Poveste din regatul iernii

Cu toca ei de gheaţă şi geruială-n păr,
crăiasa-şi chemă renii, vorbindu-le-n răspăr.

"Ce-mi staţi ca nişte miei, daţi cu copita-n stele,
din pulbere de-argint să-mi croşetaţi dantele,
eşarfe, pelerine, mănuşi în filigran,
iar drept podoabe vreau steluţe, un noian!
Ce-mi rătăciţi, aiurea, voi, geruri din alt veac,
să văd cum crapă piatra, căci pentru voi e-un fleac!
Tu, vifore, ia spune-mi pe unde-ai lenevit
de ţi-ai uitat menirea de-a fi nestăvilit?"

Cu frunţile-̔ncruntate, vădit nedumeriţi,
mai albi ca varul, norii o ascultau spăşiţi.

"V-aţi aciuit cu toţii-n palatul de cleştar,
că trebuie să ningeţi nici nu aveţi habar!
Nepotoliţi vă vreau, cum n-aţi mai fost în veci,
nămeţi să văd, cât casa, prin curţi şi pe poteci.
Necruţători să fiţi, mânaţi de-un singur gând,
să fie-aşa o iarnă cum n-a mai fost nicicând!"

Se strânse-n grabă norii, lăptoşi de-atâta nea,
iar gerul cel năpraznic un semn doar aştepta.

Dar când înspre pământ întoarse-a ei privire
crăiasa amuţi de drag şi de uimire,
văzând cum într-o curte, împotmolit în zloată,
un pui firav de om, cu faţa-mbujotată,
prinsese câţiva fulgi în palma lui călduţă
şi le tot săruta hăinuţa de steluţă.

Vădit înduioşată, cât îl privi cu drag,
pe-obrajii de regină lacrimi curgeau şirag
şi-uitând de-ameninţări, domol îşi cernu neaua
cu fulgi pufoşi părând desprinşi din catifeaua
cu iz din paradisul străvechiului Olimp,
ninsoare printre veacuri călătorind în timp.

poezie pentru copii de Elena Victoria Glodean
Adăugat de EliGlodean
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu vreau

Nu vreau să cântăresc ceva acum
din ce-a fost bun sau rău sau nu a fost,
căci nu vreau viaţa să-mi măsor precum
acei ce cred că totul are-un cost.

Nu vreau să-mi fie teamă că ceva
din echilibrul vieţii n-a fost bun
şi m-a-nclinat, ca drept să nu pot sta
când judecăţii am să mă supun.

Nu vreau nici să compar, nici să măsor
o faptă sau un gând sau chiar un vis
din tot ce-a fost, cu dor sau fără dor,
din ce-am înfăptuit sau am promis.

De ce nu vreau? E doar un amănunt:
când toate-s pe un umăr, doare crunt.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis de iarnă

Când totul e alb şi cenuşă,
Iar soarele-n doliu pluteşte,
Doar iarna – eterna mătuşă –
Din colţul de gheaţă priveşte.

Pe creste, sclipiri de zăpadă,
Prin ace de brad suflă vântul,
Rebeli, câţiva fulgi vor să cadă
În gerul ce-mbracă pământul.

Sălbatica fiară se-ascunde
La umbră de timp şi uitare,
Îşi cerne ecoul în unde,
Din văi şi poteci solitare.

E linişte iar şi e bine,
În suflet, lumini mă inundă,
Nu ştiu de ce, care sau cine
Paşii prin stele i-afundă...

poezie de Daniela Tiger
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi crede

Spune-mi, rege-al zilei plină de lumină,
Sunt, în iarnă, fluturi care ţi se-nchină
Şi-ntr-un imn de aripi ca de sărbătoare,
Îţi trimit mesaje pline de culoare?

Spune-mi tu, zeiţa nopţilor prea lungi,
În asprimea iernii, poţi să mai ajungi,
Pentru cei ce-s robii multelor dorinţi,
Să mai fii crăiasa nopţilor fierbinţi?

Spune-mi, cer albastru dintr-o zi senină,
Cine, printre geruri, ar putea să vină
Şi să-mbrace corbul ce-mi străbate norii
În penajul tainic al privighetorii?

