Alter-ego

De dimineaţa până seara vedea tatuajul
pe mătasea propriului piept: o femeie roşcată,
goală, întinsă-n câmpul de păr. Sub locul acela
unde uneori era haos a apărut, de nicăieri, ea.

Zilele treceau printre blesteme şi-ndelungi tăceri.
Dacă femeia ar fi fost vie, nu doar un tatuaj,
s-ar fi urcat pe pieptul lui păros, iar el ar fi
ţipat mult mai puternic în celula aceea minusculă.

Cu ochii larg deschişi, în tăcere, stă lungit pe pat.
Un oftat adânc, precum suspinul mării, îi cutremură
oasele solide-ale corpului: este întins parcă
pe puntea unei corăbii. Încordat, ca şi cum,
simţind pericolul, odată trezit, trebuie să sară-n picioare.

Trupul, acoperit de-o transpiraţie sărată, revărsa
o lumină solară. Celula era prea mică
chiar şi pentru o singură privire de-a lui.
Mâinile erau dovada că se gândea la o femeie.

poezie de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doi

Bărbat şi femeie,-n pat, trăgând cu ochiul unul la altul:
trupurile lor relaxate, întinse şi obosite.
Bărbatul nemişcat, femeia respiră adânc,
coastele ei urcând şi coborând. Picioarele bărbatului,
desfăcute, sunt osoase şi noduroase. Şoaptele
de pe strada însorită se-nfăşoară-n jurul lor.

Aerul atârnă impalpabil în umbra grea
şi se strânge-n stropi de transpiraţie vie
pe buze. Privirile celor două capete alăturate
sunt identice, dar nu mai văd trupul celuilalt
ca atunci când s-au îmbrăţişat.
Abia se mai ating.

Buzele femeii se mişcă un pic, dar nu se-aude niciun sunet.
Respiraţia care saltă coastele se opreşte
la o a privire mai lungă a bărbatului. Femeia
îşi apropie faţa de cea a partenerului, buze lângă buze.
Dar privirea bărbatului rămâne-n penumbră, neschimbată.

Grei şi cercetători, ochii lor se cântăresc
în suflul respiraţiei care reînvie stropii de transpiraţie,
dezolanţi. Femeia nu-şi mişcă trupul,
suplu şi viu. Buzele bărbatului se apropie,
dar privirea rămâne aceeaşi, în penumbră.

poezie de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cinci strofe

Treceau pe drum femei cu chipul alb,
Era un şir de dame şi copile;
Treceau în bustiere şi cu plânsul alb-
Acelea erau femeile fertile.

Priveau şiret pe unde trec alene,
Mergeau în şoaptă ca umbrele când mor
Precum nişte feline mânate rău de lene
Sau berzile graţioase conduse-n zborul lor.

Dar printre nimfele gingaşe şi păgâne
Am oservat şi biata mea copilă
Mult prea frumoasă şi pură-ntre bătrâne,
Prea suferindă şi tristă ca să vină.

Cu părul lung şi des şi drept privea
Cu ochii roşii, goi... o lacrimă amară,
Şi lacrimi triste de pe obraz, ea le-nghiţea
Visând un soare de speranţă c-o să apară.

Nu mă vedea, căci eu sunt mult prea blând
Iar ea vedea acum doar rătăcirea,
Dar o priveam şi am început să plâng
Văzând ce tristă este nemurirea.

poezie de Gabriel Andone
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adam şi Eva

