Aemilianus Monae, din Alexandria, 628 - 655

Îmi voi construi o panoplie inexpugnabilă,
din vorbe, expresivitate şi maniere;
astfel îi voi întâmpina pe oamenii răi,
fără nicio teamă sau slăbiciune.

Ei vor vrea să mă rănească. Dar dintre cei care
se-apropie de mine niciunul nu va şti
unde-s rănile mele, zonele mele vulnerabile
tăinuite sub toate minciunile care m-acoperă.

Cuvinte lăudăroase ale lui Aemilianus Monae.
Şi-a construit cu adevărat vreodată acea panoplie?
Oricum ar fi, n-ar fi purtat-o prea mult.
A murit în Sicilia, avea douăzeci şi şapte de ani.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără nicio îndoială, e vorba de o fază intermediară şi ambiguă a existenţei mele, căci mai multe persoane au declarat că m-au văzut, în acelaşi timp, în două locuri foarte îndepărtate unul de altul. Oricum, mi-e greu să admit că răzbunarea e ţelul tinerei fete cu pletele arămii. Mai mult ca sigur că Samuel van Haeren s-a înşelat: relaţiile dintre suflete n-ar avea cum să fie vreodată simple.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zeii îl abandonează pe Antonius

Când, pe neaşteptate, în miez de noapte auzi
o procesiune invizibilă trecând pe-alături,
cu o muzică şi nişte voci minunate,
nu-ţi plânge norocul pierdut,
acţiunile care s-au dovedit greşite, planurile
eronate – nu le mai jeli inutil.

Ca un om prevăzător, hărăzit cu curaj,
spune-i la revedere – Alexandriei care se îndepărtează.
Dincolo de toate, nu te amăgi singur, nu spune
a fost un vis, urechile mele m-au înşelat:
nu te înjosi cu iluzii ademenitoare.

Ca un om prevăzător, hărăzit cu curaj,
aşa cum este de aşteptat de la cineva ca tine,
care s-a dovedit vrednic de-acest fel de oraş,
du-te, ferm, la fereastră
şi ascultă cu gravă emoţie, dar fără
văicărelile, rugăminţile unui laş;
ascultă – desfătarea ta finală – vocile;
muzica minunată a acelei stranii procesiuni;
şi spune-i la revedere – Alexandriei pe care tocmai o pierzi.

Constantine P. Cavafy

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu, de needucat

Eu nu studiez prea multe, sunt un om
care nu evoluează. Nasul meu despică aerul
fără nici un fel de profesionalism. Ideile mele profunde
au fost odată jucării pe duşumea; le iubesc, le-am lins
aproape toată vopseaua. Un pahar cu whisky
este o zăngănea pe care n-o scutur. Când iubesc
o persoana, un loc, un obiect, nu văd
ce ar putea fi de comentat.

Am învăţat cuvinte, cuvinte, cuvinte...
oricum, jumătate din ele
au murit din lipsă de exerciţiu, iar cele pe care
le-am folosit cel mai des
se uită la mine cu o privire care şopteşte: Mincinosule.

Ce mult admir raţa sălbatică atunci când, printr-un cerc perfect,
intră în apă fără să ridice vre-un strop sau pescăruşul care pe neaşteptate
străpunge marea. Eu sunt un cormoran
care se scufundă
cum a făcut-o întâia oară: îndreaptă-ţi capul înainte
şi lansează-te în picaj.

poezie clasică de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elogiu postum

Nimica n-ar fi însemnat,
Pe-a lumii largă panoplie,
Chelia fără... Cincinat
Şi Cincinat fără... chelie.

epigramă de Ion Pena din Scrieri (2011)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna în inima mea!

stoguri în câmpuri şi-n pajişti îndoite-n ţărână
miros a cuib de iarbă de toamnă şi-a paşii tăi
în visurile mele
nu am ştiut şi nu-i vina cărărilor neumblate
când am plecat ultima oară, nu te zăreai dintre flori

masa pe care am pus acea scrisoare, de copilă
încă o duc cu mine, fără scaunul în care ai fi trebuit să fi,
tu

sunt trist
umbrele poienelor sunt încă bătute de vânt
în eul meu rătăcit
pălăria de fetru am uitat-o în casa aceea
am plecat în mine, cu un gol

nopţile umblă nebune, pe străzile pe care cu vise le-am construit
în gândurile mele, de mână cu tine şi-acum umblu haihui
vântule opreşte-te!

prin geamul unei vitrine am cules cu privirea, o fantomă, dar
era numai conturul tău
sus pe un panou uriaş, o frumoasă femeie mă priveşte
eşti acum o străină

în seri târzii
ai ramas în mine şi-n gânduri şi-n nopţi albe
tot tu
aceea din copilărie

frumoasa mea de atunci
dintre flori

poezie de Viorel Muha
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voal de dor

Colo în poiana stelelor
Adormită cu trup ghemuit
Pe catifelatele noptilor
O zăresc într-un gângurit..