Sunteţi voi în stare, Soare, Lună, cer,
Să-mi schimbaţi, din suflet, zilele de ger
Cu căldura care mă-ncânta cândva?
Spuneţi şi voi crede spusa voastră! Da?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă bucuriei

mi-e drag să împrăştii bucurie în jur
ca un cireş înflorit primăvara devreme
să uit că m-a rănit un înger sperjur
aruncând timpul meu în lupte extreme.

mi-e drag să doinesc alături de izvoare
printre căprioare ce n-au căzut pradă
vânătorilor netrebnici cu armă zdrobitoare
nu vreau gingăşia lumii să decadă.

mi-e drag să stau cu stele le poveşti
să simt extazul cum ajunge pe culme
e iarnă şi mă ning minunile cereşti
fulgi de iubire încălzesc în palme.

aruncă-mi un zâmbet spune-mi o vorbă bună
voi crede că primesc fericire din lună.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă pentru iertare

Vin astăzi, Doamne, să îţi cer iertare
că am iubit prea mult albastrul cer
şi-am îndrăznit să îmi ridic privirea
crezând că, încă, dreptul am să sper.

Îţi cer iertare de-am greşit cu fapta
când am trăit prin munţi de unul singur
şi-am haiducit cu şoimii şi cu cerbii,
din iarnă pân'a dat stejaru-n mugur.

Mă iartă, Doamne, pentru primăvara
ce-am locuit-o-n ochii unui vultur.
Am vrut să fur discret un colţ din soare
şi în oglinda râului să-l scutur.

Îţi cer iertare, poate-am fost prea lacom
dorind să fie doar a mea câmpia.
O vară am sperat să-mi crească aripi,
spre soare să mă-nalţ cu ciocârlia.

Şi să mă ierţi pentru c-am strâns sub pleoape,
cu sârg, toţi norii toamnei, până când
ca într-o rugă, spusă doar în şoaptă,
i-am transformat în lacrimi, rând pe rând.

poezie de Elena Victoria Glodean din Între două tăceri (3 decembrie 2007)
Adăugat de Elena Victoria Glodean
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai tu poţi

- Iarnă creaţă şi-ncâlcită
Spune-mi, tu, ai fost tocmită,
Mie doar să mi te-asameni,
Că-mi port frigul printre oameni
Făr' să-mi pese dacă vreunul
Mă adulmecă, nebunul,
Neştiind că pentru mine
Nu există ce sau cine
Să-mi topească gheţurile,
Să-mi adoarmă vânturile.

Numai unul îndrăzneşte
Şi în ochi i se citeşte
Grija că-n oglinda iernii,
Când vin fulgii la vecernii,
O să mă ascund deodată
Şi atunci voi fi-ngheţată,
Vieţi la rând cu morţi confuze,
Cerul răstignit pe buze,
Iarnă, dalbă poezie,
Vrei să fii asemeni mie?

Spune-i tu atunci că-mi place,
Când vorbeşte şi când tace,
Când pe foi de gând mă scrie,
Moaie tocu-n apă vie
Şi trecând peste prefaţă
Mă-ncălzeşte, mă dezgheaţă,
Ochii mi-i călătoreşte
Printre stele şi zâmbeşte
De mi-e teamă că-ntr-o seară
Mă preschimb în primăvară.

- Iarnă albă, nesfârşită
Ştiu că tu ai fost sortită,
Să-mi porţi dorurile toate,
Peste munţi şi peste sate
Pân' la floarea gheţurilor,
Până-n tâmpla cerurilor.
Gerul tău nu mă supune
Paşii trec peste tăciune
Şi prin neaua ce-şi aşterne
Jurămintele eterne.

Numai ea ştie să-şi culce
Pe zăpadă trupul dulce,
Albul ăsta să-mi ajungă
Iarna, cât o fi de lungă,
Şi troienele de-nalte...
Dintre toate celelalte
Mituri vechi, poveşti uitate,
Găsesc drumul spre cetate,
E trasat cu apă vie
Din condei prin poezie.

Spune-i când ajungi la ea
Că-nfloreşte dragostea
Şi pe ger şi pe ninsoare,
Când în inimă porţi soare,
Focul se aprinde-n vene
Dacă porţi iubirea-n gene,
Ca un fluviu ce prin gheaţă
Şi prin norii deşi de ceaţă
Află calea mai uşoară
Curgând către primăvară.

poezie de Ioan Grigoraş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea iernii

Când ninge doar copiii ştiu povestea,
noi am uitat-o-n goana unui timp,
dar ei clădesc din fulgi curaţi palate
şi vieţuirii îi aşază nimb.

