesc.
Cu cât ai mai mult, cu atât pierzi mai mult prin moarte.
Râsul este izvorul vieţii, plânsul este al morţii.
Să trăieşti ca şi cum ai fi nemuritor, să mori cu aceeaşi credinţă.
În fiecare om zace un mort – trecutul.
Când mori te întorci la locul naşterii.
Nu vorbi des despre moarte, îi poţi atrage atenţia.
Datorită morţii a intrat morala în viaţa noastră.
Viaţa este un împrumut al morţii.
Pot trăi la nesfârşit cei ce nu au nimic de făcut.
Când ştii de toate mergi spre moarte cu ochii închişi.
De unde ştim că nu ne aşteaptă cu dor cei care au plecat?
Ştim că vom muri, dar nu ştim uneori că am murit deja.
Nu mă preocupă moartea acum, am să mă ocup de ea după.
Moartea ta este treaba altora, nici tu nu te poţi ocupa de ea.
Nu ducem lipsă de timp, ci de viaţă.
Cunosc moartea mai bine decât morţii.
Cine pătrunde trufaş în moarte?
Cineva arde, cineva putrezeşte în viaţă fiind.
Orice termen de garanţie aminteşte de moarte.
Spitalele au nevoie de bolnavi, cimitirele de morţi.
Cei vii se duc, morţii rămân ca martori.
Când viaţa nu există, nici moartea nu are loc.
Iubirea nu ne apropie şi nici nu ne depărtează de moarte, dar ne dă curaj.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi toţi suntem Sinele care nu se schimbă, dar găzduieşte în el delirul minţii evolutive, doar rătăcirea gândului crede că e un drum de făcut pentru a ajunge undeva. Sinele e de o veşnicie Aici şi Acum. Chiar şi ideea ego-ului de superioritate sau inferioritate este văzută în EL. Chiar şi întunericul şi lumina sau dorinţa ego-ului de a-i învăţa spiritualitatea pe alţii pe care el, ego-ul nu poate vedea că sunt totul din întreg, ci îi crede ca şi el biete gânduri handicapate este văzută în Sinele tău. Înainte de a pretinde că poţi învăţa pe alţii dezvaţă-te pe tine de rătăcirea în dualitatea lumină-întuneric. Ego-ului îi e frică de întuneric pentru că el crede că în lumină poate vedea formele, el nici măcar habar nu are că adevărata ta identitate este veşnic nenăscută. Jnaninul însă este dincolo de nevoia de lumină şi întuneric, veşnic nenăscut. Identitatea lui nu e o persoană care aidoma unui copil de 5 ani doarme şi caută lumina pentru că "Dumnezeul" lui gândul l-a învăţat frica de întuneric. De ce îi e frică ego-ului de întuneric? Pentru că atât forma lui cât şi alte forme iluzorii se dizolvă în el. Întunericul nopţii şi al morţii îl înfricoşează pentru că el, ego-ul pretinde "evoluţia" cu lumină, pe un drum care nu există, pentru că nu e nicăieri de ajuns.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A dispărut din vederea mea

Stau pe ţărm. Aproape de mine, o navă
îşi întinde velele albe în briza proaspătă şi porneşte către
oceanul albastru. Este un obiect de mare frumuseţe şi vigoare.
O urmăresc cu privirea răbdător până când atârnă ca puf de păpădie
sau ca un norişor în locul unde marea şi cerul se scufundă una în celălalt.

Atunci, cineva de lângă mine spune, " Iată, a dispărut."

Unde a dispărut?

A dispărut din vederea mea. Atât. Ea are catargul,
carena şi verga la fel de mari ca înainte de a trece pe lângă mine.
La fel, este nu mai puţin capabilă de-a-şi purta caricul spre portul de destinaţie.
Diminuarea mărimii ei este în mine – nu în ea.

Şi chiar în momentul în care cineva spune: " Iată, a dispărut,"
sunt alţi ochi care îi urmăresc sosirea, şi alte voci
sunt gata să strige voioase, " Uite-o, soseşte!"

