Când "cântă" armele

De câte ori "cântă" armele
muzele tac în lacrimi fierbinţi
iar cerul nopţii îşi ascunde stelele
de avioane, rachete şi proiectilele
ce seamănă calvarul,
dărâmă construcţii milenare
fierb casele şi blocurile
în praf de puşcă şi trinitrotoluen
migranţii cu milioanele îşi părăsesc
ruinele şi oraşul şi ţara
pentru o altă ţară mai ferită de război...
Vapoarele sunt scufundate-n porturi,
trenurile mor pe şinele ruginite
bombe termobarice şi cu fosfor
topesc pământul, casele, spitalele.
O racheta se luptă cu o altă rachetă,
drone inteligente topesc vehicule amfibii,
tancuri, tunuri, lansatoare de rachete...
De o parte şi de alta nu mai rămâne timp
de număratul morţilor nici de îngropăciune,
cu buldozerele se fac gropile comune
pe câmpuri arse de infernul războiului...
Buncărele mai păstrează speranţa de viaţă
şi acolo mai nasc mamele, se mai tratează
rănile luptătorilor scăpaţi din iadul luptelor...
Pe o şosea bombardată un copil în lacrimi
caută graniţa ţării mele,
o fetiţă cu un căţel în lesă
este purtată printre ruine
la orizont, flăcări şi fum negru,
miros de praf de puşcă şi moarte...
Localităti rase de pe pământ,
ruine peste tot, teamă, frică, panică
forţele răului seamănă teroare şi moarte.
Unde eşti şi de unde ne mai priveşti Doamne!?
Cine e acest papagal cu nume de Putin?
Cine sunt guguştiucii care mai ascultă de pitic?
În centrul Europei un alt război mondial...
noi între pandemie şi infern,
noi ce te mai rugăm Doamne
să ne asculţi rugile şi să ai grijă
de omenirea care vrea să trăiască
în iubire, în pace şi adevăr!

poezie de Eugen Coţa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvară cu miros de praf de puşcă

Mă poartă rănile viselor noastre
Peste monade apuse de vreme,
Revin păsări cu ciocuri dure, albastre
Să-mi ciugulească frânturi din poeme...

La graniţa ţării rachete mortale,
Avioane ce pustiesc oraşe şi sate,
Primăvara-i pierdută în doliu şi jale
Cernobâlul cu vânturi mortale ne bate.

Ce moară-mi macină noianul de rime?
Ce mai faci, Doamne, acolo prin cer...?
Iubito, mi-ai rămas un fel de zecime
Prin primăvara fadă, pierdută sub ger!

Sub masca ta, de mine te-ascunzi...
Oraşul ne pare, mereu, sub asediu...
Nu-ţi pot adora nici sânii rotunzi
Nici vremuri nu sunt de concediu!

Numărul morţilor la ganiţa ţării vecine
Creşte cu numărul oraşelor pustiite...
O rugă ai face dar nu ştii la cine-
Pe planetă pandemie, războaie cumplite.

Preaplinul din noi alunecă-n vid,
Îndoliate poeme pe file ne curg,
Câte speranţe în noi se închid...?
Noi, tot mai departe de noi şi de Burg!

poezie de Eugen Coţa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar de ce?...

Omenirea se grăbeşte să ajungă la final,
Spre extincţia a 6-a face paşii uriaşi
Şi această nebunie pare-a fi un ideal
Pentru sceleraţii lumii inumani şi ucigaşi...

Ei, în drumul către moarte, atrag lumea în război,
Semne de apocalipsă cu imagini din infern,
Vor să ardă tot ce mişcă şi c-o minte de strigoi
Cu rachete şi cu bombe vălul morţii îl aştern.

Cum să nu te înfioare când vezi flăcări, flăcări vii
Care mistuie-n cenuşă tot ce omul a zidit,
Scenele sfâşietoare cu mămici şi cu copii,
Picăturile de viaţă pe care le-au zămislit,

Care fug din calea morţii alergând spre nicăieri
Şi-au lăsat în urmă ţara, casa, soţii şi-au plecat
Şi se-ntreabă unde-i pacea, unde-i liniştea de ieri
De ce, Doamne, ne laşi pradă unui lup bolnav, turbat?

Te-nfioară când vezi grupuri cu bărbaţii-scut uman
Stând în calea unor tancuri şi blindate în convoi,
Sacrificiul pentru ţară ce-l îndoaie pe duşman
Este-o lecţie extremă rar văzută în război...

