M-am izolat în locul cel mai frumos din lume

pandemia m-a surprins în inima ta
virusul iubirii se preumbla voios prin mine
vorbea cu glas prefăcut
nici nu mai ştiu de ce
plecasem grăbită cu primul gând
la bagaje de mână doar ceva poezie şi
ultimul volum tipărit
voind să ţi-l dăruiesc faţă în faţă

ba da îmi amintesc
trebuia să discutăm despre tranzacţia de umanitate
cum ceea ce citeşti pe chipul unui om
la aceeaşi masă
când totul se transmite prin genunchii lipiţi dedesubt
nu se confundă cu ceea ce ţi se pare că vezi printr-un ecran
decisesem acest zbor cu inima
ajunsesem cu capul în nori la acea clipă cerul plesnea de albastru
iar aştrii se pitulau când după lună când după aripa inimii mele

de atunci mă alimentez cu firea ta
ai o bunătate crocantă la cafea privirea ta e dulce
îmbrăţişarea pâine caldă
nu-mi lipseşte nimic
citesc în papilele tale cele mai frumoase cuvinte de dragoste
de gustul cireşelor de mai

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pur si simplu, ceea ce ştiu nu pot ca să fiu - şi dacă aţi fi oneşti şi nu hipnotizaţi de gând şi voi aţi spune la fel - iar ceea ce pot doar ca să Fiu, niciodată nu pot ca să ştiu! Atâta timp cât vă uitaţi după formă, după corp, după faţă, sunteţi prea mândri, prea infatuaţi şi cutremurător de superficiali... Iată de ce voi vă uitaţi doar după cei morţi, şi rămâneţi orbi pe mai departe şi nu-i puteţi vedea pe cei vii! Iar inima veşniciei nicicum nu vă poate îmbrăţişa!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemare

Nu-mi auzi strigătul?
Chemarea din inima mea.
Nu-mi simţi lacrima
Pe buza ta.

Nu-mi vezi disperarea?
Îi prea mare distanţa?
Îi prea mult timpul trecut?
Totul pământ, totul pierdut?

Ne temem chiar şi de cuvânt,
De soarele în asfinţit, în amurg.
Confundăm viaţa cu ceva sfânt,
Ne condamnăm la moarte pe rug.

Ne pierdem chiar şi acum,
După atâta timp trecut.
Ne mulţumim cu o clipă
Şi zburăm pe o aripă frântă.

Ne lăsăm duşi de destin,
Ne îmbătăm din cupa plină de venin.
Chiar şi când cerul ne cheamă,
Când totul pare senin.

Doar noi doi lipsim din ceata de îngeri!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aminteşte-ţi de mine

Am creeat chipul tău după iubire
Din dragoste trup eu am sculptat
Ochii smaralde cu gene zvelte zefire
Culoare din inima mea am adăugat

Când mâinile mele te modelează
Zideşte vise pe umerii puternici goi
Plăcute umbre pe trup îţi dansează
Formează simbioza iubirii intre noi

Pe fruntea ta îmi aştern eu gândul
Pe buzele din lut aşez sărutul meu
Îţi mângâi cu iubirea mea tot gâtul
Şi sufletul din mine ţi-l dăruiesc eu

Piatră preţioasă din zefir şi smarald
Zidită cu mâinile cu picuri de sudoare
Modelată şi arsă prin focuri de iad
Prinzi viaţă îţi aminteşti de mine oare

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prima dragoste

Un foc brusc
i-a invadat faţa,
ce colorează o inimă
întunecată de durere.
Apoi am citit zâmbetul,
tipărit pe faţă, care
avea o culoare aprinsă.
Ea nu ştia nimic despre dragoste.
S-a aprins o lumină,
strălucitoare pe faţa ei, iar
în privirea ei, era dragostea...
El i-a citit inima...
A vrut doar un zâmbet
înapoi de la fată,
Zâmbetul ei i-a dat speranţă
Iar privirea lui a fost mirată,
de lumina inimii ei
care s-a îndrăgostit.

poezie de Eugenia Calancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se-mbată, de poezie, marele destin

Ursitoarele scutură norocul din cerul senin,
Forma iubirii e gest şi-i munţi de cuvinte,
Lecţia mea de viaţă-i în catalogul-destin
Cu aripi aprinse de zbor, de zbor înnegrite.