Iar asta înseamnă a muri...

poezie de Henry Van Dyke, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te poţi opri în orice secundă. Trebuie să îţi fie clar următorul lucru: dacă Acum, în clipa asta, moartea ar veni, Sinele trebuie să fie mai fulgerător decât moartea, ca să te poată lua. (Moartea vine şi pleacă, dar Sinele este Eternul care rămâne. Chiar şi moartea moare în El.).. Mori pentru minte, mori pentru lume! Cât de responsabil este Infinitul? Totul se întâmplă în El. Dă drumul inclusiv acestei idei de responsabilitate (doar te-ai zidit în ea.) Este un construct al minţii. Sinele nu este nici responsabil, nici iresponsabil, dar atât responsabilitatea, cât şi iresponsabilitatea apar în El. Dacă dai drumul inclusiv la această idee ce mai rămâne? Pentru că toate aceste idei te pun în aşteptare. Ele spun că tu nu eşti, dar tu eşti deja Sinele. Tot ceea ce trebuie să faci este să vezi că niciuna din ideile pe care mintea ţi le serveşte ca fiind Sinele, nu este Sinele. Atâta timp cât te crezi mintea care caută Sinele eşti în eroare. Doar rămâi în Liniştea neasociată gândirii, pentru că în momentul în care ai spus "că ştii", deja te-ai asociat gândului cunoaşterii. Rămâi Liniştea neasociată cuvintelor, gândurilor. Rămâi Liniştea în care toate cuvintele, lucrurile se contopesc! Dacă ar fi Acum, în momentul acesta, să alegi între tine şi Dumnezeu, pe cine ai alege?

Atmaji Maharaj în Te poţi opri în orice secundă - Discuţie cu Atmaji
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul există în Linişte. Dincolo de aparenţele sunetelor, dincolo de totalitatea zgomotelor, Liniştea este fundamentul creaţiei, care, neîncetat, e prezentă fără a pretinde nimic. Liniştea nu cere, Liniştea nu condiţionează, Liniştea nu aşteaptă, pentru că Ea este lipsită de nevoi. Liniştea se oferă pe Sine, se dăruieşte în mod necondiţionat şi susţine, fără efort, existenţa sunetului. Căci în spatele sunetului se află Liniştea din care provine sunetul; în profunzimea sunetului, se află Liniştea din care s-a dezvoltat sunetul; în inima sunetului, se află Liniştea din care a pornit sunetul. Inima sunetului este locuită de Linişte, iar această Linişte se îngrijeşte de buna funcţionare a sunetului, chiar dacă sunetul nu este conştient de ceea ce se află în inima sa. Căci Liniştea nu face zgomot şi nu cere atenţia sunetului - tocmai de aceea este nesfârşită.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceva,însă, nu s-a schimbat

Domnilor parlamentari, pentru ca voi să puteţi trăi în lumină, îi ţineţi în întuneric pe cei săraci. Îi înfometaţi pentru ca voi să huzuriţi. Îi lăsaţi în suferinţă pentru ca voi să trăiţi în lux şi desfrâu.
Pentru cei săraci spitalele sunt cetăţi ce nu pot fi cucerite. Ei rămân pradă morţii pentru că nu au bani să se trateze. Pe ţărani i-aţi adus în sapă de lemn. Vă folosiţi de munca lor, ca să vă îmbogăţiţi.
E drept că tehnica a evoluat, că lumea s-a schimbat... Ceva, însă, nu. Societatea a rămas aceeaşi ca în vremea marelui Eminescu. Şi astăzi omenirea este împărţită în "mizeri şi bogaţi". Educaţia aluat-o razna. Respectul faţă de om, faţă de munca lui a dispărut cu desăvârşire. În locul lor, împroşcarea cu noroi, şi chiar crima au pătruns între părinţi şi copii, între fraţi, între cei apropiaţi. Ce să mai vorbim despre duşmănia între toţi.
Aura care odată era apanajul fiecăruia dintre noi, astăzi a devenit rugina care corodează tot mai mult sufletele, cândva curate.
Cât dezmăţ, câtă cădere a magnetizat societatea noastră!
Oare unde vom ajunge? Mai există loc până unde să coborâm?
Până şi vidul nu ne este suficient pentru alunecarea în hău.
Oare credinţa în Dumnezeu ne mai poate salva de la pieire?