Dar de ce când toţi sub soare avem încă-atâta loc
Criminalii şi samsarii distrug viaţa pe pământ?
De ce, Doamne, ne laşi pradă să cădem în al lor joc?
Dă-le minte! Dă-ne PACE! Tu ai ultimul Cuvânt!

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spune-mi, Doamne... (Criminalul Putin şi armata rusă au invadat Ucraina şi au declanşat iadul cu tancuri, avioane, rachete ş.a.)

Putin cu-ai lui ruşi păgâni,
Criminali şi nişte câni,
Declanşat-au pe pământ
Iadul, căci nimic n-au sfânt.

Dau cu bombele mortale
Până chiar şi în spitale.
O femeie, în genunchi,
Plânge tare, din rărunchi:

Spune-mi, Doamne, un' să merg,
În pământ, sub vrun aisbérg?
Spune-mi, Doamne, prin ce vad
Pot să scap din ácest iad?

poezie de George Budoi din Rusia şi ruşii în aforisme, epigrame, poezii, pamflete şi satire (24 februarie 2022)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încă o pedeapsă, iarna...

Ninge în diagonală, crivăţul colţii şi-ascute,
Ninge-absurd pe primăvară şi pe lacrimi în derute...
Parc-ar fi război şi-n ceruri între îngeri şi satane,
Aripi dezmembrate-n luptă se adună în mormane...

E urgie-universală, e război şi pandemie,
Trag consoanele cu tunuri în muze şi poezie.
Praf de puşcă se aşază peste vulnerabili muguri,
Vise şi speranţe oarbe-s osândite, jertfe-n ruguri...

Ruga nu mai are liber înspre raiuri şi altare,
Demonii împart blesteme, paşii n-ajung la hotare.
Nu e loc pentru ohihnă, în exodul spre neunde
Groaza-şi face loc în suflet şi în sânge ne pătrunde.

Ninge în diagonală, primăvara e jertfită
Omenirea-i la răscruce, vremurile se agită
Dumnezeu e la strânsoare, judecata i-e-ncercată
Parcă, o aşa dilemă, nu l-a apăsat vreodată...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ciuma

marţiană ameninţă omenirea
din două mii
treizeci şi unu cel mai probabil
adusă odată cu rocile recoltate
pline de agenţi patogeni
şi oamenii nu vor fi pregătiţi
nici de data aceasta
ciuma o să facă ravagii
lovind planeta noastră
fără milă
specialiştii rămaşi vor studia atent
ciuma marţiană prevestită de scriitorii sf
încă din secolul trecut
oraşele vor rămâne din nou pustii

ciuma marţiană o să-şi găsească
un mediu propice la noi
şi omenirea o să sfârşească
în chinuri groaznice
în casele asediate de moarte
în spitalele depăşite de pandemie
unde te poţi ascunde?
unde ai putea să fugi?
unde te vei îngropa de viu?

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nopţi

Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni!
Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni!

Nopţi lungi şi triste
Acasă mă gândesc
Şi pe voi acolo vă zăresc
Sunt nopţi pline de groază pentru mine, în război
Sunt nopţi de basm acolo, la voi
Şi Doamne, pentru ce o viaţă de coşmar
Şi pentru cine se moare în zadar?
Sunt nopţi pline de groază
Când teama mi-e să fiu
Sunt nopţi de basm de care nu mai ştiu

Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni!
Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni!

De ce nu încetaţi acest cumplit război?
De ce va gândiţi numai la voi?
Şi nici nu vă pasă de mama care-şi plânge
Copilul său ucis ce zace-n bălţi de sânge!
Şi nici nu vă pasă de cei ce nu mai sunt
De cei ce vă acuză de-acolo din mormânt!

Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni!
Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni!

cântec interpretat de Valeriu Sterian, versuri de Valeriu Sterian
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flăcări în miezuri de rouă

Doamne, Doamne, Dumnezeul meu
dă-mi în fiecare rană câteo lacrimă,
din care îngerii sorb tainic, cu patimă,
din care orbii încep iarăşi să revadă,
din care erezii încep să înţeleagă,
din care nenorociţii se mângâie şi plâng
din care cei nebuni la inima lor te strâng,
din care străinii vin să toarne pe ascuns
Rugile noastre ce astăzi pentru nimeni nu-s?