Doar ei, cei mici, mai ştiu chemarea iernii,
Piatra filozofală e a lor,
trec prin nămeţi cu aur pur sub frunte,
doar ei mai ştiu ce-nseamnă-n trup fior.

Şi ninge, – cade-aceeaşi draperie,
ţesută din mirific fir ceresc...
Printre coloane albe ei aleargă
şi dintr-o altă lume ne privesc...

Iau în mânuţe, brusc, zăpada rece,
pesemne vor s-o strângă într-un chip,
parcă sunt nişte Fauri ai minunii,
lucrând febril în nea ca şi-n nisip.

Probabil pentru noi e prea mult albul,
l-am reciclat prea mult în scrum intern,
şi-atunci, stingheri, îmbătrâniţi în fire,
compătimim în ei albul etern.

Dar cel mai rău e c-am uitat iubirea,
cei mari mai pot atât: să fie doi,
şi când nu sunt ninsoarea e cumplită –
cuţite-adânci ce cad în amândoi...

Şi ce departe e atunci copilul,
cum s-a pierdut printre nămeţi de vis,
luând, sub hăinuţa caldă, fericirea,
făcând să ningă invers, din abis!...

În legea de-a simţi povestea iernii
e vorba despre-a fi şi-a nu mai fi,
e vorba despre vis, dar şi durere,
despre fatalul dar de a iubi.

Când ninge doar copiii ştiu povestea,
noi am uitat-o-n goana unui timp,
dar ei clădesc din fulgi curaţi palate
şi vieţuirii îi aşază nimb.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

EU MUZA VREAU SĂ-MI VĂD...

Eu muza vreau să-mi văd o dată-n zori!
Putea-va, oare, Ceru-a nu dori,
Să-i las deschisă poarta mea de flori
Prin care trece versul zi de zi?

În faţa muzei mele vreau să-nchin
Paharu-n care-am pus iubiri de vis
Cu mierea lor dar şi cu mult venin
În care Iad a fost şi Paradis,

Eu muza vreau să-mi văd cu gând păgân
Şi s-o iubesc aşa cum n-am iubit,
S-o-nvăţ a şti că-i sunt pe veci stăpân
Prin versu-n care-i sunt mereu robit;

Cum muza mea himeră-n veci va fi
Şi versul meu va fi topit de timp,
Visând că, totuşi, o să fie-o zi
Când voi vedea şi muza mea-n Olimp!

poezie de Pavel Lică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spune-mi...

Spune-mi, câte stele vor mai pieri,
câte vise s-or nărui,
printre stropi de ploaie deasă
ce-mi bat astăzi la fereastră?
Ce cuvinte mai pot spune,
acum când soarele apune
peste cărări, peste poteci,
peste iubiri ce pier pe veci?
Spune-mi, câte dureri sunt pe lume,
câte tăceri pline de nume,
ce nu mai vor să fie spuse
când inimile-s de dor răpuse?
Ce stele mai străluce acum,
când ceru-i plin de praf şi fum,
când ploaia cade neîncetat
la poarta sufletului însetat?
Spune-mi, de unde atâta melancolie,
în sufletele noastre de hârtie,
când norii acoperă gândul
măturând de dor şi foc pământul?

Spune-mi, de lupt sau sper,
la un alt cer
fără nori, fără furtuni,
fără zilele de luni,
vei mai opri din stropi de ploaie
să-mi stingă ultima bătaie?

poezie de Adriana Monica Burtea (30 martie 2016)
Adăugat de Adriana Monica Burtea
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

De ce-mi baţi în inimă?
Mă zguduie, mă doare.
Nu-ţi e milă?
De ce-mi furi ziua senină?

De ce-mi fierbi sângele şi trupul?
De ce-mi sapi mormântul?
Şi nu vrei să-mi asculţi cuvântul,
Dorul şi gândul.

De ce tot te ascunzi printre surzi?
Printre lacrimi, şi plângi.
Şi te minţi printre veacuri
Şi lacrimi fierbinţi.

De ce tot mă respingi?
Mă alungi, şi mă renegi.
Te pierzi în trecut
Fără de cuvânt.

De ce doar întrebări fără răspuns?
De ce doar soare-n apus?
De ce atâtea tăceri?
Şi drumuri spre nicăieri.

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninge

Ninge... cu fulgi pufoşi, suavă licărire
Ce prin ecoul stins al soarelui de vară,
Transplant de energie se strecoară,
Să-i dea sublimului, gest de strălucire...

