Începutul

Plăcerea ilicită a celor două trupuri tinere a fost satisfăcută.
Acum se îmbracă repede, fără o vorbă.
Ies din casă separat, cumva furişându-se;
Şi, cum merg în josul străzii, par un pic stingheriţi,
de parcă ar simţi că ceva din jurul lor dezvăluie
patul pe care au stat nu demult întinşi.

Dar ce profit pentru viaţa unui artist:
mâine, poimâine sau ani mai târziu, el va da voce
puternicelor legături care şi-au avut începutul acolo.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aminteşte-ţi, trupul meu

Aminteşte-ţi, trupul meu, nu numai cât de mult ai fost iubit,
nu numai paturile în care te-ai culcat,
ci şi acele dorinţe
care-ţi străluceau în lumina ochilor
şi-ţi tremurau în voce – şi pe care anumite
întâmplări le-au destinat neîmplinirii.

Acum, când toate au devenit trecut,
parcă aproape ţi s-au împlinit aievea
acele dorinţe – aminteşte-ţi
strălucirea lor în ochii care te priveau cu nesaţ;
aminteşte-ţi cum tremurau în voce,
pentru tine, trupul meu.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un om bătrân

În colţul îndepărtat al cafenelei
stă un om în vârstă, cu capul aplecat –
singur, în faţa lui un ziar

Iar în banalitatea jalnică a bătrâneţii
el se gândeşte la cât de puţin s-a bucurat de anii
când era în putere, arătos şi plin de farmec.

Ştie că acum este foarte bătrân: vede, simte asta.
Şi, totuşi, parcă mai ieri era tânăr.
Timpul a trecut atât de repede, atât de repede.

Se gândeşte cum Bunul Simţ l-a tras pe sfoară,
cum, prosteşte, a crezut întotdeauna
în acele vorbe înşelătoare: "Mâine. Ai destul timp."

Rememorează cum şi-a înfrânat elanul, desfătările
la care a renunţat. Fiecare şansă pe care-a pierdut-o
îi ia acum în râs prudenţa.

Dar atâtea amintirii, atâtea gânduri
îi dau bătrânului o stare de ameţeală. Aţipeşte
cu capul pe masa cafenelei.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voci

Îndrăgite, idealizate voci
ale celor care au murit sau ale celor
care pentru noi sunt ca şi morţi...

Uneori ele ne vorbesc în vis;
uneori, adâncită-n gânduri, mintea noastră le aude.

Şi, cu sunetul lor, pentru o clipă, se întorc
ecouri din prima poezie a vieţii noastre –
ca o muzică îndepărtându-se, stingându-se în noapte.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când am fost mic, mic, mic am încercat să merg, iar mama mea mă ţinea lângă ea şi avea un capot de care eu mă ţineam foarte tare ca să pot să merg. Iar după ceva vreme ea a avut teribila înţelepciune să-mi dea o bucată de cârpă în mână. Şi în clipa aceea am început să pot să merg pentru că aveam iluzia capotului ei, iar eu am mers mai repede, mai frumos şi mai departe.

Mircea Albulescu în ziarul "Jurnalul Naţional" (aprilie 2015)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soarele după-amiaza

Această încăpere – cât de bine-o cunosc.
Acum au închiriat-o; pe ea şi pe cea de alături,
vor fi birouri. Întrega casă a devenit
locţie pentru agenţi, afacerişti, companii.

Această cameră, atât de familiară.

Canapea era aici, lângă uşă,
în faţa ei un covoraş turcesc.

Alături, etajera cu două vaze galbene.
În dreapta – nu, dincolo – un şifonier cu oglindă.
La mijloc, masa unde scriai
şi trei scaune din răchită împletită.
Lângă fereastră, patul
unde-am făcut dragoste de-atâtea ori.

Ar trebui să fie undeva pe-aproape, acele vechituri.

Lângă fereastră patul;
la asfinţit, razele soarelui cădeau pe jumătate din el.