Doamne, Doamne, Dumnezeul meu
dă-mi din tăcerea ta câteo şoaptă
să fac din ea miez de dor şi lacrimă,
dă-mi să se închine la cei sieşi învinşi
învingătorii ce în oglinzi proprii sunt prinşi,
dă-mi eleganţa sfinţilor martiri din care
sorbim pe-ascuns stropii de rugă şi-ndurare,
dă-mi cerul inimii senin şi poezie sufletului meu,
Rugile noastre să fie celorlalţi credinţă vie sfântă mereu?

Doamne, Doamne, Dumnezeul meu
dă-mi în supremaţia clipei în care sânt
geneza Neamului, al Ţării mele jurământ,
dă-mi din speranţa copiilor mei iubire vie,
din credinţa părinţilor mei lumină, poezie,
din recunoştinţa celor care nu mai sânt acum
setea de sfinţi din troiţele de la margini de drum
acolo unde lacrima mea este pururi mărturie
Rugile noastre în taină pe toţi pururi să-i mângâie

poezie de Constantin Anton din Simplitate şi firesc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nebunul secolului XXI

Candela arde tristă în perete,
Peste noi cad bombe, gloanţe de război,
Prostia lui Putin fără de regrete
Ne aduce moartea aproape de noi.

Mor atâţia oameni fără nici o vină
Pentru paranoia... pentru un nebun,
Nu credeam că astăzi în secol lumină
S-avem omenirea iar carne de tun.

Dă Doamne pe Terra iubire şi pace,
Ura să dispară, cearta dintre noi,
Că această boală nocivă ce zace
Se numeşte Putin, se cheamă gunoi...

poezie de Marian Bărăscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăiască Regele

Trăiască Regele
În pace şi onor
De ţară iubitor
Şi-apărător de ţară.

Fie Domn glorios
Fie peste noi,
Fie-n veci norocos
În război, război.

O! Doamne Sfinte,
Ceresc părinte,
Susţine cu a Ta mână
Coroana Română!

Trăiască Patria
Cât soarele ceresc,
Rai vesel pământesc
Cu mare, falnic nume.

Fie-n veci el ferit
De nevoi,
Fie-n veci locuit
De eroi, eroi.

O! Doamne Sfinte,
Ceresc Părinte,
Întinde a Ta mână
Pe Ţara Română!

cântec, versuri de Vasile Alecsandri (1881)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un război tacit

Casele ne-au devenit tronuri...
Tăceri de gheaţă se aud ca un clopot
Clocotind în sufletele de rug.
Vom rămâne nemuritori prin moarte,
Călătorind sub al stelelor jug.
Nu ne mai recunoaştem morţii.
Toţi sunt cenuşă...
Mânia şi teama, durerea şi plânsul,
Ne-au prins în cătuşe.
Plânsul din ochii lor, cel de dinainte de moarte, ne doare...
Blestemele celor ce ne-au greşit
Ne strâng şi ne dor.
Pe frontul crematoriului nu sunt cruci.
Străine, unde te duci?!
De ce te-nrolezi în armata străină
De Soare şi viaţă?! Dumnezeu te-a lăsat
Să-ţi trăieşti fericirea.
Cu Satan te-ai certat? Astăzi drumuri de sânge
Pe pământ clocotesc.
Oh, tu iartă-mă Doamne, dacă iar îţi greşesc!
Dar opreşte odată coasa morţii din lucru!
Şi aruncă în moarte inamicul lugubru.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo e altă lume

Acolo unde este ea
Vântul se parfumează
Acolo unde este ea
Soarele de nori se depilează
Acolo unde este ea
Păsările au aripi de petale
Acolo unde este ea
Fluturii sunt evantaie
Acolo unde este ea
Lună se rujează
Acolo unde este ea
Noaptea poartă dresuri de mătase neagră
Acolo unde este ea
Apa se îmbată în sărutare
Acolo unde este ea
Pământul pe urme îi răsare câte o floare
Acolo unde este ea
Cerul are căprui culoare
Acolo unde este ea
E plecată şi inima mea...

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

praf de puşcă

Praf de puşcă. Un mijloc folosit de naţiunile civilizate pentru reglementarea disputelor care ar putea deveni deranjante dacă ar fi lăsate în neregulă.

definiţie aforistică de Ambrose Bierce din Dicţionarul Diavolului
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, de ce nu mai am timp...

