Străin în propria mea ţară

Chiar printre dealurile şi şesurile cunoscute
eu am devenit un străin în propria mea ţară,
acolo unde Duero dansează deasupra pietrelor gri,
printre stejari fantomatici,
în Castilia mistică, în Castilia războinică,
blajina, modesta, orgolioasa Castilie,
Castilia snobismului şi-a belşugului.

Dar eu m-am născut în Anadaluzia.
Şi, plin de amintiri din copilărie,
visez să-i cânt cântecele –
razele de soare printre valsurile ferigilor,
berzele cocoţate pe turnurile clopotniţelor,
oraşele sub indigoul cerului în care
nu se văd femei, pieţele pustii
unde portocalii sunt incendiaţi
de fructe, livezile umbroase,
fructele palide din lămâi
licărind în apa fântânilor.
Nard, garoafe, busuioc şi mentă,
dumbrăvi cu măslini abia zăriţi sub
piaptănul unui soare care paralizează şi orbeşte totul,
munţi de levănţică peste care
se revarsă rujul serii.

Fără o frânghie cu care să-mi ancorez memoria
în inimă, ele n-au viaţă.
Zdrenţuite şi uzate,-s prada
tuturor aducerilor aminte, povara pe care
memoria trebuie s-o poarte-n ea însăşi.
Într-o zi, într-o lumină binecuvântată, ele vor reveni
asemeni unor trupuri imaculat spălate spre ţărm.

poezie clasică de Antonio Machado, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul care a luat locul unui munte

Era acolo, cuvânt cu cuvânt,
Poemul care a luat locul unui munte.

El i-a respirat oxigenul,
Chiar şi-atunci când cartea zăcea întoarsă-n praful de pe masă.

Îi reamintea cum a avut nevoie
De un loc unde trebuia să ajungă urmându-şi propria direcţie,

Cum a reconstituit pinii,
Cum a mutat stâncile şi şi-a croit drum printre nori,

Căutând perspectiva care urma să fie cea corectă,
Unde el urma să fie perfect într-o inexplicabilă perfecţiune:

Exact acea stâncă unde inexactitatea lui
Urma să descopere, în sfârşit, panorama spre care ei năzuiseră,

Locul unde putea sta întins şi, privind în jos spre mare,
Recunoaşte unica şi singuratica lui locuinţă.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem

Soria, în munţi albaştri,
pe câmpuri violete,
te-am visat de multe ori
cu tăpşanele tale de flori,
acolo unde Guadalquivir curge
printre portocali aurii
spre mare.

poezie de Antonio Machado din antologia de versuri Florile lumii în siajul navei, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asemeni unor suflete ce-ar rătăci în aşteptarea întrupării, stropii care — într-o zi — vor fi Olt rătăcesc în neant, alăturîndu-se unii altora şi luînd forma mereu schimbătoare a norilor. Adunaţi de pe cîte ape sînt sub soare, înainte de a reveni pe pămînt, spre a fi un rîu cu nume şi destin propriu, ei îşi amintesc de toate locurile de unde au pornit. Şi chiar de existenţe anterioare, în fluvii şi mări dispărute.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Norii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mergem, alergăm printre gânduri, construim suflete la cheie. Acolo unde altii au lăsat gunoaie şi urme de fericire strivită, într-o zi vor creşte flori în colţ de surâs.
Oamenii sunt investiţii fără preţ. Răspunsul celor mai intense nevoi stă înghesuit într-o bătaie de inimă. Am încredere în tine!
Şi când greşim cu scuze sau nu, ne aducem aminte pe furiş, la adăpostul regretelor tardive cât de mult suntem datorită cuiva.
Pentru că toţi avem de fapt un "cuiva" fără renume şi recunoştinţă care ne-a definit cu grijă principiile. Tu ai avea curaj să recunoşti?
E atât de important să ne regăsim chiar şi în ipostaze fără însemnătate. Am înţeles cât de anevoios e să câştigi respectul şi să rămâi neclintit într-o lume schimonosită.
Şi cumva am înţeles cât de importanţi sunt tocmai acei oameni care au reuşit să-mi aducă lumină în suflet, tocmai când eram sigură că n-a mai rămas nimic dincolo de măşti...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zodia Racului

Ce bine ar fi fost să fiu un rac autentic,
să merg constant înapoi.
Te-aş întâlni printre amintiri
şi după ce te-aş găsi nu ţi-aş mai da drumul,
te-aş târî cu mine înapoi,
să ne iubim tineri şi nevinovaţi,
după care, mereu înapoi, te-aş târî mai departe,
spre copilărie,
ne-am juca inocenţi
până ce, obosiţi de joc şi de inocenţă,
am dispărea într-un mit.
Dar nu sunt un rac autentic,
în zadar mă tot laud cu zodia mea,
sunt condamnat să merg înainte
şi tot ce pot e să târăsc între cleştii mei de rac
toată memoria mea, fără să cedez nimic, nimic, nimic,
cu riscul ca povara ei uriaşă să mă ucidă într-o zi.