Chemându-mă fără să ştie
Că eu ii trimit heruvimi,
Ce o-nvelesc cu boare de salcâmi
Ondulând zulufii-n feerie..

In noapte sublimă panoplie
Zâmbind la fiecare poezie
Visată şi scrisă de mine
Inainte de a o găsi pe piele...

In voalul ador cu praf de stele
Răsfirat de dorurile mele

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Raport

Istoria stupidităţii mele ar umple paginile multor cărţi.

Câteva dintre ele s-ar împotrivi conştiinţei,
Ca zborul unei molii care, chiar dacă ar fi ştiut,
Ar fi avut oricum tendinţa de a se apropia de flacăra lumânării.

Altele s-ar ocupa de metode pentru calmarea anxietăţii,
Şoapta aceea abia auzită care, deşi-i un avertisment, e ignorată.

M-aş ocupa separat de satisfacţie şi de mândrie,
De perioada când eram unul din adepţii lor, ai celor
Care se făleau victorioşi, nesuspectând nimic.

Dar toate ar avea doar un subiect, dorinţa,
Dacă ar fi fost numai a mea – dar nu, nici vorbă; din păcate,
Am fost condus de aspiraţia de a fi asemeni celorlalţi.
Mi-a fost teamă de ceea ce era sălbatic şi indecent în mine.

Istoria stupidităţii mele nu va fi scrisă.
Datorită unui lucru, e prea târziu. Iar adevărul cere muncă multă.

poezie de Czeslaw Milosz, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştiu prea bine că nu sunt vrednic de Dta; te-am rugat de atâtea ori să ierţi dac-am îndrăznit să arunc asupra vieţii D-tale umbra aceasta nefericită şi tot de atâtea ori ai avut bunăvoinţa de a-mi trece cu vederea acea evidentă slăbiciune de caracter, acea lipsă de acţiune care e cauza tuturor relelor mele.... Pentru Dta va fi, fără îndoială, mai bine de-a lepăda departe această sarcină, pe acest om care nu poate nimic, nu vrea nimic, pe acest om care numai ţi-ar mânca zilele cu propria lui neputinţă şi laşitate. Neavând curajul vieţii, neavând o rază de senin în suflet, am îndrăznit cu toate astea a te iubi, am avut lipsa de cuget de-a te compromite în ochii oamenilor, am pus dorinţa de-a fi a mea peste orice consideraţii şi peste orice cuvinte de cruţare aş fi avut; mă sperii eu însumi de răutatea cu care te-am tratat.

Mihai Eminescu în scrisoare către Veronica Micle (4 februarie 1880)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ar mai fi trăit, dacă ar trăi şi acuma, mi-ar fi rămas imaginea unei mame ca toate mamele. Dar mama mea este o fată. Nu ştiu dacă înţelegi sentimentul acesta. Sentimentele mele pentru dânsa au ceva deosebit şi din cauza aceasta e singura răsplată pe care mi-a dat-o natura pentru moartea ei timpurie.

La toamna sunt 35 de ani de când a murit. Ea mai trăieşte în mintea câtorva oameni şi mai ales într-a mea. Când nu voi mai fi eu, urma pe care a lăsat-o ea în acest infinit se va şterge pentru totdeauna. Va fi fost ca o microscopică fiinţă, de acele care mor cu milioanele, înghiţite în natura infinită fără urmă, ca şi cum n-ar fi fost. Astăzi ar avea 66 de ani, o femeie bătrână, fără frumuseţe, lovită de toate injuriile vremii. Un sentiment, mizerabil poate, mă face să simt că e mai bine c-a murit în floarea tinereţii.