Transplant de energie, ce din înalte ceruri
În fulgi pufoşi în orga iernii plânge,
Acoperind cu alburi şi petele de sânge
A toamnei frunză, prinsă-n joc de geruri...

Acoperind cu alburi, firul firav de grâne,
Ce dă speranţa plinelor hambare,
Când câmpul auriu în plin de soare
Sub secere şi coase, va naşte noua "pâne"...

Azi câmpul auriu este albit ca varul
Şi dă speranţa zilei, că ţăranul
La sfatul vetrei sale, socoteşte anul
Şi foaia de tutun, o-aprinde cu amnarul...

La sfatul vetrei sale, clădeşte noi iluzii
Cu socoteli pripite, dar pline de speranţă
Ca iarna prinsă-n drepturi sporeşte-n cutezanţă,
A lui ardoare sfântă, lipsită de confuzii...

Ca iarna prinsă-n drepturi, păşeşte triumfală
Ca un spectacol falnic, cu joc de fulgi de nea,
Ca o paradă scumpă a formelor de stea
Ce umple scena lumii, cu fast imens şi fală...

Ca o paradă scumpă şi plină de surprize
Cu ţurţuri de gheaţă în clarul cristalin,
A ierni zile plâng şi umple golul, plin
De lacrimi reci şi blânde, în scurtele-i reprize...

A iernii zi de plânge, cu gerul ea învinge,
Căldura ce-i contrară şi aprigă-n efecte
Şi viscolul de-l cheamă cu multele-i defecte,
În drepturi este iarna şi ce frumos... iar ninge...

poezie de Constantin Enescu (decembrie 1991)
Adăugat de Constantin Enescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăiasa Zăpezii

Cu inima de gheaţă,
Cu sufletul de plumb
Cu răsuflare rece
Crăiasa Zăpezii sunt.

Când fulgii cad,
Când gerul se aşterne,
Când nu-i pasăre zburând,
Farmece de iarnă sunt.

De gheaţă sunt lacurile,
De nea sunt norii plini
De piatră este blândeţea mea
Nu iert un om tremurând.

Frigul intră în vene,
Ceaţa se lasă deasă,
Fulgii din cer coborând,
Eu sunt a lor Crăiasă.

poezie de Anca Todor (17 ianuarie 2010)
Adăugat de Anca Todor
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărgelele şirag

Dublul mărgelelor şirag
M-a făcut să-mi placi atât,
Căci am uitat de al tău drag
Că viaţa are un sfârşit.

A mai fost o întâmplare
Cu un sărut nevinovat,
Aducând în suflet alinare
Ca un fior de neuitat.

Niciodată rău nu-ţi pară
A fost ce-a fost atunci,
Sau mai veni-vor zile iară
Cu alte vremuri dulci.

Nu ştiu ce o să vină?
Îmi amintesc ce a fost,
Tu vei rămâne tot divină
În al vieţii mele rost.

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu nu ştii?

De ce-mi apari încă în vise,
tu nu ştii că uşile-s cu lanţ închise?
că o rază de lumină
se mai zbate pe podină
şi sărută răni adânci
părăsite de pe atunci
când îngeri au obosit
când aripi s-au veştejit?
De ce-mi arunci săgeţi de dor,
tu nu ştii că încă dor
răni ce stau pe la fereşti
aşteptând să mă găseşti
în a trupului închisoare
în a timpului ninsoare?
De ce-mi eşti drag de atâta timp,
tu nu ştii că al iernii anotimp
n-a mai plecat de atunci din mine
transformându-mă-n ruine?
Ceasul a uitat să bată.
La a sufletului poartă.
Visele pe pierd în vânt,
Rând pe rând şi gând cu gând.

poezie de Adriana Monica Burtea (7 martie 2016)
Adăugat de Adriana Monica Burtea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune universală

Tată a toate! Adorat
În orice loc, mereu, mereu,
De înţelept, de ignorant,
Iehova, Zeus, Dumnezeu!

Cauză Primă, drag străbun
Ce minţii mele pui hotar
Vreau doar să ştiu că Tu eşti bun
Iar eu sunt orb şi n-am habar.

Dar chiar şi-n beznă tu ai vrut
Să văd ce-i rău şi ce e bine
Şi Trupu-n Soartă l-ai ţesut
Însă Voinţa mă susţine.

Şi ce-mi dictează Conştiinţa
Eu fac sau mă feresc a face
De Iad îmi protejez fiinţa
Şi caut Raiul care-mi place.