Poate că aşa a început totul
îţi înmoi degetele în culoarea roşu
aşa s-a făcut
iar pasărea învaţă să zboare chiar şi cu sânge şiroindu-i din trup
pe
cărărui vechi de brumă
chiar şi pe picioarele tale care merg în neştire ca să caute
mănăstiri curate
şi
bătăia veche de toacă
acum când a rămas doar o tăcere adâncă şi galbenă de s-au prăbuşit toate
cu pumnalul pe o bordură ca şi cum s-ar fi rănit toate ale lumii acesteia
poate doar pasărea să mai ştie
pe unde a trecut prin ce leagăne şi-a lăsat duhul
ori pe unde s-a despărţit pe lângă ce fântâni de lume
să mai treacă
hrăneşte naibii pasărea aceasta altfel
se vor opri ceasurile
după inima ei
acum
liniştită
mai sunt doar câteva cărărui de smochini şi de brumă amestecate în timpurile-acestea
probabil ar trebui să îţi scriu despre bărbat şi femeie
cum s-au întâlnit când era răcoare şi bine în poala pădurii
de unde atâta Adam de unde ar fi Eva pe care o strânge la piept după stânci
ţinându-i sânul cu mâinile crămpoţindu-l cu mâinile mâinile mâinile coapsa jupa dezvelitura ei netedă
dumnezeu a uitat culoarea în pasăre şi nu îi mai dă drumul vreodată
stă cu ghiarele-n ei
pentru că şi el este pasăre şi are un ochi în spatele capului şi cu ochiul acela nu lasă
e
doar
calea
îngerilor
care aşteaptă în spatele furiei care priveşte de departe perechea
va mai curge mult sânge până se va despărţi bărbat de femeie, din pasăre
ca să alerge din nou
întâmpla-se-va din nou atunci atingerea bărbatului
ţinându-i din nou poala rochiei ridicând-o deasupra capului să se dezgolească odată sfârşitului
bărbatul
femeia
ţinându-şi sufletul în mâini fiecăruia
p
â
n
ă
la Eden.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vin şi tristeţe (II)

E greu să exişti pe lumea asta făr-a fi băgat în seamă.
Toate celelalte lucruri se suportă mai uşor. O duşcă, două, trei –
şi impulsul de a sta şi de a gândi de unul singur revine.
Nimic nu se poate împotrivi zumzăitului
de fond, de-aceea apare deodată miracolul
de-a te fi născut şi de a te holba la un pahar. Iar munca
(pe omul care-i singur nu-l duce gândul la muncă)
devine iarăşi credinţă, credinţa de-a crede că suferinţa e numai bună
pentru a te concentra şi-a medita asupra ei. Şi nu trece mult timp
şi ochii nu mai privesc nimic în particular, întristaţi, parcă orbi.

Dacă acest om se ridică şi pleacă acasă să se culce,
el va arăta ca un orb care s-a rătăcit. Oricine
ar putea sări de nicăieri şi lovi cu brutalitate.
O femeie – frumoasă, tânără – ar putea fi văzută
sub un bărbat pe stradă, gemând
în felul în care o femeie a gemut odinioară sub el.
Dar acest om nu vede. El se îndreapă spre casă să se culce
şi viaţa nu devine nimic altceva decât zumzetul tăcerii.

Dezbrăcând acest om veţi găsi un trup care-a fost spălat,
şi ici-colo petice de blană. Cine s-ar gândi vreodată
să dea atenţie acestui om căruia-i ardea cândva
viaţa-n căldura venelor? Nimeni n-ar bănui
că a fost o femeie care, odată, a mângâiat
acel trup, care a sărutat acel trup care-acum tremură
şi-i ud de lacrimi; acum acel om,
care a venit acasă ca să doarmă, nu poate dormi, ci doar geme.

poezie de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă nu cer prea mult

- Ce-ai lua cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O carte, o sticlă cu vin şi-o femeie, Doamne,
Dacă nu-ţi cer prea mult.
- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia,
Te-ar ţine de vorbă,
Ţi-ar împuia capul cu fleacuri
Şi n-ai avea timp să-ţi pregăteşti cursul.
- Te implor, taie-mi cartea,
O scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine
O sticlă de vin şi-o femeie.
Asta aş dori, dacă nu cer prea mult.
- Ceri prea mult.
Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O sticlă de vin şi-o femeie,
Dacă nu cer prea mult.
- Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpăţânezi,
E prea mult, ţi-am spus, îţi tăiem femeia.
- Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoană?
Mai bine tăiaţi-mi vinul,
Mă moleşeşte şi n-aş mai putea să-mi pregătesc cursul,
Inspirându-mă din ochii iubitei.
Tăcere, minute lungi,
Poate chiar veşnicii,
Lăsându-mi-se timp pentru uitare.
- Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult.
- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia.
- Atunci taie-mi mai bine cursurile,
Taie-mi iadul şi raiul,
Ori totul, ori nimic.
Aş face drumul dintre rai şi iad degeaba.
Cum să-i sperii şi să-i înfricoşez pe păcătoşii din iad,
Dacă n-am femeia, material didactic, să le-o arăt?
Cum să-i înalţ pe drepţii din rai,
Daca n-am cartea să le-o tălmăcesc?
Cum să suport eu drumul şi diferenţele
De temperatură, luminozitate şi presiune
Dintre rai şi iad,
Dacă n-am vinul să-mi dea curaj?