Ultimul gând e-n praştia ochilor tăi,
Mă vezi zurbagiu, mă vezi destinat
Zborului pe-o mătură, prin vânturi şi văi,
Căutând oglinda ce-n vers m-a înecat?

Umblu în mâini şi caut ţărână aleasă
Să-mi îmbunez ursitoarele cu pâine şi vin,
Stând pe tronul intrării principale de-acasă
Unde se-mbată, de poezie, şi marele destin.

Tu ţi-ai plantat iubirea, cu sensul în crez,
În ursitoarea ce bate din palme mereu
Când ştiu să te strâng la piept şi să vizez
Că lumina noastră e însuşi Dumnezeu!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când stau cu voi la masă

Când stau cu voi la masă
Şi închin un pahar cu vin.
Viaţa îmi pare mai frumoasă,
Îmi pare un vis sublim!

Vă ascult cum vorbiţi,
Despre nişte lucruri atât de banale,
Dar sunt mulţumit că soarta
V-a scos în a mea cale.

Eu nu sunt ca voi
Şi voi nu sunteţi ca mine,
Dar când suntem împreună
Zilele îmi par mai calde, mai senine.

Hai să fim uniţi,
Hai să fim oameni de omenie,
Căci viaţa e scurtă şi trebuie trăită
în pace şi veselie,

Când stau cu voi la masă
Şi mâncăm din aceeaşi pâine,
Atunci ştiu că Dumnezeu e cu noi,
Atunci înţeleg că Dumnezeu e cu mine.

poezie de Vladimir Potlog (2024)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răscruce între singurătate şi ultima haltă

îmi pun capul pe palme şi aştept
ca şi cum nimeni nu m-ar fi dorit
sângele îmi aleargă prin vene
îl aud dar
nu spun nimic
sunt un anonim uitat într-o casă
cu bagaje de mână
dintr-o haltă prin care
n-a mai trecut niciun tren de multă vreme

din când în când deschid ochii şi-mi
rostogolesc privirea de la un colţ la altul
e mult întuneric şi nicio speranţă
de care
să-mi atârn ultima clipă

nici nu ştiu dacă e vară sau toamnă
tăcerea se instalează în mine ca
într-un fotoliu scorojit
şi muşcă necondiţionat
umblă prin măruntaie
ca o durere
coincidenţă sau nu
între cele două spaţii
văd un alb nesfârşit
nu sunt disperat ci doar
am o senzaţie ciudată

ştiu că mi-am depăşit maturitatea şi că
mă voi dizolva în verdele din iarbă
sau într-o floare de muşeţel
însă ştiu
că fluturii care îmi vor sta pe coapsă şi
ceaţa care va tăia respiraţia numelui
lăsat în loc de poartă
vor aminti de mine

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

O ceaşcă de cafea

Ce minunat ar fi dacă am putea
Să bem acum o ceaşcă de cafea
Tu un espresso, frişcă şi mult lapte
Eu te-aş sorbi, iubito, printre şoapte

Dacă am bea şi un pahar cu vin
Am savura o clipă de senin
Şi am trăi într-un destin divin
Pe muzica lui Frederic Chopin

Când zorile ne-ar prinde îmbrăţişaţi
Să bem o ceaşcă de cafea cu mult zaţ
Dacă părea prea dulce sau amară
Să ştii că te iubesc ca prima oară

Nu am nevoie în viaţa asta de nimic
Doar de o pungă de cafea şi un ibric
Să torn în el dacă şi tu ai vrea
O linguriţă din iubirea mea şi-a ta

Să bem o ceaşcă de cafea e un pretext
Vreau doar să-ti amintesc ce mult eu te iubesc
Şi de băut, după ce am terminat
La tine-n braţe vreau să rămân uitat
 
Aş vrea să fie clipa asta un nemărginit
Cu ea să trecem în infinit
Şi să trăim de-a pururi împreună
Ca şi acum, ţinându-ne de mână

Iubita mea o clipă să mai stai
Şi dacă vrei iubirii o şansă să mai dai
Atunci am să te rog să îmi mai dai ceva
Mai dă-mi, te rog, o ceaşcă de cafea

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu

Vreau să-ţi simt prezenţa,
Dar nu eşti,
Şi un dor mă frământă
Adânc....