Doamne, de ce nu mai am timp...

acolo unde am vrut să ajung
şi nu am ajuns
cineva cotrobăie
sub albastrul decupat
se vede Dumnezeu aplecat peste o carte
zadarnic mă prăbuşesc pe genunchi
şi-l rog
să-mi spună
de ce nu mai am timp
dâra de nisip din trupul meu
atinge pământul

nu-i bai

printre măruntaiele lui
cerul deschide o rugă
pentru ziua
în care
centrul universului
va trece prin mine

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti acolo, Doamne?...

Eşti acolo, Doamne, mă auzi,
Eşti cu mine Domnul meu acum
Crengile se sparg şi arbori uzi
S-au pornit să bântuie pe drum.
Eşti acolo, Doamne, mă asculţi?...
Mi-a rămas pe buze un cuvânt
Ti l-aş duce, paşii mi-s desculţi
Ti l-aş spune, mă lovesc de vânt.

Eşti acolo, Doamne, mă priveşti? -
Sub o floare m-am ascuns să plâng
Şi mă duc cu zânele-n poveşti
Că mi-e ploaie şi zăpadă-n crâng.

Eşti acolo, Doamne, mă visezi?-
Am ajuns la stelele de sus
Şi Te văd pe Tine, Tu mă vezi?...
Sunt la Tine, Doamne, sunt sau nu-s?...

poezie de Adriana Cristea (11 aprilie 2004)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi din Lună

cad din lună lacrimi pe pământ
se topesc gheţarii de la Polul Nord
vremea se complică eu mă frământ
des îmi ascult suspinele din cord.

pun multă pasiune pe cuvânt
lucrând la fişierele din word
cad din lună lacrimi pe pământ
se topesc gheţarii de la Polul Nord.

viruşii în lume sunt purtaţi de vânt
moartea-i pretutindeni bate un record
pământul oftează după un alint
zeii sunt ameţiţi cu whisky la bord.

cad din lună lacrimi pe pământ
se topesc gheţarii de la Polul Nord.

hipersonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Virusul nu are reguli

Virusul nu face ură de rasă, de credinţă nici atât.
La el reguli nu contează, nu stă pe gânduri prea mult.
Moartea neagră nu alege între bogaţi şi săraci.
Pe toţi îi contaminează şi îi trimite la draci.
Fără un pic de clemenţă ia copii, ia şi bătrâni,
Peste tot, pe unde trece, lasă virus şi-n fântâni.
Corona virus seamănă moarte.
Pe oameni, de oameni îi desparte.
O asemenea pandemie, în lume nu s-a văzut.
Ne aflăm în plin război, cu ceva necunoscut.
A fost ciumă. A fost holeră. Chiar războaie nucleare.
Virusul e mult mai groaznic, ucide în disperare.
Am aşteptat primăvara. Primăvara a venit.
În loc să bucure ţara, în casă ne-a priponit.
Cu lacrimi privim neantul, poate zărim o speranţă.
De la geam rugăm Înaltul să aline a noastră viaţă.
Viaţa nu mai clocoteşte, pământul a-încremenit.
Tot ce-i omenesc sfârşeşte, speranţa-n bine a murit.
Nostradamus e de vină. El a fost prezicătorul
De-întuneric, nu lumină. El ne-a prezis viitorul.

poezie de Dumitru Delcă (1 mai 2020)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascunsele rugi

În întunericul din mine, a nins... Şi nu-mi găsesc cărarea.
Şi munţii vieţii-mi sunt ruine. Nu-mi mai aud cum plânge marea!

Copacii mi s-au frânt de doruri şi ţipă rugi în gândul meu,
Iar păsări vin la liturghie. Dar unde, unde, unde-s eu?!

Îmi ţipă pescăruşii taina neîmplinitelor speranţe.
Mă contopesc cu disperarea dictând a morţii ordonanţe.

Bat vânturi reci dinspre amonte şi coasa morţii se aduce
De gerul ningerilor mele şi de calvarul de pe cruce.

Cu ochii,-n cercuri de lumină, pe drumul crucii rătăcesc,
Ascunse rugi din piept se-nalţă. Şi-n altă lume desenez

O altă viaţă peste care e Soarele în răsărit.
Plec şi te părăsesc, copile, dar nu uita că te-am iubit!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcere...

***

La-nceput a fost cuvântul...
Ce e viaţa?; Ce-i Pământul?

Prima-i o iluzie,
Plină de confuzie...

De multe fiinţe trăită,
Ani la rând, dar mărginită.

De oriunde ar fi venită,
Viaţa e nepreţuită...

Cealaltă-i rocă tare,
Planeta-treia de la Soare...