poezie celebră de Octavian Paler
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Debarcând acolo în '31, fără să ştiu mare lucru, cu memoria agasată de relatările unor pedanţi, dau peste omul de pe stradă. El mă înhaţă, mă înşfacă, nu mai văd altceva decât pe el. Mă iau după el, îl urmez, îl însoţesc, convins fiind că împreună cu el, mai presus de orice, cu el, cu omul care cântă la flaut, şi cu omul care joacă într-un teatru, şi cu omul care dansează şi gesticulează, am ce trebuie ca să pricep totul... cu aproximaţie. Împreună cu el, pornind de la el, reflectând, străduindu-mă să urc pe firul istoriei.

Henri Michaux în Un barbar în Asia (2008)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Memoria de tip cizmă

I-am cerut poemului să deschidă gura
mare Să-i văd interiorul fiecărui vers
Şi n-am găsit decât abţibilduri ce-mi întorc
imaginaţia pe dos Primăvara şi-a aruncat
ochelarii de soare într-o tufă de iasomie
Albastre ţăndări din cer ajung în noroi
Printre umbrele muzicale ale privighetorii
de la orele 16 şi 42 de minute Peste o clipă
mai fac un pas

poezie de Costel Zăgan din Ode gingaşe (mai 2020)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Navigheză drept înainte, şi dacă pământul pe care îl cauţi nu există, fii sigur că Dumnezeu îl va crea înadins, pentru a răsplati efortul şi îndrăzneala ta.

Isabella de Castilia în către Cristofor Columb
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce scriu poeme?

scriu pentru că visez,
scriu pentru că, dacă n-aş face-o,
aş muri chiar astăzi,
scriu pentru prieteni şi duşmani,
scriu pentru iubitele mele
a căror imagine o port pe retină,
scriu pentru mine
să-mi împrospătez memoria
cu fumul şi cenuşa
prin care am trecut,
închin un imn soarelui
şi mă rog să rămână acolo
aşa rotund şi frumos
pentru că el îmi dă viaţă,
închin un imn lunii şi mă rog
să rămână pe bolta nopţii
atâta timp cât va exista iubire,
scriu să încălzesc lumea cu cuvintele mele,
scriu să mă audă mama
de acolo din ceruri
că fiul ei visează frumos
şi are trupul din ramuri de frunze,
care foşnesc în razele primăverii,
mă rog să nu mă lovească
fulgerul zigurat al lui dumnezeu
care m-ar mumifica într-o cruce
la răspântii
cu mâinile întinse între răsărit şi apus,
scriu să-mi acopăr toate rănile
cu făşii de cuvinte,
să-mi acopăr inima
care sare din ţâţâni la fiecare emoţie,
să-mi astupe urechile,
să nu mai aud toate neroziile timpului,
să-mi adoarmă ochii pe visele copilăriei,
care încă nu mi s-au împlinit,
mă rog pentru toţi nenăscuţii lumii,
pentru aura şi nimbul lor,
mă rog ca locurile să nu devină pustii,
să triumfe iubirea
ca aripa pasării albastre
care se-mpreună cu azurul cerului
şi mă mai rog
ca somnul să-mi fie lin
sub umbra de cetini.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (23 noiembrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soria şi câmpurile ei

Dealuri placate-n argint,
înălţimi sure, pietre de-un roşu întunecat
printre care apele râului Duero
îşi arcuiesc halebarda
în jurul Soriei, stejari umbroşi,
ţinuturi uscate şi pietroase, piscuri golaşe,
drumuri albe şi răchite pletoase,
amurguri în Soria cu aerul lor războinic, mistic....

Soria, astăzi simt pentru tine,
în adâncul inimii mele, o tristeţe,
tristeţe ca aceea care-însoţeşte iubirea!

Şesuri ale Soriei, unde pietrele visează,
tu călătoreşti cu mine! Dealuri placate-n argint,
înălţimi sure, pietre de un roşu întunecat.

poezie clasică de Antonio Machado, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O poemă deschisă

