Numai viteza mă mai ţine viu
şi sclav măreţ aceloraşi proporţii,
să mă opresc, n-am dreptul nici să ştiu
că sunt alergător la zidul morţii.

catren de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Biet nemuritor la zidul morţii

Numai viteza mă mai ţine viu
Şi sclav măreţ aceloraşi proporţii,
Să mă opresc, n-am dreptul nici să ştiu
Că sunt alergător la zidul morţii.

n-am timp la zidul morţii să m-aşez,
şi combustibil am, de nicăierea,
probabil unii cred că şi trişez,
dacă, de-o viaţă, îmi refuz căderea.

n-am mai dormit de când eram copil,
cu-aceste roţi, cu-această şa sunt una,
iar dacă aţ încetini, umil,
m-aş prăbuşi din zid, pe totdeauna.

Distanţele pe care mi le-asum,
Paradoxal, sunt cele şi rămase,
pe zidul lentei morţi, de-atâta drum,
vehiculul mi s-a urcat în oase.

A mă mai crede liber, nu încerc,
În toată cursa asta nebunească,
Fiinţei mele, alergând în cerc,
Îi este interzis să se oprească.

Şi, vai, în toată tragica belea,
Cobor şi urc mereu aceaşi pantă
Şi nemurirea e o boală grea,
Un fel de plictiseală arogantă.

Destui îşi pot închipui că eu
Ador această-ntrecere vulgară,
Că-mi place tot acest absurd turneu
Pe zidul morţii unui circ la ţară.

Dar eu alerg, ca să nu mor, cumva,
Şi înţeleg cu vrere vinovată
Că nu mai am puterea de-a pleca
De-aici, din zidul morţii, niciodată.

Nu pot trăi, precum nu pot muri,
Nu mă opresc, precum m-alungă sorţii,
Nu pierd nimic şi nu pot birui,
Ca biet nemuritor la zidul morţii.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ei atât de lipsiţi de logică sunt încât nici nu ştiu dacă sunt.

citat celebru din Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru a recunoaşte lumina, trebuie să fi văzut mai întâi întunericul, muritorul de rând sau cel dinafara rândului e un alergător spre zidul morţii.

Camelia Opriţa în poemul Prizonieri în lanţuri de zăpadă, volumul - Insomnii în alb-negru
Adăugat de Mirabela Popişteanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare către bunicul meu, învăţătorul Marin Păunescu

"Tu să te ţii de carte, măi băiete" (M.P.)

N-am apucat, iubite tată-mare,
Să-ţi scriu, altundeva şi altcândva
Deşi, probabil, tot ce-am scris în viaţă,
Este răspunsul meu pe adresa ta.

Te rog să-mi ierţi această tutuială,
Dar a mă mai preface este greu
Şi-atunci când m-adresez cu "tu" înseamnă
Că te tratez ca şi pe Dumnezeu.

Învăţătorul meu cel mai de seamă
Ai fost şi eşti şi cred c-ai să rămâi,
Tot ce-am aflat în viaţă de la tine
E şi acum temeiul meu dintâi.

Şi după viaţa ta de dascăl tragic,
Nici pensie nu ai avut în sat,
Pe patul morţii te-a găsit scrisoarea
Şi pensia, zadarnic, ţi-au mai dat.

Dar mi-ai lăsat o moştenire sfântă,
Ca să mă bucur până la sfârşit,
Această biată limbă românească,
De-al cărei duh m-am învinovăţit.

Mi-a mai rămas o urmă de la tine
Pe care aţi ascuns-o în pământ,
E sabia din frontul vieţii tale
De la Mărăşti, rănitul nostru sfânt.

Ai fost un liberal până la moarte,
Dar trebuie să afli faptul prost
C-ai tăi trădează dreptul limbii noastre
Şi iau în glumă jertfa care-aţi fost.

Nu ţi-am urmat ideea şi credinţa,
Dar azi, când ţara-i bună de spital,
Îmi vine să-mi iau gândul, tată mare,
Şi să devin cu forţa liberal.

S-a dezechilibrat această ţară
Şi limba ei s-a pervertit grozav,
Încât, în plină libertate, iată,
Românul a ajuns un simplu sclav.