În perspectivă de-am privi,
Ce ne-ar aştepta, am şti?!

Peste ani, milenii, ere,
Aici va fi doar... tăcere?!

***

Omul – rare fosile,
Oraşele – mari ruine...

Maşini – fiare învechite,
Utilaje ruginite...

Plantele – doar amintire,
Apă, aer – născocire?!

Construcţii, blocuri, case,
Pietre dărâmate, rase...

Submarine şi vapoare,
Sau epave plutitoare?!

Poate chiar şi scufundate,
În ape de mult uitate...

Trenuri lungi şi camioane,
Elicoptere, avioane...

Şi multe automobile,
De care străzile erau pline...

Toate aceste maşinării
Ruginituri vor deveni?

***

Cine-şi va aminti de Terra,
Cât de frumoasă era?

O planetă vie, albastră,
Planeta aceasta, a noastră...

De fiinţe populată,
O lume mare, animată!...

Atunci, omenirea întreagă
Ce-ar trebui să-nţeleagă?

Peste ani, milenii, ere,
Va rămâne doar... tăcere?!

***

Aici va fi nemişcare,
Fiindcă tot ce este – moare...

Şi nimic nu va rămâne,
Fiindcă totul... apune!

Plantele se ofilesc,
Fiinţele nu mai trăiesc.

Construcţiile se dărâmă,
Maşinile se fărâmă.

Munţii cad, se năruiesc,
Zăpezile se topesc...

Apa se evaporă,
Seacă, se acoperă...

Dispare şi atmosfera,
Dispare albastra Terra...

Luna o dată cu ea,
Că doar satelitul ei era.

Nori, Soare, alte planete,
Mulţi sateliţi şi comete...

Poate întregul sistem solar
Va deveni un calvar...

Şi atunci fi-vom doar atomi,
Prin Univers rătăcitori...

Doar praf cosmic va mai fi,
Dacă totul va pieri...

Peste ani, milenii, ere,
Va rămâne doar... tăcere?!

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce mă doare, Doamne...

Ce mă doare, Doamne, stau şi mă frământ
Ce mă doare, Doamne, dacă plâng de moarte
Nu sunt frunză, Doamne, să mă culc pe vânt
Să mă culc pe vântul care-o să mă poarte...
Ce mă doare, Doamne, ce durere rea
S-a ascuns în suflet şi nu vrea să iasă,
Uită-Te la mine, poate vei vedea
Care deznădejde m-a făcut mireasă...

Pune-ţi mână, Doamne, nu mă părăsi
Pune-Ţi mână, Doamne, totu-i cu putinţă
Fă-mă să răscumpăr fiecare zi
Ce m-a ars cu lacrimi şi cu suferinţă...

Ce mă doare, Doamne, Domnul meu cel sfânt,
Ce dureri de taină s-au ascuns în mine...
Nu sunt frunză, Doamne, să plutesc pe vânt,
Mână Ta-i aceea care azi mă ţine

Vindeca-mă, Doamne, gândul, plânsul meu
Nu lăsă pământul plânsul să mi-l poarte
Pune-Ţi mâna, Doamne, Tu eşti Dumnezeu
Tu eşti Dumnezeul ce m-a scos din moarte!...

poezie de Adriana Cristea (7 septembrie 2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Armistice

azi nu te iubesc,
astăzi, cu toate armele, te provoc
la viaţă, la iubire, la moarte
nu ai unde să fugi,
nici o tăcere nu te poate ascunde
nu mai există cuiburi pentru singurătăţile tale
trăite cu un picior într-un vis neîmplinit
şi altul într-o realitate care nu te va accepta niciodată
zadarnic priveşti în tavan,
în ochii închişi nu există semne de pace,
e un război în care iubirea capitulează
când se trezeşte captivă
între genele celui care nu ştie ce vrea

azi nu îmi este dor,
astăzi descopăr că îmi e suficientă umbra ta
alături de mine, pe cearşaf, în fiecare dimineaţă
am învăţat-o pe dinafară în zilele în care ne iubeam braille
şi descopeream zâmbind forme de relief
pe trupul celuilalt

azi nu te mai doresc,
am îmbătrânit numărând anotimpurile dintre noi doi
o primăvară, o vară, o toamnă, o iarnă
între ele au crescut doar tăceri
frânte şi întotdeauna impare
care-mi repetă mereu că fără mine nu exişti
eşti doar un fum
care a uitat cum să transmită mesaje de dragoste

poezie de Mariana Pancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!