Inima mi-ai otrăvit,
Când în ochi m-ai privit,
În acea noapte de mai,
Când la răsărit,
Ai pierit.

Am ajuns la concluzia,
Că inima mea nu poate supravieţui
Fără a fi măcar o clipă
Alături de tine....

Ştiu bine că ochii-mi ai uitat,
Şi-am să-ncerc a-i desluşi, inimii mele,
Că şi eu am făcut la fel,
Dar mint….

Viaţa fără tine
Pare a fi fără de culoare,
Fără de gust,
Fără parfum…
O iluzie!

NU! Nu te iubesc,
Ci ochii tăi plini de venin şi ură
Mă obsedează….
Mă obsedează!!!

Am greşit.
Am greşit că tu ai fost acela,
Alesul inimii mele.
Un blestem....

Inima mea
Tânjeşte!!!
Şi ar suprima totul,
Pentru tine!
Dar eu, nu...
Eu nu.

poezie de Andreea Popovici
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet de tacere

Ca un animal care şi’a primit prada
Mă-nchid în mine cu versurile tale,
Între noi şi noi acum
Ne urcăm pe cer pe împinse tăceri
Ne rod cuvintele tălpile
Dar privirea mea rămâne agăţaţă de chipul tău
Iar dorul tău urcă prelung cu mâinile mele.

Pentru că vii când nu te chem
Desculţ/ă prin roua gândurilor
Când nu ştiu ce caut
Pentru că nopţile nu au culoare
Dacă fugi cu albastrul în dinţi
Pentru că amurgul topit peste creştet
Nu e decât un vis întins pe sfoară
Zburându-ne clipele... fulgi

II
De mână cu sufletul, prin tine
călătorie

dragostea se culege pe stânci îmi spuneai
eu ţi-arătam piatra şi spuneam -auzi?
Nu e pasăre, e inima ta ventrilocă
Clipele se ţineau şi ele de mână
de teamă să nu se piardă prin cine
Ştie ce prăpăstii ascunse de-amintiri
nu'ţi şterge trecutul, iţi spuneam
ceva din tine trebuie să rămână
eu sunt sortită vântului de la naştere

III Moara pământului

Ceasul lupta cu limbi de foc
şi ape se clătinau în cântecul tău
Am venit să-ţi sorb liniştea
cu 2 cuvinte pe secundă
şi înca două mai sus, peste cer
pe umerii tăi dansau acum clipele mele
într-un şirag de perle scurse de pe-obraz
mă cuibăream tăcuta pe urma unui gând
şopteam fără glas cântecul umbrei
ademeneam alte tăceri ţârâind prin gânduri
alergându-mi de lună plină speranţele
voiam să te pierd, îmi spuneai
şi visele-ţi cădeau în palme, unul câte unul
te jucai în curcubeul chemărilor mele
spuneai că mi-e părul adormit sub şoapte
şi nu mă mai trezeai

poezie de Mihaela Maxim
Adăugat de Sabyanna
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeii

Femeie! Trebuia să ştiu, din viaţă,
Că te iubeşte cinʼ te vede-n faţă;
Tot viaţa să mă-nveţe trebuia
Că-i vorbă-n vânt făgăduiala ta;
În faţa farmecelor tale pus,
Ştiu însă doar că te iubesc nespus.
Memorie, eşti binecuvântată
Când cu Nădejdea te arăţi de-odată,
Dar blestemată eşti de-ndrăgostiţi
Când de Nădejdea lor sunt părăsiţi.
Femeie, frumuseţe-nşelătoare,
Ce grabnic tinerii îţi dau crezare!
Ce tare bate inima lor, când
Văd prima oară ochii tăi arzând
-Albaştri, negri sau ca de alună,
Din care lunecă vreo rază bună!
Ce repede se-ncred ei în cuvântul
Dat lor, şi îţi ascultă jurământul,
Nădăjduind că veşnic ţi-l vei ţine,
Când tu te schimbi chiar într-o zi, vezi bine!
Se potriveşte-a nu ştiu cui idee:
"Ţi-e scris cuvântul în nisip, Femeie!"

poezie celebră de Byron, traducere de Petru Solomon
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am început acest roman într-o zi de noiembrie

Copilaria este timpul altei dimensiuni, o ţară inventată din tot ce e desăvârşit.
Ce poate fi mai desăvârşit dacă nu divinitatea?
Îmi amintesc că eram copil odată. Atât.