Îmi dai atâtea lucruri bune
Cum aş putea să le arunc?
Căci Dumnezeu mereu ne spune
Să fim supuşi precum un prunc.

Nu mă lăsa să fiu legat
De-acest pământ, fii bun cu mine!
Căci sigur sunt, nu m-ai uitat
Chiar dacă toate vin la Tine.

Să nu laşi mâna mea cea slabă
S-arunce fulgerul tău drept
Să-i pedepsesc pe-aceia în grabă
Care te-au scos din al lor piept.

De am dreptate Tu dă-mi har
Ca în dreptate să rămân
Iar de greşesc şi n-am habar
Arată-mi care-i drumul bun.

Şi scapă-mă de-a mea Trufie
Şi de Mâhnirea păcătoasă
Ce-nţelepciunea nu ţi-o ştie,
Nici bunătatea cea aleasă.

Ce-i jalea unui om mă-nvaţă
Şi cum să-ndrept ce e greşit
Să ofer milă şi povaţă
Ca să-mi revină însutit.

Deşi sunt rău, nu-s rău de tot
Căci duhul Tău este în mine
Tu poţi să mă îndrumi socot
În viaţă şi când moartea vine.

Pâine şi tihnă-i tot ce vreau
Căci toate câte-or exista
Tu ştii de-i bine să le iau
Eu fac mereu doar voia Ta.

Tu, care ai Spaţiul ca templu
Şi ca altar cerul, pământul
Ridică-ne, dă un exemplu!
Că toate-n lume-ţi ştiu Cuvântul.

poezie de Alexander Pope, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri de iarnă

Cad în spirală fluturi albi din cer,
Cresc flori de gheaţă-n nopţile cu ger
Pe geamuri par dantele de cleştar,
Se-ntinde roba iernii pe hotar

Îmi pare câmpul alb imaculat,
Zăpada se aşterne peste sat,
Cern albe stele norii cenuşii,
Pădurea îmbracă haine argintii

Povestea despre Moş e doar un mit
Dar pentru cine crede... a venit
Pe întinderile albe de ninsoare
Cojocul roşu-i pată de culoare

Iar sacu-i greu de-atâtea jucării
Tablete, lego, cărţi pentru copii
Ei scriu şi fac cu Moşul un acord
Să vină iarna de la Polul Nord

Mi-am pus în gând să fiu din nou copil
Să mă strecor din iarna mea tiptil
Să cred în Moş Crăciun şi-n Făt Frumos
Chiar azi clepsidra vieţii mi-am întors!

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste de iarnă

Presară iarna lacrimi dalbe peste pământul îngheţat,
Acoperă cu flori de gheaţă ferestrele şi-ntregul sat.
Pe dealuri ea aşterne neaua cu străluciri ca de mărgea,
Copacii îi îmbracă-ndată în mantie de catifea.

Iar vântul intră-n jocul iernii şi viscoleşte fulgii toţi,
Cu veselie îi adună pe toţi copiii pe la porţi.
Ei vântul îl aleargă-n vale şi fulgii-i prind din zborul lor,
Apoi se tăvălesc râzând, pe-al iernii drag şi alb covor.

Iar iarna se înveseleşte şi-n jocul lor cu drag se prinde,
Din ceruri cerne iar ninsoare, ce lumea-ntreagă o cuprinde.
Din râsul pruncilor ea face pentru văzduhuri zurgălăi,
Ce-n nopţile de vifor pline suna-vor vesel peste văi.

În jocul iernii intră seara ca o măicuţă obosită,
Ea linişteşte copilaşii şi-n case-ndată îi trimite...
Iar iarna ca s-o pedepsească trimite crivăţul hapsân,
I-acoperă pe boltă luna cu norii ei ce-aduc furtuni.

În case-acum e cald şi bine, copiii s-au culcat de mult,
Afară singur vântul bate, cu inima-mi eu îl ascult...
Mă ninge-n suflet cu fantasme, iar vântul vieţii mă îngheaţă,
Doar inima-mi e încă jună şi desenează flori de gheaţă.