... Într-o după amiază, pe la ora patru, ne-am despărţit;
doar pentru o săptămână... Şi apoi –
săptămâna aceea a devenit veşnicie.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa dispărută

Cei mai mulţi navigatori găsesc drumul către casă,
dar unii se pierd pe drum.
Unul a fost aruncat de ape pe ţărm, la Algarve,
iar casa pe care o ştia nu era acolo.
Doar amintirea unui foc de buşteni şi a mamei
care citea romane şi care rar ridica privirea
pentru a vedea unde-i sunt copii.
Acum e prea târziu; navigatorul trăieşte-o altă viaţa.

poezie de Jan Oskar Hansen, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Demult

Mi-ar fi plăcut să vorbesc despre această amintire,
dar e-atât de estompată acum,– ca şi cum nimic n-ar mai fi rămas –
iar asta pentru că s-a întâmplat demult, în anii adolescenţei.

O piele ca floarea de iasomie...
acea seară de august – era în august? –
Îmi mai pot aminti doar ochii: albaştri, cred că erau albaştri...
O, da, albaştri ca safirul.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zeii îl abandonează pe Antonius

Când, pe neaşteptate, în miez de noapte auzi
o procesiune invizibilă trecând pe-alături,
cu o muzică şi nişte voci minunate,
nu-ţi plânge norocul pierdut,
acţiunile care s-au dovedit greşite, planurile
eronate – nu le mai jeli inutil.

Ca un om prevăzător, hărăzit cu curaj,
spune-i la revedere – Alexandriei care se îndepărtează.
Dincolo de toate, nu te amăgi singur, nu spune
a fost un vis, urechile mele m-au înşelat:
nu te înjosi cu iluzii ademenitoare.

Ca un om prevăzător, hărăzit cu curaj,
aşa cum este de aşteptat de la cineva ca tine,
care s-a dovedit vrednic de-acest fel de oraş,
du-te, ferm, la fereastră
şi ascultă cu gravă emoţie, dar fără
văicărelile, rugăminţile unui laş;
ascultă – desfătarea ta finală – vocile;
muzica minunată a acelei stranii procesiuni;
şi spune-i la revedere – Alexandriei pe care tocmai o pierzi.

Constantine P. Cavafy

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorinţa de a conduce pentru plăcerea personală a fost dintotdeauna blestemul acestei lumi. De la începutul istoriei, regi şi conducători au înecat pământul cu sângele celor asupra cărora şi-au extins stăpânirea; toate astea nu au fost pentru dezvoltarea vieţii tuturor, ci pentru mai multă putere personală.

Wallace D. Wattles în Ştiinţa de a deveni bogat
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Filozofia unui fulg de nea

Flori de nea pe un spaţiu prea strâmt
Ca sa mai intelegi ceva...

Flori de gheaţă acolo unde pulsează sângele
Mai tare - semn că nu-ţi mai pasă
Ori că nu te mai doare.

Flori de rouă
Ca să te bucuri, eventual,
Când plouă,
Chiar dacă n-ai timp să observi,
Iar asta e ceva ce demult de tot...

Nu te mai apasă.

O fi un semn,
Un semn că şi gheaţa
A strâns, conştiincioasă, totul într-o plasă
De ochiuri autosuficiente...

Care nu-ţi mai lasă, reci fiind,
Loc ori timp pentru mai nimic,
Dar mai ales pentru regrete...
Ori pentru iniţiative... desuete.

Flori de omăt pe un spaţiu prea anost
Ca să mai simţi ceva
Sau să mai aibă vreun rost...

Semănând a pervaz de fereastră ciobit,
Scrijelit şi ros de vreme,
Ce odată... bun a fost,
Dar acum se teme...

De capricii, toane şi troiene.

Flori de gheaţă
Şi mai târziu de rouă
Se preling pe fereastra
Dincolo de care, totuşi, se oftează...

poezie de Petruta Ionescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Raport

Istoria stupidităţii mele ar umple paginile multor cărţi.

Câteva dintre ele s-ar împotrivi conştiinţei,
Ca zborul unei molii care, chiar dacă ar fi ştiut,
Ar fi avut oricum tendinţa de a se apropia de flacăra lumânării.