Îţi mulţumesc de limpedea fântână
Pe care mi-ai făcut-o între vii,
Dar s-a surpat şi nu opresc nici boii,
Că ea ni-i viaţa, trebuie să ştii.

În rest, sunt toate rele, tată mare,
Ţăranilor le este tot mai greu,
Că uite, în această lume hoaţă,
Mereu e-n alte sate Dumnezeu.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Rugă pentru părinţi (a două ediţie, adăugită) (ianuarie 1998)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul în sus

Şi drumul se arată drept în sus,
Ca un perete care ţine cerul
Să nu-şi încurce oile oierul
Când nici lumini şi nici alţi oameni nu-s.

Rostogolite vietăţi de foc
Aprind sub tălpi zgârieturi de piatră
Doar, la Albac, un câine rău mai latră
Şi liniştea se-aşează-ncet la loc.

Deasupra, dedesubt, nimic, nimic
E numai drum nesăturat de sine,
Şi o căruţă dinspre munte vine
Cu caii mari şi căruţaşul mic!

M-agăt de iarba care dă în spic
Şi o furnică gleznele îmi ţine.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gaspar Hauser cântă

Mă-nfăţişez, tăcut orfan,
De înşişi ochii-mi zăpăcit,
Oraşelor; nu m-au găsit
Pe-a lor măsură de viclean.

La douăzeci de ani – curios! –,
Cu dragostea muncesc prin oase
Numai femeile frumoase;
Dar ele n-au spus că-s frumos.

N-am nici o patrie aşternut
Şi nici nu sunt prea îndrăzneţ,
Dar n-am dorit al luptei preţ –
Eu morţii tot nu i-am plăcut.

Născut, îmi pare, în zadar,
Că-i prea devreme sau târziu,
Vă spun cinstit, nici eu nu ştiu;
Rugaţi-vă pentru Gaspard.

poezie clasică de Paul Verlaine, traducere de Mihai Rădulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nici nu ştiu cu cine mai vorbesc,
Atunci când scriu aicea poezie
Şi dacă tot dezastrul pământesc
Într-adevăr mi se cuvine mie.

catren de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu n-am drept să nu...

N-am dreptul să nu ştiu de tine,
Lucid când păşesc şi-ajung iar la mine.
Când mint prin uitare beţia-mi totală,
Sublime iluzii ce ies la iveală.
N-am dreptul să nu-aştern în cuvinte,
Eternul de după şi cel dinainte.
Aşa cum e el - când zâmbetu-mi minte...
Aşa cum e el - doar acum,
şi-nainte.
N-am dreptul să nu strâng iubire-mi,
pe toată.
În rime uzate, în foi laolaltă,
În galbenul toamnei - cu suflet murdar,
de-atâta speranţă...
Renunţ la amar.
Lumina e dulce,
N-am dreptul să nu,
Să nu te privesc aşa cum eşti tu.
Aşa cum suntem - doar acum,
fiecare...
Departe de vise, aproape de Soare.

poezie de Tai Bu
Adăugat de Emilia Nedelcoff
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cale de mijloc

Între o lacrimă

Şi o fântână arteziană

Mai rămâne atât:

Dreptul la rană.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lume, lume

De la mine pân' la tine
Numai fluturi şi albine,
De la tine pân' la mine,
Numai rău şi nici un bine.

De la mine pân' la ea,
Numai lanţ şi numai za,
Unde-i ea şi unde-s eu,
Numai piese de muzeu.

De la noi până la lume,
Numai fiare fără nume,
De la lume pân' acasă,
Numai vreme friguroasă.

De la mine pân' la ei,
Numai lupte şi scântei,
Ei acolo, eu aici,
Şi-ntre noi e-un fel de bici.

De la voi la oarecine,
Numai guşteri şi ruine,
Din neanţ la dumneavoastră,
Numai gratii la fereastră.

De la noi până la noi,
Numai ei, din doi în doi,
Invers, de la noi la noi,
Numai stare de război.

De la toate pân' la toate,
Numai tu, singurătate,
Numai tu şi eu şi plânsu-mi,
De la eu până la însumi.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te iubesc, fără să ştiu cum să mă opresc din a te iubi, fără să ştiu nici cum, nici de ce te iubesc aşa, pentru că nu ştiu altfel. Unde nu eşti tu, nici eu nu mai sunt.