Nici nu ştiu pe unde să mai caut
acest tribunal divin despre care vorbesc nebunii
în timpul crizelor de personalitate,
ca să-mi vărs amarul şi să lansez scrisori deschise
către toate colţurile Universului.
Să-i dau în judecată pe toţi acei oameni de paie,
pe toate acele buruieni uscate,
stropite cu sudoarea ignigenă a neputinţei
şi lăsate să ardă sub un soare răbdător -
încet, sigur şi frumos.
Dragoste, acei oameni de paie care au minţit cu adevărul
şi care au furat ani buni din vieţile tuturor
cu simulacrele lor, cu licitaţiile lor puse în scenă,
cu moartea lor plină de viaţă.
Dragoste, pe sânul tău de lapte şi miere vreau să îmi odihnesc capul
şi să strig către infinit printre suspinele
lăsate să plonjeze în marea deschisă între noi
ca plaga unui pământ înconjurat şi toropit.
Deşi am uitat să-ţi scriu poezii,
îmi mai aduc aminte de tine printre picături
atunci când plouă cu ferirea altora.
Mă plimb pe podeţul dintre astăzi şi mâine,
înainte şi înapoi ca un leu în cuşcă,
de mână cu amintirea ta.
Şi nu-ţi mai scriu decât această poemă deschisă,
ascunsă într-o scrisoare pe care n-o va citi nimeni
decât printre picături
atunci când o să plouă cu absenţa noastră.

poezie de Ionuţ Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Printre frâiele uzate

Roibul meu mănâncă jarul
Stelelor ce cad în hău,
Ovăzul ce dă în lapte
Fierbe sub ele din greu.

Îl încalec, el nechează,
Se-ndreaptă spre Carul Mare,
Unde cerul ţi-a pus zestrea
Pentru nuntă, la păstrare.

Timpul curge peste spaţii,
Se văd coastele la cal,
Simt cum îşi închide ochii
Şi devine ireal.

Să cobor încerc de-ndată,
Mă agăţ de oişte,
Strigu-te, tu nu m-auzi,
Stelele sunt vraişte.

Nu te văd, dar parcă simt
Coaste noi, alt cal e mort,
Vom împinge Carul Mare
Printre stelele resort.

Noi suntem acuma umbre
Ce se-nvârt în Galaxii,
Două umbre. Moartea spune
Că suntem printre cei vii.

Ne mai mângâiem odată,
Carul Mare scârţie,
Punem undelemn de soare
Unde este pârtie.

Două umbre însetate
Îşi caută frunzele
Printre frâiele uzate
Acum dorm iubirile!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te...!

Nici nu ştiu ce!
Cum mai eşti!
Pe unde... eşti!

Mai trăieşti?
Ce întrebare!
Mai ai o clipă...
Să-mi vorbeşti?

Unde eşti?
În ce poveşti?
Tot ratăceşti!
În care vieţi?

Mi-aluneci
Printre clipe!
Eu printre...
Vremuri!

Îmi tremuri,
Printre rânduri!
Îmi baţi în gânduri,
Începuturi!

Tu şti?
Unde-am rămas!
Când te-asteptam,
Doar printre lacrimi!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E tot mai toamnă

E tot mai toamnă
în cuvintele păstrate printre vişini,
locul de plecare s-a destrămat
pentru o cămaşă uitată în cuier.
Liniştea mea fugărită s-a scurs într-o clepsidră,
uitări sonore desprind o lumină nouă,
printre crengile copacului învelit în frunze,
noaptea e-nchisă într-o eclipsă.

Itinerarul pasager atinge sentimente încremenite
dintr-o libertate închipuită,
dincolo de hotarul silabelor,
unde timpul este reciclabil.
Toamna e o trecere spre înserare
unde rugina se-mparte pe frunze,
iar rujul rămâne mereu în calendar.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Râul care curge

Brazii îşi arată măreţia, râul defilează printre ei,
Aburii descoperă magia pietrelor statornice-n temei.
De mult timp aici vin martor cheie, un tărâm străbunii-au făurit,
Mult răgaz şi linişte să-mi deie Creatorul Lumii, iscusit.

Timpul trece şi umple de viaţă un ţinut clădit cu dibăcie,
Plin de soare, muncă şi verdeaţă: un popor născut din hărnicie.
Se prăvale dinspre munte boarea peste deal şi rodnice vâlcele,
Unde neamul meu găsi candoarea şi-unde curge râul vieţii mele.

Prin prundiş sau grohotiş trăiră, frunţile le-au fost mereu cărunte,
Cei viteji aici se prăpădiră... iar din oase-am ridicat un munte.
Sfinţit meleag dorit de Dumnezeu... pe frunte i-am simţit vâltoarea,
Căci râul care curge sunt chiar eu, tumultuos i-am dat răcoarea.

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locuiesc într-o casă colonială, pe trotuarul însorit dinspre parcul San Nicolas, unde mi-am petrecut toate zilele vieţii fără femeie şi fără avere, unde au trăit şi au murit părinţii mei şi unde mi-am propus să mor singur, în acelaşi pat în care m-am născut, şi într-o zi pe care mi-o doream îndepărtată şi fără suferinţă.