poezie de Dumitru Delcă (august 2018)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce anume este de veacuri Aici? Frumuseţea întrebării: "Cine sunt eu?" este că nu există niciun răspuns. Mintea va încerca să te ajute, dar însăşi cuvintele "eu sunt" apar în ceea ce deja "Eu-Sunt". Liniştea este aceeaşi. Acest "Eu-Sunt" este cel care este la graniţa dintre "cu formă" şi "fără formă", percepţia pură, fără niciun perceptor. Dacă acum, în această clipă, există doar cuvintele şi doar auzul, dacă ele nu caută să se asocieze unui individ - "eu", care încearcă să înţeleagă ceva - ce mai rămâne? Pe Cel ce moare înainte de moarte, moartea nu-l mai poate atinge, pentru că este el însuşi moartea morţii. Îmi place să spun, şi chiar aşa este, că El a îngropat moartea în Inima Vieţii Veşnice. Noi nu realizăm că acest concept de naştere este o farsă la fel de mare ca şi conceptul de moarte, chiar le credem reale. Noi credem că suntem o formă înlănţuită în lumea formelor. Când eu scriam Biblia, tu jucai table cu Dumnezeu. Pe mine mă interesează, ce anume este de veacuri Aici? Sinele nu este un concept, toate conceptele vin şi pleacă din Prezenţă, dar Prezenţa rămâne. Ceea ce suntem noi este atât de evident, încât este inevitabil. Sinele este inevitabil!

Atmaji Maharaj în Când capul "eu-lui" este tăiat, ce mai rămâne?
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vocea mării

În liniştea nopţii de toamnă
Aud vocea mării în lagună,
În liniştea nopţii de toamnă
Parc-ar vrea să-mi spună:
Ale mele-s vânturile de deasupra,
Ale mele-s peşterile de dedesupt
Ai mei sunt morţii de ieri
Şi morţii de demult!

Şi mă gândesc la flota** care-a plecat
Din Gloucester pe-o vreme minunată,
Mă gândesc la flota care-a plecat
Şi care nu s-a mai întors niciodată!
Ai mei sunt ochii plini de lacrimi,
Iar sufletu,-mi împietrit de jale,-i mut:
Parcă toate s-au întâmplat mai ieri,
Dar s-au întâmplat demult, demult!

** Pescuitul în arealul Georges Bank a fost mereu o activitate periculoasă.
În anul 1879 şi-au pierdut vieţile pe mare 249 de pescari în zona Gloucester-Cape Ann,
iar o flotă de 14 nave de pescuit a dispărut numai în luna februarie a aceluiaşi an nefast.

poezie de Thomas Bailey Aldrich, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu o floare roşie în mâinile lui...

E acolo... aşteaptă...
Are o floare roşie în mâinile lui,
şi un zâmbet şters.
Aşteaptă... şi el nu înţelege,
pe cea care nu mai vrea să vină.
El nu ştie, nu înţelege
că asta-i cea mai bună seară
pentru a-i spune
în întunericul nopţii.
S-a terminat ziua,
dar ea n-a venit
pentru că s-a dus...
a devenit mireasă a morţii.
În timp ce el aşteaptă acolo...
- aşteaptă... e trist...
Cu o floare roşie în mâinile sale.
şi un cadou - un angajament
pentru eternitate.

poezie de Eugenia Calancea (11 septembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Modalităţi de a muri

Noi n-avem nimic împotriva morţii,
Suntem doar împotriva
Unei morţi agonizante,
Cum ar fi cea a câinilor loviţi
De camioanele care se îndreaptă către Malawi
De-a lungul autostrăzii Harare - Nyamapanda
Sau moartea patetică
A unui peşte scos din apă.

Noi n-avem nimic împotriva morţii,
Doar că nu vrem să murim
De-o moarte macabră ca cele din abatoare
Sau de-o moarte dezonorantă,
Cum ar fi moartea prematură, subită
A masculului devorat
De partenera călugăriţă
În mijlocul dansului sexual.

Dacă tot trebuie să murim,
Să nu murim de-o moarte ruşinoasă,
Ca tăcuta, mucegăita moarte-a unei târfe,
Ci s-avem parte de-o moarte onorabilă,
Cum ar fi cea a soldaţilor în război.

poezie de Dellas Chitekwe, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu a făcut nava lumii cu mare atenţie

Dumnezeu a făcut nava lumii cu mare atenţie.
Cu infinita măiestrie a unui Atotstăpânitor
I-a întocmit carena şi velatura,
Mai avea de lucru la cârmă
Pentru a-i aduce ultimele îmbunătăţiri.
Stătea în picioare, drept, privindu-Şi mândru opera.
Chiar atunci – în fatidicul moment – cineva I-a cerut ajutorul.
Şi Dumnezeu s-a îndreptat într-acolo.

Iată, nava, vicleană, a profitat de ocazie şi-a şters-o,
Alunecând abilă, fără zgomot, de-a lungul drumurilor.
Şi-astfel, pentru vecie fără cârmă, a început să navige,
S-a lansat în călătorii ridicole,
S-a angajat în ciudate evoluţii,
Făcând viraje – ca şi cum ar un urmări scop serios –
În faţa vânturilor neghioabe.