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de CristiB
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dimineaţa ori seara

Să fi fost doar chimie şi doar ochii vinovaţi
pentru tot ce s-a întâmplat, să nu fi fost nimic
din ce ar putea fi divin, să fi fost doar
întâmplare, trup şi carne, toate numite destin?!

Să fi trecut atâtea decenii degeaba... şi totuşi
ceva de neînţeles s-a întâmplat în momentul
acela în care am anulat timpul, în momentul
acela când ţi-am citit gândul, s-a născut poezia!

Să fie acesta preţul plătit unei muze rebele,
răzvrătită de soartă, preţu-i prea mare să fie...
să cred că-i doar întâmplare şi nimic din ce ţine
de suflet nu poate... nu există pe acest pământ!

E prea mult gând între Noi, e prea fără timp ce
se întâmplă cu Noi, nu văd începutul, nu
întrăzăresc nici sfârşitul, pare că nici timp nu
există de atâta prezent ori de atâta absent!

Poate greşesc ori mă-nşel, dar cum rămâne cu
timpul, cum rămâne cu Noi, suntem mult prea
prezenţi, ieri erai în braţele mele, azi te,, scalzi"
în ochii mei, ieri îmi vorbeai de iubire iar azi...

Azi taci şi asculţi iubire, ziua de mâine ne dă
întâlnire, vom zâmbi, poate chiar vom şi râde de
Noi ori de timp, în priviri vom fi şi mai,, vii" chiar
dacă pe trupurile noastre au trecut decenii!

Au trecut anotimpuri, chiar, câte au trecut, te
invit într-o zi la numărat anotimpuri, te invit la
numărat timpul, chiar, cum ar fi reîntâlnirea de
după o zi trecută ori după o viaţă trecută!?

Noi doi, faţă în faţă, cred că şi cuvântul şi
lacrima ar îngheţa, de trup nu mai vorbesc, ar
reînvia fluturii, s-ar crucii Demonii, s-ar reîntâlni
două vieţi, alege Tu, dimineaţa ori seara! miha

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşitul fanteziei

Trupul nu va mai începe nimic. Atingându-i globurile ochilor,
poţi simţi că până şi o movilă de pământ este mai vie,
că nici pământul, chiar în zori, nu-i atât de tăcut.
Iar un cadavru nu este decât rămăşiţa unor prea multe treziri.

Noi avem doar acestă putere: de-a începe
fiecare zi a vieţii – înaintea pământului,
sub cerul tăcut – în aşteptarea unei treziri.
Rămâi uimit văzând în zori atâta trudă;
prin trezirea în trezire se face o muncă.
Dar noi trăim doar pentru a ne înfiora
de ceea ce trebuie să facem şi pentru a trezi încă o dată ţărâna.
Asta se întâmplă din când în când.
Apoi totul se linişteşte, împreună cu noi.

Dacă la atingerea acelui chip mâna n-ar tremura –
dacă mâna vie s-ar simţi plină de viaţă atingând acea mână –
dacă-i adevărat că răceala aceea e doar răceala
pământului, îngheţat în zori,
poate ar exista o trezire, iar lucrurile amorţite-n tăcerea
zorilor de zi vor vorbi din nou. Dar mâna mea
tremură, iar din toate lucrurile care există se aseamănă c-o mână
care nu se mişcă.

Alte dăţi, trezirea în zorii zilei
era o durere seacă, o lacrimă de lumină,
o eliberare. Cuvântul, meschin,
al pământului a fost vesel doar pentru un scurt moment; apoi
a muri însemna reîntoarcere acolo. Acum, trupul în aşteptare
e ceea ce-a rămas după prea multe treziri; nu va reveni pe pământ.
Ele nici măcar nu pomenesc despre asta, buzele încremenite.

poezie de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia

Femeia este ceva minunat
În viaţa fiecăruia bărbat
Ea face bărbatului viaţa frumoasă
Chiar şi cu o vorbă duioasă

Şi-n fiecare zi ea este cu el
La bine, chiar şi când e rău,
Ea ştie mereu cum trebuie să facă
Să-i fie bărbatului viaţa dragă.