Gabriel Garcia Marquez în Povestea târfelor mele triste
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul lebedei

M-am întors într-o zi în sat
Să mai adoarmă în mine tristeţea
Şi toţi salcâmii m-au întrebat
Unde? Unde ţi-e tinereţea?

Am pierdut-o – le-am spus – am pierdut-o demult,
Zi cu zi am pierdut-o şi noapte cu noapte.
Mi-au mâncat-o oraşul plin de tumult
Şi cântecele toate rostite în şoapte.

Am vrut să văd casa în care-am crescut,
Poarta a rămas zăvorâtă.
De ce te-ai întors? Ce mai cauţi aici?
S-a răstit la mine o umbră urâtă.

Nu te speria, i-am răspuns, n-am să-ţi cer
Nici pâine, nici struguri, nici rodii,
Doresc doar atât: să-mplinesc
Ce e scris în străvechile zodii.

Am să cad într-un somn adânc,
Cu nimic n-o să te mai supăr,
O să mă schimb într-o trestie
Ori poate într-o floare de nufăr.

O să mă urc pe-o creastă de nor,
Cu norul să mă duc pân' la soare.
Să suflu printre buze în el
Să ardă mai repede şi mai tare.

Am să călătoresc cu norul apoi,
Mult mai sus şi mult mai departe,
Poate că voi ajunge într-o zi la o stea
Pe care să fie şi viaţă, şi moarte.

Miezul Universului o să-l caut,
Va fi de aur? Va fi de rubin?
Când eram tânăr, aveam ochii
Albaştri ca lanul de in.

Acum, ochii mei sunt tulburi de tot,
Prea mult i-am ţinut scăldaţi în lumină.
Văd cu ei lumea prin care-am trecut
Şi lumea care e pe drum şi-o să vină.

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ikebana 2

Într-o zi viaţa şi gândul meu s-au sălbăticit
de-atunci am cunoscut nesomnul chipului uitat
Pândită de încrederi ciopârţite stâncă am devenit serile care-au urmat
eram captivă în tăcerile ei
visul cu tine se tot repeta şi în unele chiar te iubeam
în timp ce noianul de gânduri sălbăticit aleargă fără scăpare în următorul vis
Ascult cum vocea ta se face bucăţi de piatra cubică a lumii de prea multă încredere
anticipasem că aşa va fi şi nu mai voiam să ţip atunci când greutatea anotimpurilor purtate în mine avea să fie lovită cu pietre
ştiam că n-ar mai fi contat
Enervată pe gândul rău pe lumina unora
am zidit o temniţă pentru suferinţa altora în fiecare apus
dărâmându-l la prima geană a zilei ca şi cum m-ar fi năucit întunericul din tine
Când am să decid să nu mai fiu o păpuşă din cârpe
am să-mi pun existenţa într-o praştie şi am s-o trimit până dincolo de limitele cuvintelor
acolo unde este totul sau nimic
În sinea mea vreau să uit căci am nevoie de senin
asemeni unui popas într-o cocioabă de la capătul lumii
unde nimănui nu i-ar trece prin cap să mă caute
nici măcar diavolului care mişună printre voi cotrobăind ungherele neatinse de răutate
Ne luasem adio ţinându-ne de mână cu privirile pironite în gol totuşi iubindu-ne
mâinile sorţii aşteptau să fie spălate şi-n timp ce sufletele se hrăneau cu aşteptare
inimile duc războiul cu răbdarea şi cu dorul care refuză să cunoască stăpân.

poezie de Mihaela Huţanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Portetul poetului

chiar sunt din bazalt cuvintele
în care poetul
sapă adânc,
sufletul său cuprinde nu doar cerul
ci şi memoria apei,
cuvintele în care pune entuziasm
prind viaţă
şi atât de mult îşi doreşte el
ca acestea asemeni unor vapoare
încărcate cu păsări şi flori
să intre în apele teritoriale ale cititorului
de unde să nu mai plece,
încât uneori uită deschise robinetele
iar timpul îl înghite şi pe el.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o noapte străină

Mă părăseşte trist câte o noapte străină
şi rămân tot mai sărac în dragoste înfocată,
aici în dorul atingerii zac printre obiecte
ca într-un câmp desţelenit de cuvinte
în care seminţele aşteaptă să iasă la lumină
şi strălucesc pe malurile verzi ale cerului
unde norocul a rodit în fiecare an.
Acum, că ai furat startul în spaţiile tăcerii
unde trecutul şi-a lăsat amprentele
pe buzele serii unde cântecul îmbrăţişează
coloanele sonore ale visului îndrăzneţ,
privesc cum iubirea se lasă furată
de marile suflete ce respiră adâncul bogat
şi mă întreb cu ce gând voi pătrunde
pe sub poarta sărutului de piatră
mereu tânăr şi în amurg.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!