Şi erau mulţi în cer
Care râdeau de chestia asta.

poezie de Stephen Crane, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Revoluţiile sunt prohodul istoriei. Când răposatul este întins pe catafalc şi cei care au crezut în el îl jelesc şi nu vor să se despartă de trupul lui, apare o ceată de turbulenţi care îl iau, îl aruncă mai repede în mormânt convingându-i pe cei care sunt în viaţă că, într-adevăr, mortul a dispărut cu totul, că nu mai are rost să trăiască după preceptele lui, că traiul trebuie luat dela capăt, cu alţi oaameni în preajmă: "morţii cu morţii, vii cu viii". Iar răposatul nostru a stat cam mult pe catafalc, fără a mai socoti perioada cât a fost muribund. Şi miroase al naibii de urât.

Aurel Neron în Cartea "Pe ambele părţi ale baricadei", Cap. XVIII, pag.129 (2009)
Adăugat de Aurel Neron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dentistul

aurora! nu a dispărut
ea pur şi simplu a curs
din cer deasupra teatrului

cu două minute în urmă

ea s-a amestecat
cu mirosul
lipicios
al dentistului

cu două minute în urmă

care se grăbea
spre cabinetul său negru

! romantismul a dispărut:

dragostea şi dinţii
sunt incompatibile

poezie de Anna Grig, traducere de Florica Bican
Adăugat de Adela Ionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe comanda navei, la cârmă

Pe comanda navei, la cârmă,
Un timonier tânăr urmăreşte atent cursul navei.

Prin ceaţă, se-aud de pe coastă sunete tânguitoare,
Un clopot pentru marinari – dangăte prevenitoare legănate de valuri.

Tu lansezi binevoitor, clopot, semnale despre recifurile marine,
Sunând, sunând pentru a avertiza navele de pericolul eşuării.

De veghe timonierul ţine seamă de alerta sonoră,
Prova se abate-n vânt, vasul se îndepărtează cu vele gri vibrând,
Frumoasa şi nobila navă cu preţiosul ei caric se îndepărtează,
elegantă, în siguranţă.

Dar, o, nava, nava nemuritoare! O navă la bordul navei!
Nava trupului, nava sufletului, navigând, navigând, navigând.

poezie clasică de Walt Whitman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ego-ul crede că are un corp ce ar putea, la rândul lui, să "îşi piardă viaţa". Cineva chiar m-a întrebat de curând: "Unde se duce viaţa după ce murim?" Întrebarea pentru identitatea născută corp-minte pare foarte validă, dar de fapt ea este complet invalidă, şi iată de ce! Aşadar la întrebarea: "Unde se duce viaţa după ce murim?" eu, la rândul meu, am întrebat: "Dar de unde a venit? " Credem că viaţa vine de undeva şi se aciuiază în pârlitul de butoi cu rahat numit corp-formă şi că el deja avea maladia devastatoare numită "gândire". De aceea, întrebarea: "Unde se duce viaţa după ce murim?" pare foarte pertinentă, dar dacă în fapt nu e deloc aşa? Oare unde se duce spaţiul după ce copacul a putrezit demult? Oare a venit spaţiul de undeva sau spaţiul era Aici dintotdeauna şi forma doar l-a invadat? Analogic vorbind, Viaţa pe care o eşti este dintotdeauna şi pentru totdeauna, ea nu vine şi nu pleacă nicăieri, doar identificarea cu ego-ul te face să crezi şi să spui trăsnaia: "corpul ăsta sunt eu!" în fapt, toate corpurile sunt ale Tale şi se scaldă în Tine, Tu cel care eşti Viaţa, şi nu "ai viaţa", exact cum peştii se scaldă în ocean.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pălăria dăruită de Li Chien poetului

Odinioară i-ai făcut unui domn cu părul alb
Cadou o pălărie de fetru negru.
Mai port încă acea pălărie;
Dar tu eşti acum pe tărâmul Primăverilor Subterane.

Acel dar e foarte vechi, dar mai poate fi purtat;
Omul a dispărut şi nimeni nu-l va mai putea vedea vreodată.
În seara asta deasupra dealului luna-i strălucitoare şi frumoasă,
Iar deasupra mormântului tău copacii tremură-n vântul toamnei.

poezie de Bai Juyi, 772-846, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!