Altele s-ar ocupa de metode pentru calmarea anxietăţii,
Şoapta aceea abia auzită care, deşi-i un avertisment, e ignorată.

M-aş ocupa separat de satisfacţie şi de mândrie,
De perioada când eram unul din adepţii lor, ai celor
Care se făleau victorioşi, nesuspectând nimic.

Dar toate ar avea doar un subiect, dorinţa,
Dacă ar fi fost numai a mea – dar nu, nici vorbă; din păcate,
Am fost condus de aspiraţia de a fi asemeni celorlalţi.
Mi-a fost teamă de ceea ce era sălbatic şi indecent în mine.

Istoria stupidităţii mele nu va fi scrisă.
Datorită unui lucru, e prea târziu. Iar adevărul cere muncă multă.

poezie de Czeslaw Milosz, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întreb care din două – viaţa civilizată sau cea naturală – este mai susceptibilă să devină de nesuportat celor care o trăiesc? Aproape că nu vedem în jurul nostru decât oameni care se plâng de existenţa lor; şi mai mulţi sunt aceia care nu se plâng, deşi sufletul le e plin de aceasta; îmbinarea legilor divine şi omeneşti abia dacă este de ajuns pentru a împiedica dezordinea. Concluzia va fi că, rătăcind prin păduri, fără meşteşuguri, fără grai, fără locuinţă, fără război şi fără legături, fără a avea nevoie de semenii săi şi fără a avea vreo dorinţă de a le face rău, poate fără a recunoaşte vreodată pe vreunul dintre ei în mod individual, omul sălbatic, prea puţin supus pasiunilor şi fiindu-i de ajuns lui însuşi, nu avea decât sentimente şi cunoştinţe cu această stare.

Jean-Jacques Rousseau în Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni (1755)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu era încă aici, dar era pe drum încoace; se apropia din minut în minut. Când povesteşti una ca asta, oamenii spun că aşa ceva nu poţi să simţi, e doar o închipuire. Nici nu poţi dovedi, dar, cu toate astea, eu ştiam. Simţeam cum venea pe drum şi se gândea: Acum mai sunt numai trei ore, şi ajung. Acum au mai rămas două ore şi trei sferturi. Acum numai două ore jumătate! Ah, ce încet merge. De-ar merge totuşi ceva mai repede. Încă două ore, şi un sfert, şi voi fi acolo. Voi fi la ea.

Hans Erich Nossack în Cel mai târziu în noiembrie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Comandantul misiunii, fără uniforma specifică funcţiei sale, se afla din nou la distracţie; discoteca Institutului era plină de tinere domnişoare frumoase; localul, destul de spaţios, părea acum neîncăpător. Ca şi seara trecută, îl întâmpinară cum se cuvine pe Don Juan, doar pe el îl aşteptau. Fetele încercară totuşi să nu fie prea insistente, ca nu cumva să i se pară lui ceva în neregulă şi să plece acasă prea devreme; doreau să petreacă împreună cu el cât mai mult timp posibil, sau măcar să-l ştie acolo, aproape... Şi pentru că fetele nu aveau un comportament care să nu fie pe placul lui, Lucian le recompensă rămânând toată seara la discotecă, miezul nopţii găsindu-l tot acolo, iar el nu părea dispus a pleca, deşi era târziu. Era conştient că de dimineaţă va fi nevoit să se trezească devreme, pentru a nu întârzia la bordul navei...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ajungeau, din lumea celor care petreceau, sfidătoare ecouri... Cei care se întorceau povesteau cu zâmbete sarcastice de orgia nesfârşită a străzii Lăpuşneanu, de graba celor care se îndreptau spre Odessa, lăsând toţi în munţi o armată desculţă... fără tunuri, fără mitraliere, dar cu ordin de sus să se agaţe de muchiile dealurilor Trotuşului şi să rămână acolo.