Ea a fost demult, foarte demult, şi sentimentele mele pentru ea sunt pentru mama mea, pentru o femeie frumoasă, pentru o femeie care a suferit mult de sărăcie, pentru o fiinţă care n-a avut când să guste viaţa, pentru cineva care are toată poezia lucrurilor din îndepărtatul trecut.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câteodată, după toate zilele acelea când numai voinţa comandă, în care se edifică oră după oră acea muncă ce nu admitea nici distracţie, nici slăbiciune, care voia să ignore sentimentul şi lumea, mă copleşea un sentiment de părăsire şi mă aruncam cu uşurare în adâncul disperării care, în toate acele zile, mă însoţise. Ce dorinţă, ce tentaţie să nu mai fie nimic de construit şi să abandonez acea operă şi acea faţă atât de dificilă pe care trebuia să o modelez. IUBEAM, REGRETAM, DOREAM, eram ÎN SFÂRŞIT OM... cerul pustiu al verii, marea pe care am iubit-o atâta şi buzele acestea întinse.

Albert Camus în Carnete, I
Adăugat de Eva Carbunaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Theodotos

Dacă eşti unul dintre cei cu adevărat aleşi,
ai grijă cum realizezi eminenţa.

Oricât de mult eşti aclamat, oricât de mult
oraşele premăresc marile lucruri pe care le-ai înfăptuit
în Italia sau în Tesalia,
orice onori
decretează pentru tine admiratorii în Roma,
extazul tău, triumful tău nu vor dura,
nici nu te vei mai simţi atât de superior –
superioritatea este ultimul lucru pe care-l vei simţi –
atunci când Theodotos îţi va aduce, în Alexandria,
pe o tipsie însângerată,
capul nenorocitului Pompeius.

Şi nu fi prea sigur că în viaţa ta –
limitată, reglementată, prozaică –
astfel de lucruri spectaculoase, oribile, nu se vor întâmpla.

Poate chiar în clipa asta Theodotos –
neîntrupat, invizibil –
pătrunde-n casa curată şi ordonată a prietenului tău
purtând un cap la fel de repulsiv.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Renunţând la mine

Renunţ la ochii mei care sunt ouă de sticlă.
Renunţ la limba mea.
Renunţ la gura mea care-i constantul vis al limbii mele.

Renunţ la gâtul meu care-i mâneca vocii mele.
Renunţ la inima mea care-i un măr în flăcări.
Renunţ la plămânii mei, copaci care n-au văzut niciodată luna.
Renunţ la mirosul meu de piatră călătorind prin ploaie.
Renunţ la mâinile mele care-s zece dorinţe.

Renunţ la braţele mele care oricum voiau să mă părăsească.
Renunţ la picioarele mele care numai noaptea-s amanţi.
Renunţ la bucile mele care-s jumătăţile de lună ale copilăriei.
Renunţ la scula mea care-n şoaptă încurajează coapsele.

Renunţ la hainele mele care-s uşi bălăgănindu-se-n vânt
şi renunţ la stafia care trăieşte-n ele.
Renunţ. Renunţ.

Iar tu n-o să rămâi cu nimic pentru c-o iau de la început
iarăşi fără nimic.

poezie de Mark Strand, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce m-a obosit, adeseori, în relaţiile mele cu femeile, e faptul că fiecăreia dintre iubitele mele (cele care merită osteneala de a fi numite astfel) a trebuit să-i fac o educaţie, ca să fie în stare să discute cu mine.

citat din Alfred de Vigny
Adăugat de Corneliu Tocan, Ph.D., M.Sc.
Comentează! | Votează! | Copiază!

Manuel Comnen

Într-o zi tristă de septembrie
împăratul Manuel Comnen
şi-a simţit moartea aproape.
Astrologii curţii – plătiţi, bineînţeles – insistau
că mai avea încă ani mulţi de trăit.
Dar în vreme ce ei îşi dezvoltau convingerile,
el şi-a amintit o mai veche datină religioasă
şi-a poruncit să i se aducă veşminte ecleziastice
de la o mănăstire.
Le-a îmbrăcat, bucuros să se înfăţişeze dincolo
ca un simplu preot sau călugăr.