Copilaria mi se derulează în ochii minţii ca o lume în care îmi rescriu timpul;
era vremea când mi se deschideau toate uşile: cele reale şi cele ireale.
Toate erau dragoste, blândeţe, afecţiune şi bunătate;
iarna găseam brad în pragul lor şi poveşti din tinereţile părinţilor şi bunicilor.

Am început acest roman într-o zi de noiembrie
şi probabil îl voi termina cu un sentiment de melancolie
într-o iarnă cu ninsori pe măsura cireşilor înfloriţi
pe care i-am măsurat cu cele mai frumoase lucruri copilăreşti
ale îngerilor nevăzuţi şi neauziţi.

Pentru a recupera vârsta crudă a acelor ani
e nevoie de o primăvară inventată pe coada
unui zmeu de hârtie, e nevoie de altfel de timp.
Iar dacă-l inventez, mă întorc numai prin amintiri
şi nu aş supravieţui melancoliilor.
Copilăria ţi se pare lungă numai dacă o reinventezi în fiecare zi.

Există momente când vreau să recuperez trecutul
inocent al zilelor de altădată, dar emoţia e prea mare,
melancoliile îmi pot simţi lacrima într-un suspin tăcut.
Nimic nu a supravieţuit timpului.
Când i-am înţeles semnificaţia îmi trecuse deja copilăria.
De atunci am învăţat să nu mai plâng din nimicuri.

Am avut vreme în care a trebuit să vorbesc doar cu mine
şi m-am gândit că singura modalitate de a găsi fericirea este să nu o caut,
că va veni prin una din uşile copilăriei.
Se poate să fi rămas deschisă cu pragul înspre mine.

Am încredere în oameni dintr-un motiv raţional,
că nu trebuie să mă împotrivesc vieţii, destinului.
Nimic nu supravieţuieşte efemerului.
Timpul e o continuă frământare a universului,
universul e o inimă mare prin care trece timpul.
Ca să-l înţelegi, stai faţă în faţă cu el, vorbeşti despre tine cu el
şi aşa poţi recupera o parte din clipe sub forma amintirilor.

Durere, veşnică durere e umbra infinitului cuibărită
în inima de om sub forma singurătăţii; durere,
veşnică durere este gândul că inima îşi găseşte sfârşitul repede
în celelalte gânduri împletite cu insomnii în alb-negru.
Am îndrăznit să fiu copil - mi-am făcut adăpost din credinţă,
să mă afund în ea într-o încăpere abstractă pentru a-mi închide adâncurile inimii.

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă şi suflet
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate-i vis, poate nu

Nu se vede nimic în urmă,
poate doar gândul meu
care mai caută şi mai scurmă
în ce nu e, şi eu
veghez fereastra şi lumina
împrăştiată
ce-ncearcă să-mi ascundă suma
de altădată.

Îmi pare că nu s-a petrecut
din ce îmi amintesc
şi-mi pare că nici nu a trecut
şi poate doar citesc,
şi poate totul e-o poveste
ce-a poposit în gând,
când mai visam şi eu vreo,, cheste"
pe rând din când in când.

Poate-s nebun sau poate totul
se-ntâmplă-atunci când dorm...
O să aştept până când Domnul
mă va trezi din om...

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De treizeci şi cinci de ani lucrez între hârtii vechi şi acesta este love-story-ul meu. De treizeci şi cinci de ani presez hârtie veche şi cărţi, de treizeci şi cinci de ani mă murdăresc cu litere, astfel încât mă asemăn dicţionarelor enciclopedice, din care, în tot acest timp, am presat treizeci de chintale. Sunt ca un ulcior plin cu apă vie şi cu apă moartă, destul să mă apleci un pic şi încep să curgă din mine idei frumoase. Sunt educat împotriva voinţei mele, de aceea nici măcar nu ştiu care sunt ideile mele şi care cele citite. Aceşti treizeci şi cinci de ani i-am petrecut singur, doar eu cu mine însumi şi cu lumea din jurul meu. Atunci când citesc, nu citesc de fapt, iau doar frazele frumoase, le savurez ca pe bomboane, ca pe un pahar de lichior pe care-l beau încet, până când simt că ideea se răspândeşte în mine, ca alcoolul. Şi astfel, ideea se resoarbe în mine, se resoarbe în creierul şi în inima mea, făcând să-mi pulseze venele până la rădăcină.