Femeia-n viaţa fiecărui bărbat
Este ca o rază de lumină
Arde mereu şi niciodată nu se stinge,
Dă numai caldură şi nu frige.

Ea îl iubeşte zi de zi necontenit,
Îl face pe bărbat ca să se simtă iubit
Şi chiar de nu simte iubire, ea
Face ca bărbatului mereu să-i fie bine.

Femeia e ca un vis real,
Un vis ce zi de zi noi îl trăim,
O vezi, dar este greu s-o înţelegi,
O simţi, dar este greu să o atingi.

Şi inima e greu ca să i-o frângi
Pentru că niciodată nu se dă bătută
Pentru că femeia în fiece zi luptă
Chiar şi atunci când nimeni nu vrea s-o asculte.

Ea nu lasă un lucru neterminat,
Gândeşte diferit faţă de bărbat
Şi duce la sfârşit orice început
Chiar dacă are doar de suferit.

Femeie rea pe pămant nu există,
Există doar femeii rău preţuite
Pentru că insuşi cuvântul femeie
E cel mai bun lucru din lume.

Femeia este ca un talisman
Şi peste tot bărbatul doreşte s-o ia
Pentru că ea are grijă de el
Şi îl păzeşte de tot ce este rău.

Curaj femeia îi dă unui bărbat
Chiar dacă nu-i bărbat adevărat,
Şi face din el un învingător
Chiar şi atunci când e pe locul doi.

Nu poţi cunoaşte o femeie cu adevărat
Chiar dacă crezi că multe ai aflat,
Să afli tot despre o femeie
E ca şi cum ar treubui să zbori la stele.

Nici timp nu am avea destul
Ca să cunoaştem un ideal necunoscut,
Ca să cunoşti măcar puţin pe o femeie
Mai bine las-o să te cunoască ea pe tine.

Fară femeie viaţa unui bărbat
E fară sens, el pare neînsemnat,
Aşa că trebuie mereu să le iubim
Să le stimăm şi să le preţuim.

Şi chiar de uneori ele ne par rele
De fapt ele sunt cele mai bune,
Aşa e stilul lor de a ne spune
Că ceva noi am făcut greşit

Sau poate puţin noi le-am iubit
Şi vor să le iubim puţin mai mult,
Să le-aratăm în fiecare zi
Cât de importante pentru noi ele sunt.

Şi ele sunt ceea ce ne-am dorit
Şi nu ne dorim altceva nimic,
Doar timp ca să le putem iubi
Şi să le arătăm tot ce simţim.

Femeia iubeşte-o zi de zi,
În braţe mereu trebuie s-o ţii,
Că daca ea va obosi
Viaţa frumoasă noi nu vom mai simţi.

Şi de aceea trebuie să ştim
Cum să le-alinăm, cum să le preţuim,
Ca nicioadată să nu ne plictisim
Lângă femeia pe care o iubim.

poezie de Serghei Ţurcan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apoetic

mi-aş fi dorit să mă nasc într-o cârciumă
aş fi strigat încă un rând
făceam cinste
plecam pe trei cărări
luam viaţa în piept mai de dimineaţă
înainte de cântatul cocoşilor
atunci când sclipesc şinele tramvaiului
iar tu nu mai ştii dacă e bine să păşeşti între ele
până la primul stop

am plimbat viaţa printre riduri ca un ghid
m-am rupt în bucăţ
am dat şpagă insomniilor
uneori am închiriat o femeie
blondă brunetă roşcată
dimineaţa plângeam ca un prost
abia după aceea beam cafeaua
pahar de plastic
butic de cartier

pentru mine toate dimineţile au fost încercănate
numai chelnerii mi-au zâmbit complice

poezie de Cristian Lisandru (24 mai 2011)
Adăugat de Cristian Lisandru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tattoo