Marc Levy în În altă viaţă
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni până la viscol

Nu mai e nimeni
Între mine şi viscol,
Numai eventuala bunăvoinţă
A celor ce păzesc şi asmut ninsorile,
În rest, vârsta prăbuşindu-se
Asupră-mi, fără logică.

Nici tata, nici mama
Nu mai sunt aici,
Să preia şocul,
Să elibereze drumul din faţă,
Acum, între mine şi viscol,
E numai viscolul.

Nici măcar eu nu mai sunt,
Eu am murit azi noapte
Odată cu mama,
Ultima mea pavăză,
Ultima mea redută,

Înainte de capitulare,
Înainte de blocaj,
Înainte de viscol,
Bunăvoinţa paznicilor de ninsori
Poate însemna un popas
La un ceai fierbinte.

Apoi, viscolul lovindu-mă-n piept
Şi eu ducând grija
Copiilor care vin după mine
Şi care, încă, nu ştiu
Ce e viscolul
În toate ninsorile lui
Asmuţite încoace.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singular

Incerc un gest, un jalnic inceput,
De la persoana-a doua sa te mut,
As vrea sa te transfer si sa dispar
Catre persoana-a treia singular.

Caci eu cu tine nu mai pot vorbi,
S-au adunat prea multe ineptii,
A-ti mai rosti porecla nu mai pot,
De azi esti ea, te-ai departa de tot.

Si niste explicatii – tuturor:
Eu pentru ea as fi putut sa mor,
Pe unde merg, imi amintesc de ea,
Nu pot s-o uit, orice s-ar intampla.
N-am dreptul sa o strig plangand "Ramai!",
Cat sunt de singur la persoana-ntai.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de IngridM
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pacient

Eu n-am să mă fac bine niciodată,
Mereu voi suferi de-o boală grea,
Simţindu-mi conştiinţa vinovată,
Că nu e totul bine-n ţara mea.

Puteţi să mă-ntrebaţi: - Ce vrei, băiete?
În treburile mari de ce te bagi?
Am să răspund milos şi pe-ndelete:
- Eu ştiu că îmi sunt dragi cei ce-mi sunt dragi.

Mi-am investit şi nervi şi timp şi viaţă,
În drumul care m-a ademenit
Şi-am acceptat să dorm pe copci de gheaţă
Şi să trăiesc pe muche de cuţit.

Puteam să-mi fac în alte părţi avere,
Puteam să fiu un bun european,
Puteam să mă înscriu la mamifere,
Ins metabolic de la an la an.

Puteam să am un os, cum au toţi servii,
Să-l rod meschin şi fără de idei,
Dar epocii eu i-am cedat toţi nervii
Şi ea nu-mi dă nici drogurile ei.

Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Ţară,
Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Neam,
Nu e-năuntru hiba, ci afară,
Trăiam un veac, labil dacă eram.

N-am dreptul la o mare suferinţă?
Nu-mi daţi cartelă nici pentru prăpăd?
Ei, bine-atunci, în mine ia fiinţă
Un neam pe care voie am să-l văd.

Şi n-am să pot să-ngădui niciodată,
Acestui trup nelegiuit, al meu,
Să-nveţe nebunia blestemată
De-a-i fi uşor când ţării îi e greu.

Ca fluturele părăsind omida,
Când vine peste toţi o clipă grea,
Sunt un atlant murind cu Atlantida,
Deşi putea zbura, dacă voia.

N-aveţi la dumneavoastră-n farmacie,
Medicamente, boala să-mi luaţi,
Un singur leac îmi trebuieşte mie:
Să-i pot vedea pe ceilalţi vindecaţi.

Această boală e o boală rară,
Această boală e o boală grea,
Această boală se numeşte Ţară
Şi leacul este ea şi numai ea.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştiu

Îmi cunosc trecutul,
ştiu motivul pentru alegerile mele,
ştiu ce am în interior.
Ştiu cât de mult am suferit,
ştiu cât de puternică sunt
ştiu cât de fragilă sunt
şi nimeni altcineva nu ştie asta.
Ştiu de ce am făcut un lucru în loc de altul,
dar cei care se uită la mine nu cred
în dreptul de a nu judeca propriile mele obţiuni.
Numai eu pot judeca.

poezie de Eugenia Calancea (21 martie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt un om liber