Bohumil Hrabal în O singurătate prea zgomotoasă (2003)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic, nici chiar speranţa

Nimic, nici chiar speranţa în suflet nu mai cântă
Când mut e viitorul şi aripa ţi-e frântă...
Departe laşi în urmă al visurilor rai...
Şi lacrima, chiar dânsa, când pică pe hârtie,
E rece ca îngheţul din inima pustie
De florile din mai!
Nimic, nici chiar speranţa în ochi nu licăreşte
Când ziua după ziuă bolnavă se târăşte...
Şi poate ca să fie de aur cerul plin,
Şi poate s-aibă stele albastra adâncime,
Verdeaţă nouă, câmpul, pădurea, -ntunecime
Şi râul alb, — suspin!
Nimic, nici chiar speranţa în groapă după tine
Atunci nu mai voieşte să vie, — şi nu vine!...
Şi poate ca să fie orice după mormânt:
Dreptate omenească făcută unui nume,
O viaţă viitoare, şi-n tainica ei lume
Noi aripi, — nou avânt!

poezie celebră de Alexandru Macedonski
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi amintesc de autobuzele de pe vremuri, în care te urcai după posibilităţi: fie "prin spate" şi atunci avansai "înainte", dar numai după ce taxatoarea îţi elibera bilet, fie "prin faţă" şi atunci erai nevoit să avansezi "înapoi", contra curentului, ceea ce era mult mai greu. Cei mai pirpirii sau mai slăbuţi nu reuşeau să avenseze în nici o direcţie, caz în care se aplica metoda datului din mână în mână a banilor în vederea obţinerii tichetului de drum. Erau şi situaţii excepţionale, când înghesuiala era aşa de mare, încât simpla ridicare a mâinii purtătoare de creiţari devenea imposibilă, iar bieţii călători se vedeau puşi în situaţia de a călători fraudulos, lucru de altfel trecut cu vederea de controlorul care ar fi reuşit, prin cine ştie ce manevră dibace, să se urce şi el în autobuzul devenit cutie de conserve.

Mihail Mataringa (15 ianuarie 2013)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fazele iubirii

Dragoste nouă:
S-a pus lumina!
Aşa zicea mama
Când, spre apus, după asfinţit,
Năzărea un licăr de lumină, iar ea
Trebuia să aibă în buzunar, în mână
Bani. Să aibă toată luna, spunea.
Eu iubeam pe cineva care,
Fie nu a ştiut niciodată,
Fie a uitat de mult.

Primul pătrar:
Luna, plutea pe cerul amurgului,
Ca o bărcuţă de argint curat,
Asfinţind din ce în ce mai târziu,
În urma soarelui.
Eu iubeam aceeaşi fată.
Mama şi luna
Habar n-aveau.

Iubire plină:
E altceva. Toată noaptea e ca ziua.
Când am văzut primul trup gol
De fecioară plinuţă, perfectă, sfioasă...
Întâia mea iubire plină.
Coapsele sale şi luna ce se lăsa furată
Şi ascunsă de vârcolaci,
Pe cer.
Nu i-am cerut nimic,
Mi s-a dăruit cu totul şi toată,
Fără să ştie mama,
Fără să-i pese "luminii".
Într-o noapte, sub lună plină,
Cucul a cântat.

Ultimul pătrar:
Apare dorul.
O barcă din ce în ce mai mică,
Răsărea tot mai târziu, iar eu
Mă-ngăduiam cu renunţarea,
Lingându-i rănile.

Apoi:
O lumină se mai "pune" pe cer,
O mamă bătrână mai zăboveşte, înmurgind,
Prin curte,
Uitându-se în acelaşi loc,
Ţinându-şi mâna tremurândă
Pe banii tot mai neputincioşi, iar eu,
Am de la viaţă tot
Ce credeam că-mi lipseşte,
Când iubeam.
"Sunt bine, am o relaţie civilizată
Cu soţia mea şi cu toate fostele iubiri,
Ştiu când să mă opresc, joc bine fiecare carte,
Mă abţin.
Am un statut social demn,
Sunt un om credincios,
Fac tot ce pot pentru copiii mei
Şi pentru ţara mea etc."