Te aştept în jurul apei moi ca mătasea
voi fi acolo, dincolo de tăcere
cu mâna înfiptă în ruină
tot aşa îmi ţii golul acela plin de lumină
va fi ca o rostire cuminte, îmi spui
nesocotind vertebra înfierată
şi părul tău răvăşit de prea multă vară
frica din mine odată ocară
fărâmă din spicele albului grâu
obrazul meu stă rezemat pe o piatră de râu
că suntem vii, ne ascundem
pe după rândul din spate
cu aşa mângâiere curge veninul tău
atât de necruţătoare ţi-e pielea
mâine parfumată-n alt tatuaj
astăzi pe coapsă, îngrozitor de sus
te doare la atingerea sărutului meu?
aşa, ca o rană, până spre sevă
gălbuie şi harnică evă
să ocoleşti iarba muritoare de dor
de trufie, nerăbdare, blândul tău nor
plouă cu sânge precum hotarul călcat
în picioarele goale
în toate strigătele ei până să se răscoale
privindu-te-n ochii liliachii
trepte ce se clatină până la cer
prin fiinţele noastre mergând de-a buşilea
cu genunchii goi pe pilitură de frunze uscate.

poezie de Octavian Anuţa
Adăugat de Octavian Anuţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea, un fluture alb

vine din umbră şi muşcă
din marginea urmelor

aşa îmi amintesc moartea lui tata
iarna ieşise din drepturi
tata mă ţinea strâns de mână
ca şi când ar fi fost
ultima atingere
rece
ca un fel de linişte
dimineaţa
mult prea devreme
prin care oamenii trec
urcă şi coboară
dintr-un autobuz
de transport local
ajuns la capăt de linie

de fapt fiecare
are propria linişte
a lui tata arăta ca un cadavru
nu că aş fi vrut să vorbesc urât despre tata
dar motivul cuvântului meu era disperarea...

acum îmi dau seama cum arăta
la ora în care liniştea lui
ca o cremă hidratantă
se întindea înspre ochi...

pielea îi mirosea a fum

stăteam unul lângă altul
şi ne priveam zâmbetul
arcuit între buze
dăruit doar seara la culcare

părea trist şi nu vorbea
niciodată despre nimicuri
trăia într-o lume
numai a lui
până în seara în care
conspirativ îmi trase cu ochiul
(sub care parcă şerpuia un drum)
ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă
până adormi
eu o să arunc o privire
în spatele ferestrei să văd
dacă mai plouă că tare
e-nfundat înspre apus...

şi-am adormit

dimineaţa aerul călduţ
îmi înfăşura trupul
ascuns între palme
simţeam o stare
de sufocare şi teamă
am deschis geamul şi
m-am uitat
dincolo gardul
o femeie întindea o cămaşă
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea

poate neputinţa din mine
nu m-a lăsat să
mă uit prea mult

m-am ghemuit lângă patul lui tata
am închis ochii şi l-am strigat...

undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau...

îmi părea cel mai trist lucru
aş fi vrut să strig
dar pentru că acolo
erau prea multe umbre şi
locul devenea tot mai strâmt
fluturele o zbughi înspre lumină

abia atunci am văzut păsările negre
ciugulind din marginea soarelui...

de dincolo pătrundea mult frig...

poezie de Teodor Dume din Carte: moartea, un fluture alb. Editura: Pim Iaşi
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mă părăsi (extrase)

*

Mă tot gândesc undeva la acest râu, care curge de-a dreptul vijelios.
Şi-aceşti doi oameni în apă, încercând să se ţină unul de altul,
cât se poat de strâns, dar până la urmă-i prea mult, sunt copleşiţi.
Curentul e prea puternic. Trebuie să-şi dea drumul, să plutească separaţi.
Asta se întâmplă cu noi. E păcat, Kath, pentru că ne-am iubit atâta timp.
Dar, la urma urmei, nu mai putem sta veşnic împreună.

*
Am închis pe jumătate ochii şi mi-am imaginat că acesta a fost locul
unde toate pe care le-am pierdut încă din copilărie au ieşit la suprafaţă,
iar acum stau aici în faţa lor şi, dacă aş aştepta îndeajuns, o siluetă subţire
ar apărea la orizont dincolo de câmp, şi încet-încet s-ar tot mări, iar eu
aş vedea că-i Tommy, şi ne-am face cu mâna, şi poate chiar ne-am striga.

*
Trebuie să acepţi că uneori astfel merg lucrurile-n lumea asta.
Opiniile oamenilor, sentimentele lor, o iau pe un făgaş, apoi pe altul.
Şi, iată, se întâmplă că-n acest proces într-un anumit punct te maturizezi.