Sunt un om liber
Adică
Nu-i este nimănui
Milă de mine.
Nu mi-am dorit
Această libertate
Dar o păstrez
Şi mă laud cu ea.
Sunt un om liber.
Nu permit nimănui să-i fie milă de mine.
Şi sunt
Şi mai liber decât credeam
Nici n-am cui permite
Să-i fie milă de mine.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viteza a treia

Eu nu mă iscodisem ce este lumina.
De fapt, nici nu ştiam că există.
La fel a fost cu Dumnezeeu:
Când m-am întrebat ce-o fi,
S-a cam supărat pe mine,
Îndepărtându-se cu viteza luminii
La pătrat.
Atunci, l-am conceput ca pe un triunghi,
Întrucât mai zăream
Numai două linii paralele,
Îndepărtându-se asimptotic
Spre una singură.
Asta m-a făcut să cred că Dumnezeu
E un punct...
Fix atunci
N-a mai fost.
Cu iubirea am păţit la fel:
Când m-a simţit iubind, şi-a luat zborul
Din stomacul meu, ca nişte fluturi,
Gonind cu viteza luminii
La cub.
Dumnezeu, cu viteza Lui,
A creat lumea cu două viteze:
Viteza luminii
Şi viteza iubirii.
Dar cea mai mare dintre toate
E
Viteza iubirii!

poezie de Marius Robu din Aproape alb (13 aprilie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am chef

N-am chef să mor cât pomii sunt în floare
Şi răspândesc lumină peste tot!
De ce m-aş duce-n întuneric, oare,
Cât pot iubi lumina... şi mai pot?

N-am chef să mor când biruie căldura
Şi sunt femei frumoase peste tot!
De ce să nu îi urlu Morţii ura,
Cât pot iubi Femeia... şi mai pot?

N-am chef să mor când este plin de roade
Şi-aromele mă-mbie peste tot!
De ce-aş lăsa belşugul, cumsecade,
Când pot gusta din toate... şi mai pot?

N-am chef să mor nici – pe de altă parte -
Când albul pur se-ntinde peste tot!
De ce-aş aluneca, docil, în moarte,
Cât pot schia pe dealuri... şi mai pot?

Mai merg –arar- la doctori, la spitale,
Să-i strig, scrâşnind, durerii, anatema...
N-am chef să mor, ce mai la deal, la vale!
... Şi nici nu ştiu de ce mi-am pus problema!

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zeci si mii de cutite

Zeci si mii de cutite se apropie de mine
Toate isi cunosc atit de bine tinta,
Toate sunt de la tine,
Toate se apropie de mine cu viteza.
*
Zeci si mii de cutite
Toate bine ascutite
Toate numai bine de infipt in inima
Sunt bune...
Au viteza, iar eu trebuie sa alerg
Mi-au spus ca pot sa aleg...
M-au intrebat, le vreau in inima, in minte sau in suflet?
Le-am spus ca nu conteaza, oriunde...
*
Zeci si mii de cutite se indreapta spre mine
Apoi in fata-mi se opresc...
Zeci si mii de cutite,
Toate ruginite, insa bine ascutite
Se indreapta catre mine si in fata-mi se opresc,
Imi intra in inima, in suflet, in minte
Dar toate astea la ce folos?
Zeci si mii de cutite n-o sa ma faca sa uit
De tot ce simt si de tot ce-a fost...

poezie de Ana Cirlan
Adăugat de Alesia Moroianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici un sclav şi nici un rege

Cere-mi luna de pe cer
N-am să zic că nu se poate
Zborurile noastre toate
Sunt pătrunse de mister!
Nici un sclav şi nici un rege
Poate n-a-ndrăznit să-ţi pună
Peste frunte o cunună
Fiindcă nu te înţelege!
Şi se scurge suferindă
Ziua celor ce preferă
Plânsul tău de baiaderă
Spânzurat într-o oglindă

Parc-aş fi la o-nchisoare
Ţarcul care dă fiori
Unde nu mai poţi să mori
Dacă ai iubit o floare!
Cercul nostru s-a închis
Dincolo de el, nu mai poţi trece;
Noaptea piramidele aztece
Poartă fluturi spre abis.

poezie de Ion Untaru din Fântâna în care se văd sufletele (2005)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!