Unde greşesc?

poezie de Marius Robu din Aproape alb (26 aprilie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea

Nu are nici un rost să fugi de Iubire.
Tot ce mintea îţi spune, este doar amăgire.
Mintea funcţionează după programe de supravieţuire
Şi îţi aduce argumente de ocrotire.

Mintea ia decizii documentate pe experienţele tale toate,
Respectă reguli de oameni inventate,
Te împinge să faci activităţi automate,
Dar, te reţine de la trăiri adevărate.

Inima, te ţine cu grijă în viaţă,
Are un creier, cu care îţi dă povaţă,
Îţi scoate oameni noi în faţă,
În tainele Iubirii, te iniţiază.

Inima, îţi bate cu putere când emoţia este atât de mare,
Că abia te mai ţii pe picioare.
Dă drumul fluturilor din stomac, să zboare,
Să îţi găseşti Iubirea, la orice depărtare.

Inima, este conectată printr-o cuantă energetică,
La inima Iubirii tale, multaşteptată.
Conexiunea nu poate fi desfăcută,
Ea poate fi doar, prin dragoste refăcută.

Dragostea, inimile pline de iubire le uneşte,
Doruri lungi şi grele potoleşte,
Iubirea cuantică o împlineşte,
Suflete pereche, într-un surâs contopeşte.

poezie de Gabriela Aronovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu, vis sau realitate

m-a privit în ochi şi
mi-a numărat bătăile de inimă
ca şi cum aş fi pierdut câteva
semnificaţia gestului
făcea parte
dintr-un
scenariu ascuns ochilor
privirea sa mută mă trecea
dintr-un gând într-altul
traversând pustietatea din mine
am avut impresia că am murit
era prima oară când
m-am văzut
alergând prin copilărie
pe un drum către ceea ce am fost
l-am văzut pe tata punând
ţigle pe casă
mama întindea rufele la uscat
fratele cel mic
îmi fura din bomboanele
puse sub pernă
Dumnezeu
cocoţat pe un nor
îmi vorbea din priviri
eu îmi ţineam inima în mână
şi zâmbeam

sunt sigur că am fost eu
dialogam cu mine
cu tata cu mama
cu fratele cel mic
şi cu Dumnezeu

sunt eu
mi-e dor de atunci
mi-e dor de mine
mi-e dor de ai mei
mi-e dor de voi
mi-e dor de Dumnezeu
trist
îmi pândesc amintirea
timp în care
citesc pe silabe iubirea şi
neputinţa de a mai fi
ceea ce am fost...

poezie de Teodor Dume din Lacrimi de pe altarul trupului
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai vreau

Nu mai vreau din viaţa asta nici măcar o clipă!
Nici un glas să-l mai aud, Eu mă duc, mă duc!
Şi nu ştiu unde, unde voi ajunge fără Tine!
Nu mai cer sfinţilor milă, nici versurilor rimă!

Dumnezeilor absenţi nu le mai cer un cent!
Nici o zi acum să-mi cumpăr nu mai vreau!
Dintr-un univers prea mare unde Eu am rătăcit!
Nici cuvântului glas.... când Eu încă nu mor!

Nu mai cer nopţilor somn, nici somnului vis!
Nu mai vreau să-mi mai atingi inima prin care-mi curgi!
Nici cerului infinit unde Eu tot m-am pierdut!
Nu-ţi mai cer acum nimic din tot ce Eu n-am avut!

Nu mai cer soarelui zi senină, nici iubiri milă!
Nu mai vreau vedere într-o lume de durere!
Nici auz când Tu n-ai glas şi nici cuvinte!
Nu mai vreau vorba ce minte, nici icoane sfinte!

Nu mai vreau cruci între drumuri!
Nici paşi rătăciţi în lume fără Tine,
Când te caut în nu ştiu ce unghere!
Nu mai vreau gânduri ce mă dărâmă!

Nu mai vreau aşteptarea care doare!
Nici ziua în care visul încă nu moare!
Nici noaptea fără stele, fără Lună, fără...
Fără Tine lipasa viselor mele stinghere!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!