*
Am văzut cum se-apropie cu repeziciune o lume nouă.
Mai ştiinţifică, mai eficientă, da. Cu remedii pentru vechile boli. Foarte bine.
Dar o lume aspră, crudă. Şi-am zărit o fetiţă, ochii ei strâns închişi,
ţinând la piept lumea cea bună, cea veche; acea lume despre care ştia
în inima ei că nu va putea rămâne, iar ea o strângea la piept şi implora,
şi nu voia să-i dea drumul.

poezie de Kazuo Ishiguro, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uriaşul cu ochi albaştri

A fost odată ca niciodată
Un uriaş cu ochi albaştri
Îndrăgostit de o femeie mărunţică,
Ea visa să aibă o căsuţă foarte mică
Cu o grădină sub fereastră
Şi în grădină mult caprifoi cu florile-n lumină
Dar uriaşul, cu mâinile lui de uriaş
Menite să înalţe un întreg oraş
Nu putea construi visul femeii
Adică, o căsuţă foarte mică
Cu o gradină sub fereastră
Şi în grădină mult caprifoi cu florile-n lumimnă
Iar într-o zi când soarele-a apus
Ea ochilor albaştri le-a spus
"Rămâneţi cu bine!"
Căci a venit unul cu avere şi stare
Şi a dus-o pe femeia mărunţică
La visul ei, adică
La o căsuţă foarte mică,
Cu o gradină sub fereastră
Şi în gradină mult caprifoi cu florile-n lumină
De atunci uriaşul e singur pe lume
Singur de tot
Dar şi-a dat seama
Că dragostea lui de uriaş
Menită să înalţe un întreg oraş,
Nu ar fi putut încăpea
Într-o căsuţă foarte mică
Cu o gradină sub fereastră,
Şi în gradină mult caprifoi cu florile-n lumină

Deci a fost odată ca niciodată
Un uriaş cu ochi albaştri
Îndrăgostit de o femeie mărunţică,
Femeia... visa.

poezie clasică de Nazim Hikmet
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am văzut de asemenea că femeile au multe lucruri în comun cu copiii, că simţul lor moral e diferit; sunt răzbunătoare, geloase, cu înclinaţie spre o răzbunare de o cruzime aparte... Când o activitate morbidă a centrelor psihice intensifică calităţile rele dintr-o femeie..., este clar că trăsăturile semicriminale ale unei femei normale o pot transforma într-o femeie criminală mai teribilă decât orice bărbat. Femeia criminală este consecvent un monstru. Cealaltă parte a ei este ţinută în limitele virtuţilor, din cauze diferite, precum maternitatea, credinţa, slăbiciunile, şi când aceste influenţe contrare dau greş şi o femeie comite o crimă, putem concluziona că răutăţile dintr-o femeie trebuie să fi fost enorme până când să triumfe asupra atât de multor obstacole.

Cesare Lombroso în Criminologie
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când va veni, moartea va avea ochii tăi

Când va veni, moartea va avea ochii tăi, proprii tăi ochi –
această moarte care ne însoţeşte
de dimineaţa până noaptea târziu, insomniacă,
surdă, asemeni unei vechi remuşcări
sau unei obişnuinţe stupide. Ochii tăi
vor fi un cuvânt inutil,
un ţipăt mut, o tăcere.
Aşa cum îi vezi tu în fiecare dimineaţă
când, singur, te apleci spre
oglindă. O dulce speranţă,
speranţa că-n acea zi noi vom şti
că tu eşti viaţă şi că tu eşti nimic.

Pentru că fiecare viaţă are-o privire.
Când moartea va veni, va avea ochii tăi,
O obişnuinţă de care tocmai ai scăpat,
ca şi cum ai vedea-n oglindă
cum o faţă moartă reapare,
ca şi cum ai asculta, atent, nişte buze închise.
Vom coborî tăcuţi în abis.

poezie clasică de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În seara asta