Fericiţi toţi acei care cred
şi care asemeni împăratului Manuel îşi încheie vieţile
îmbrăcaţi modest în credinţa lor.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic mai fals, nimic mai adevărat

sub formă de carte m-am împărtăşit
pentru tine
am cusut cu aţă albă gândurile mele
şi toate s-au făcut poezie
nimic mai fals nimic mai adevărat

într-un moment de luciditate
fiecare gând devine tortură psihometrică
în care îmi ucid treptat fobiile şi
toate durerile de inimă mor
amintindu-mi de mine

la început
m-am arătat lumii sub formă de înger
uşor uimită
lumea şi-a desfăcut braţele şi m-a primit
între sânii ei
se cuibăreşte mereu un copil

pentru tine
a murit Hristos
a plâns din greşeală
peste versurile mele
şi tu dormi
prins de-mbrăţişarea lor

sub formă de carte m-am împărtăşit
pentru tine
am trimis solie îngerului nenăscut
să scrie poezie în următoarea viaţă
nimic mai fals nimic mai adevărat

poezie de Emma Brad
Adăugat de Emma Brad
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pune Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire, împrejurul buzelor mele. Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să-mi dezvinovăţesc păcatele mele; iar cu oamenii cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor.

David în Psalmii, 140:3-4
Adăugat de Girel Barbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde-s?

Unde-s zilele frumoase?
Unde-s verile răcoroase?
Unde-s iubirile trecute?
Ieşiri pe faleză plăcute.
Unde-s?

Unde-s muzele inocente?
Puştoaicele uşor indecente?
Unde-s vremile neintrecute?
Unde-s liniştile absolute?
Unde-s?

Unde-s Freddie şi Prince?
Moartea i-a luat înadins.
Unde-s mama şi cu tata?
Unde-s costumul, cravata?
Unde-s?

Unde-s iernile prea lungi?
Şi motanii mei cei nătângi?
Unde-s vecinii cu toţii?
Ce munceau ca roboţii.
Unde-s?

poezie de Alex Dospian (august 2021)
Adăugat de Alexandru Dospina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creatorilor

Dintr-o întreagă panoplie
Eu prevăd că în Parnas
Vor rămâne în veşnicie,
Numai ce-i care... au nas!

epigramă de Constantin Păun din Zbor fără aripi (2011)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un prinţ din Libia de vest

Aristomenis, fiul lui Menelaos,
prinţul din Libia de Vest,
a fost în general bine văzut în Alexandria
de-a lungul celor zece zile petrecute acolo.

De dragul bunului său nume, s-a îmbrăcat ca grecii.
A acceptat cu plăcere onorurile,
dar nu le-a solicitat; era modest.
A cumpărat cărţi greceşti,
mai ales de istorie şi de filozofie
Dincolo de toate, era un om puţin vorbăreţ.

S-a răspândit vorba c-ar fi fost un gânditor profund,
iar asemenea oameni, se ştie, nu vorbesc prea mult.

Nu era deloc un gânditor profund sau ceva asemănător –
ci mai degrabă un om simplu, amuzant.
Şi-a luat un nume grecesc, s-a îmbrăcat greceşte,
a învăţat să se poarte mai mult sau mai puţin ca un grec;
şi tot timpul i-a fost teamă că şi-ar putea pierde
numele lui destul de bun
folosind aiurea cuvintele greceşti,
pentru ca apoi cei din Alexandria, după obiceiul lor cel rău,
să înceapă a râde de el.

De-aceea s-a mulţumit să folosească doar câteva vorbe,
îngrozitor de atent la sintaxă şi pronunţie;
şi-aproape o luase razna, fiindcă avea,
îmbuteliate, sub presiune, înlăuntrul lui, atâtea de spus.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ajunsesem la ea

Ajunsesem la ea, băteam la poartă,
i-am auzit glasul uşor înăbuşit
şi paşii de dincolo de zidul de piatră –
şi-am început să strig că am venit.

Cine eşti, m-a-ntrebat, şi pe cine cauţi
nu mai ştiu când şi unde am fost fericiţi
surorile mele sunt fetele moarte
la treizeci de ani neîmpliniţi.

Nu-ţi aminteşti de mine, mă rugam,
ţi-am adus anemone şi cartofi copţi
şi-am stat neclintită la capul tău
şapte zile şi şapte nopţi.

Ai murit în braţele mele, vroiam să-i mai spun,
dar nu avea cine mai spune şi nu avea cui
ea-mi deschisese poarta, dar eu tocmai aflasem
că nimeni nu moare în braţele nimănui.

poezie de Ileana Mălăncioiu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!