Camil Petrescu în Însemnări de război (1917)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De dimineaţă, mi-am amintit de mare. M-am revăzut la Costineşti, unde am descoperit plăcerea de a mă arunca, ieşind din valuri, pe nisipul cald. Abia depăşisem treizeci de ani. Închiriam două camere într-o casă ţărănească, foarte aproape de mare, de unde ne duceam prin grădină la plajă. Rămâneam acolo până la prânz, iar după-amiaza jucam pinacle. Eram patru. Uneori ne opream, tăiam un pepene în patru şi îl mâncam, mânjindu-ne pielea bronzată cu zeama roşie picurată din feliile pe care le devoram până la coajă, după care ne spălam la fântână pe mâini şi jucam mai departe. Din cei patru, doi au murit. Eu am îmbătrânit. Dar plaja va fi rămas aceeaşi, invadată de alte trupuri bronzate, dimineţile trebuie să fie şi acum, acolo, dimineţi fără cer, iar marea se clatină, cu siguranţă, la ţărm la fel de îmbietoare, când nu o agită valurile. Şi, fireşte, vor rămâne tot aşa când din cei patru nu va mai exista nimeni. Cu minunata şi teribila ei nepăsare, pe care noi nu o vom putea învăţa niciodată, natura uită tot, chiar şi pe cei care au avut naivitatea să creadă că, măcar, la mare nu există decât prezent.

Octavian Paler în Autoportret într-o oglindă spartă
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşitul lui Antoniu

Dar când a auzit femeile jelind,
deplângându-i soarta nefericită –
doamna cu gestica ei orientală
însoţită de sclavele care vorbeau o greacă stricată –
mândria din sufletul lui s-a revoltat,
sângele roman s-a înfiorat de dezgust
şi tot ce venerase orbeşte până atunci –
viaţa lui tumultoasă din Alexandria –
i se părea acum ceva anost şi îndepărtat.

Iar el le-a cerut "să înceteze văicăreala,
acel fel comportament este nepotrivit.
Ele ar trebui să-i înalţe cântece de laudă
pentru ca fusese un mare conducător,
un om bogat şi curajos.
Iar dacă acum a căzut, n-a căzut ruşinos,
ci ca un roman învins de un alt roman."

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

de când nu am mai stat de vorbă
din cartea mea deschisă
ai furat lumina unui gând
şi cartea s-a închis

e un secol de când nu am mai stat de vorbă
ce repede trece timpul

poezie de Lidia Pasat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâine nu e nimic

Când?
Când te voi mai întâlni eu pe tine,
Inegalabila mea,
În lumea aceasta
Din ce în ce mai smintită?

Timpul devine senil.
Timpul devine ilicit,
Timpul devine incomensurabil.
Ieri a devenit prea repede azi,
Azi parcă n-a fost niciodată,
Niciodată mi se pare că a fost totuşi odată,
Odată, îmi spuneai că vom fi împreună
Pentru totdeauna...
Totdeauna nu mai înseamnă nimic,
Totul e acum!

Când, spune-mi când te voi mai întâlni eu pe tine,
Inegalabila mea,
Într-o lume,
Din ce în ce mai ţicnită?

Totul e acum, mâine nu e nimic!
Mâine ne bârfim unii pe alţii,
Mâine se fac promisiuni electorale,
Mâine se fac scrisori anonime,
Mâine ne dăm în cap unii la alţii,
Mâine iarăşi se fac jurăminte de castitate!
Mâine e altă zi de instrucţie pentru războiul nuclear,
Mâine e iar ziua în care se aruncă istoria la gunoi.
Numai acum, numai acum mai avem puţin timp
Să ne iubim,
Mâine nu e nimic!...

Când?
Oare când te voi mai întâlni eu pe tine,
Inegalabila mea,
În lumea aceasta
Din ce în ce mai smintită?

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Începutul iubirii

Acum am vârsta la care,
Iubirea se povesteşte
celor care vor să afle
... cum este...

A fost odată, ca niciodată...
a început c-un gust de pătrăţel de ciocolată,
ascuns în taină
pentru o altă dată,
de-un frăţior mai mic,
... doar cu oleacă.

Înfăţişat târziu, cu un zâmbet zefliu,
în chip de
primă, primă nestemată.

poezie de Livia Opran
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!