În seara asta, luna şi stelele par a fi uimite,
Din cauza zâmbetului tău
Şi pentru ochii tăi frumoşi,
Un pic de fard pe obraji şi luna luminează,
În timp ce stelele timide se ascund
În spatele norilor pufoşi,
Unde veţi vedea chiar şi lacul calm şi adânc.
Dintr-odată se va schimba timpul,
O briză uşoară se va ridica,
Pentru că vântul curios va vedea,
Chipul pe care-l cunosc stelele....
Chiar şi natura, recunoaşte farmecul acestei creaturi,
Dar farmecul real nu este în aspectul exterior,
Ci în ceea ce este la pieptul lui, lângă el,
Unde ea continuă dansul ei,
Cu blândeţe şi eleganţă....
Suntem înconjuraţi de o frumuseţe atât de liberă,
Farmecul de basm pe care doar ea îl ştie.

poezie de Eugenia Calancea (8 ianuarie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde se află un înţelept, nu trebuie să existe vreo femeie la douăzeci de picioare împrejur. Unde sunt doi înţelepţi, nu trebuie să existe vreo femeie la două sute de picioare împrejur. Când vaginul (sau coapsa?) femeii va sta alături de coapsa înţeleptului, sfârşitul lumii fi-va aproape: ba chiar e la îndemână şi i se simte mirosul de păr umed. Căci la ce bun să păstrezi aparenţele (adică la ce bun să le interzici femeilor să fie prezente la Marele Sfat) când pământul (sau: epoca, secolul) se cutremură din temelii?

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea bărbatului care a visat foarte mult

A fost odată
o singură dată
un bărbat foarte urât

şi deşi era un om bun şi harnic peste măsură
nicio femeie nu se apropia de el
la mai mult de un pas

după un timp
văzând că nu-şi găseşte jumătatea
bărbatul a plecat din sat şi şi-a făcut un bordei
în pădure

cât era ziua de lungă
tăia lemne
culegea fructe şi plante medicinale
se ocupa cu dulgheritul şi cu creşterea animalelor
iar primăvara altoia tot felul de pomi

din când în când
oamenii din sat urcau la el
îi cereau sfaturi pentru oblojirea rănilor
îi comandau o uşă
un pat
iar mai rar
câte-un sicriu

însă bărbatul din pădure
deşi începuse a fi tot mai căutat
era
cu fiecare zi
tot mai nefericit

într-o zi
nemaiputând răbda
a împletit o funie
şi s-a dus la cel mai bătrân stejar
să se spânzure

dar stejarul
care văzuse multe la viaţa lui
dar niciodată un om aşa de urât
şi-a frânt ramura de care atârna acesta
apoi l-a acoperit cu frunze
să nu-l găsească cineva
chiar lângă trunchiul său

însă
sub frunze
bărbatul nostru a adormit pe dată
şi s-a trezit în faţa lui Dumnezeu

i-a zis
Doamne
ştii că eu de copil
eram atent să nu calc pe furnici
şi pe tot felul de târâtoare
nu am furat
nu am minţit
pentru tot ce am agonisit
am muncit toată viaţa
dar cu toate acestea
sunt tare nefericit
că nicio femeie nu mă vrea

iar Domnul i-a spus
te ştiu prea bine
mai rar un om atât de bun sub soare
dar oricât te-aş iubi
nu pot crea o femeie aşa de urâtă
încât să te iubească pe tine

însă
dacă tot veni vorba
tu poţi

uite
din crengile uscate ale stejarului
poţi alcătui un trup de femeie
o umpli cu lut şi-o înveleşti cu frunze
că de restul mă ocup eu

iar după ce s-a trezit
bărbatul din poveste
a zidit timp de trei zile la făptura lui de lut

dar de teamă ca nu cumva să-l respingă
a făcut-o şi mai urâtă decât era el

a treia zi
l-a chemat pe Dumnezeu
şi l-a rugat să-i dea viaţă

iar Domnul
fiindcă aşa i-a promis
a suflat viaţă în femeia omului din pădure

văzând astă minune
bărbatul a mulţumit
apoi a trezit-o uşor
sărutând-o pe frunte

atunci ea a deschis ochii şi l-a întrebat:
cine eşti tu
de eşti aşa de urât
că mă sperii

iar el a plâns şi i-a zis
iartă-mă
sunt sluga ta
Domnul m-a făcut aşa
să te apăr de fiarele pădurii
dar sunt harnic şi înţelept
să te pot sluji cât mai bine

însă ea a închis ochii
iar el a înţeles atunci
că nu trebuie să o slujească
decât pe ascuns