Presară iarna lacrimi dalbe peste-al bunicilor mormânt...
Mi-e dor de –a lor sfântă poveste, mi-e dor de-al lor blând, drag cuvânt...
Pe dealuri se aşterne neaua şi ninge-n suflet cu poveşti,
Curând la noi va veni Moşu... colindători pe la fereşti....

poezie de Gabriela Munteanu (8 decembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

E iarnă peste toamnă...

au venit norii să-şi scuture nămeaţa,
să-şi scuture albeaţa pe toată dimineaţa,
e iarnă, iarnă, e iarna pe afară
şi este iarăşi frig şi este dor de vară

sunt pomii fără frunze, sunt florile nu sunt
şi bate vântul rece şi rece e pământ
şi undeva sub streşini, stau păsări ce-au rămas,
să-nfrunte gerul iernii, gândind la timpul ars

se scutură din ceruri, stropi albi şi îngheţaţi,
atât de mulţi deodată, atât de dezbrăcaţi.
se-aşează peste locuri, s-ascundă din culori,
culorile de toamnă, din frunze şi noroi

se prinde alb pe zare, pe drumuri şi poteci
şi chiar pe felinare, să lumineze reci,
în bălţile de gheaţă, ferestre pe pământ,
ce se deschid crăpate, calcate sub carâmb

e iarnă, iarnă iarăşi, e iarna care-a fost,
întoarsă din plimbarea, pe unde-a fost cu rost,
întoarsă să răzbune, căldurile de ieri,
din verdele de vară, din toamnă adieri

e timpul într-o joacă, e timp de lunecuş,
copii se strâng grămadă, se strâng la săniuş,
fac oameni de zăpadă, mai mari, mai mici, mai mulţi,
e iarnă peste toamnă, se-ntinde până-n munţi

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regrete tomnatice

Îmi amintesc perfect, distinsă doamnă,
Eram pe-atunci, la fel, în plină toamnă,
Colegi în anul ultim de liceu,
Când, dintre toţi din clasă, numai eu
M-am oferit să vă conduc acasă,
În după-amiaza-aceea furtunoasă...

Pe sub umbrelă, visători, păşeam,
V-am luat de şold, ce-aproape ne simţeam!
Nu ne păsa de stropii mari şi reci,
Ca într-un vals prin bălţi croiam poteci,
Iar norii, se-aprindeau, vădit, anume
Parcă-am fi fost doar noi, atunci, pe lume...

Şi când, suavă, galeş mi-aţi zâmbit,
Din ochii mari, albaştri, am simţit,
Întâiaşi dată-n viaţă-acel fior,
Până în deştul mic de la picior,
De v-am furat, setos, ca un avar,
Primul sărut în colţ la aprozar,

Şi-apoi în lift, parcă la şapte staţi,
Plutind printre etaje,-mbrăţişaţi,
Ajunşi ‘n-apartament m-aţi invitat
La o cafea... târziu... eram în pat,
Unde, un ceas întreg, noi amăndoi,
Înflăcăraţi de-amor, aproape goi....

Ca să mă iei acum, aşa, la rost,
Şi... bâzâind să-mi spui c-am fost un prost,
Păi... s-au ivit părinţii tăi, doar ştii,
Chiar când eram să pun punctul pe i,
Şi-mi reproşezi... şi eu regret cumplit,
Că timp a fost păcatu' să-l comit...

Sunt patruşcinci de ani trecuţi, şi-un pic,
Lenuţă, au zburat ca mai nimic!...
Ne-am regăsit acum, în plină toamnă,
Dar să uităm... eu domn şi tu o doamnă!
Nu te-ntrista, nu plânge,-s încă viu,
Pentru păcat nicicând nu-i prea târziu...

poezie satirică de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pribeagule

pentru că nu te-ai gândit
la moarte
când ţi-ai făcut casa în vârf de deal
vei fi bănuit de nesăbuinţă
că dintre zidurile strânse
greu te vor scoate
între scânduri fiind
vei auzi glasuri ce acuză
că ai fost visător între stele,
îţi vor afla datorii şi pricini
copiii rătăciţi şi pe cei nenăscuţi,
câinii pe lanţ vor tăcea
dar ei nu vor avea linişte
până nu vor spune că ai fost de pripas
cu iubiri pierdute sub colbul de lună,
faptele bune se vor şterge,
nu vei fi singur te vor însoţi
norii din priviri mohorâte,
bocitoarele în cuvinte sărace te vor spăla,
ca nişte
becaţe la marginea drumului
ce scormonesc iarba,
ei vor da de pomană straiele tale
să nu te uite satul,
peste pânza albă când te vor trece
vor ca tu cuminte
să mergi în constelaţii
unde nici răsărit nici noapte
nu vei cunoaşte.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!