şi pe măsură ce o iubea mai mult
femeia a început a-şi lepăda din urâţenie
şi a deveni tot mai frumoasă

nu după mult timp
un tânăr din sat a venit să ceară leacuri pentru mama sa
şi-atunci nu mică i-a fost uimirea
când a văzut-o pe cea mai frumoasă femeie
pe care vreun om o văzuse vreodată

şi l-a văzut şi ea
şi a înţeles ce înseamnă dragostea
şi mult a mai gemut în noaptea aceea

văzând toate astea
bărbatul care visase prea mult
i-a zis a doua zi
uite
ştiu că a sosit timpul să ne despărţim
te-am slujit cât am putut de bine
şi sper că nu eşti nemulţumită de ceva

du-te după tânărul acela frumos
şi dacă vreodată o să ai nevoie de ceva
să mă cauţi
de te vei putea uita în ochii mei

şi dusă a fost

peste ani
când bărbatul din pădure trebăluia la un stup
a simţit cum femeia aceea a ajuns în spatele lui
dar el
de teamă să nu o sperie
nu s-a întors

însă ea a spus:
am aflat într-un târziu toată povestea
şi-am venit să-mi cer iertare
a sosit timpul să mă uit în ochii tăi

iar bărbatul
care nu mai visase de mult
s-a întors şi nu mică i-a fost mirarea
când a văzut că în faţa lui se afla
cea mai urâtă femeie din lume

dar lui nu i-a păsat
ceas de ceas a slujit-o
ca în acea primă zi
iar ea a devenit din nou frumoasă şi fericită
şi poate că niciodată
nici bărbatul din pădure nu ar fi aflat
de ce femeia lui îl dezmierda cu atâta bucurie
dacă într-o zi nu s-ar fi privit în apa unui izvor
şi nu ar fi văzut
cel mai frumos bărbat
aşa cum nu mai fusese altul
vreodat'

poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş fi fost

De timiditate nici nu m-aş fi născut,
aş fi lăsat pe altul în locul meu să vină.
Printre orgoliile voastre, ar fi fost mai puternic,
mai hotărât, mai bărbat.

Un bărbat care ar fi ştiut să încalece
viaţa ca un toreador
pe care nu-l impresionează sângele ce curge
în şuvoi de pe spinarea taurului adus la
acest spectacol nedrept, inegal şi crud.

Aş fi fost tânărul acela care urcă înălţimile
munţilor cu dezinvoltura şoimului ales,
bărbatul care trece marea înot sfidând rechinii
cei blânzi, fără să-l doară deloc depărtările.
Pentru el, oamenii ar fi fost micii lui anonimi
cu care s-ar fi jucat în orele de plictiseală.

Dacă aş fi lăsat pe altul în locul meu să vină
aş fi iubit mai mult femeia decât ideea de,
aş fi înfrânt mai lesne viciul şi pofta de-a muri
încet, precum copacii care nu-şi mai află umbra.

poezie de Nicolae Sava din Insolenţa nopţilor
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarceri la origini

Întoarceri la origini

Strânge-mă puternic în braţele tale
Până când carnea se topeşte în carnea ta,
Până când osul se sfărâmă-n osul tău,
Până când sângele îmi clocoteşte-n sângele tău.
Precum apa se întoarce-n valuri
Întoarce-mi sângele, tu, soţia mea
în pântecele tău
îngenunchind acolo ca-ntr-o catedrală.
Întoarce-mi privirea în ochii tăi
să nu mai hoinărească printre îngeri,
Întoarce-mi paşii către templul trupului tău
să nu mai rătăcească printre idoli,
Întoarce-mă în sărutările tale
şi închide-mă acolo pentru încă o noapte
Vreau să fiu prizonierul
cuvintelor întoarse-n sânge
şi a bărbaţilor întorşi în femeile lor.
Ca valul care se sparge-n ţărm,
vreau să te atingi de mine
şi să mă împrăştii prin tot trupul tău de zeiţă
Picurând lumina iubirii noastre caste
pe ochi, pe frunţi, pe buze, pe urechi,
pe piept, pe spate, la mâini şi la picioare.
Precum pecetea darului Duhului Sfânt
Aşază-te în cruce în trupul meu femeie
Ca să nu te mai caut,
Ca să nu mai rătăcesc,
Ca să nu mă mai reîntorc la origini!

20 octombrie 2020

poezie de Cătălin Varga
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!