Curaj, o, rege al lacedemonienilor...

Cratesicleia nu putea accepta
ca oamenii să-i vadă lacrimile sau suferinţa:
păşea tăcută şi demnă.
Chipul calm nu trăda nimic
din agonia şi durerea ei.

Dar chiar şi aşa, pentr-un scurt moment nu s-a putut stăpâni:
înainte de-a se îmbarca pe oribila navă cu destinaţia Alexandria,
şi-a dus fiul la templul lui Poseidon,
şi-ndată ce-au rămas singuri
l-a îmbrăţişat cu blândeţe şi l-a sărutat
(el era "într-un mare necaz," spune Plutarh, "foarte zdruncinat").

Dar caracterul ei puternic a învins;
recăpătându-şi echilibrul, magnifica femeie
i-a spus lui Cleomenes: "Curaj, o, rege al lacedemonienilor!
Când ieşim afară de aici
nimeni nu trebuie să ne vadă plângând
sau comportându-ne-n vreun fel nedemn de Sparta.

Asta, cel puţin, stă în puterea noastră;
ceea ce ne-aşteaptă în viitor stă în mâinile zeilor."
Iar ea a urcat pe navă, îndreptându-se către orice
"stă în mâinile zeilor."

*Cratesiclea – regină spartană, mama regelui Cleomenes al III lea, a trebuit ca în timpul războiului Cleomenean, 229-222 î. e. n., purtat de Sparta împotriva Ligii Aheene şi a Macedoniei să meargă în Egipt pentru a fi ostatica lui Ptolomeu al III lea, aliatul Spartei, drept garanţie a sincerităţii fiului. A sfârşit prin a fi executată, dar nu înainte de a fi obligată să asiste la moartea celor doi nepoţi ai ei.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În Sparta

El nu ştia, regele Cleomenes, el nu îndrăznea –
el chiar nu ştia cum să-i mărturisească mamei sale
o asemenea cerere: condiţia lui Ptolomeu, pentru
garantarea tratatului, era ca ea să meargă în Egipt
şi să rămână acolo ostatică –
fapt foarte umilitor, chiar necuviincios.
Iar el trebuia să-i spună asta, însă ezita,
rostea un cuvânt sau două şi se oprea.

Dar magnifica femeie l-a înţeles
(auzise nişte zvonuri despre acel impas)
şi l-a încurajat să-i vorbească deschis.
Şi a râs, spunând că desigur va merge acolo,
fericită că la vârsta ei înaintată
mai putea fi încă de folos Spartei.

Cât despre umilire – nu o atingea în nici un fel.
Desigur, un parvenit ca acel Lagid
nu avea cum înţelege spiritul spartan;
ca urmare, cererea lui nu putea umili
pe ea, o Doamnă de Neam Regal:
mama unui rege spartan.

*** Ptolomeu al III–lea al Egiptului ( din dinastia Lagizilor) a fost aliatul Spartei în Războiul Cleomenean,
229- 222 î. e. n., purtat de Sparta împotriva Ligii Aheene şi a Macedoniei.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Xerxes: Sacrificiul tău va fi lipsit de glorie. Voi şterge însăşi amintirea Spartei din istorie! Toate pergamentele greceşti vor fi arse. Le vom scoate ochii şi le vom tăia limba tuturor istoricilor şi scribilor greci. Iar cinstirea Spartei sau a regelui Leonidas va fi pedepsită cu moartea! Lumea nici măcar nu va afla că aţi existat!
Regele Leonidas: Lumea va afla că nişte oameni liberi s-au opus unui tiran, că cei puţini s-au răzvrătit împotriva celor mulţi, şi înainte ca bătălia să ia sfârşit, că şi un rege cu puteri de zeu poate fi învins.

replici din filmul artistic 300 - Eroii de la Termopile
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nistor: Dom' director, aş putea ieşi puţin afară?
Traian: Ce-ai, Nis, te-a bătut soarele prea mult în cap? Nu vezi că suntem deja afară?
Nistor: Ah; nu afară din navă, afară din Institut doream să spun.
Traian: Cum?! Tu nu vezi ce-i aici?
Nistor: Ba da. Multă lume...
Traian: Exclus să ieşi din Institut la ora asta!
Nistor: Dar...
Traian: Am spus nu şi aşa rămâne!
Nistor: Bine, dom' director...
Traian: Ce-i, Nis?! Ce te nelinişteşte?
Nistor: Trebuia să vină cineva, dar încă n-a sosit. Mă gândeam că ar putea fi afară.
Traian: Cineva?! E foarte important pentru tine ca acest cineva să fie aici azi, să te vadă?
Nistor: Da, dom' director, foarte.
Traian: Ştii de ce nu poţi ieşi? Există riscul să nu te mai întorci la timp, sau să te înapoiezi întreg. Dar hai, să mergem împreună până afară.
Nistor: Poftim?! Mergeţi cu mine afară?
Traian: Ai auzit foarte bine. Ce nu fac eu pentru voi? Mai ales să nu fiţi trişti... Hai!
Nistor: Gata, dom' director; vin!

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte ca Timpul să-i altereze

În ora despărţirii erau plini de tristeţe.
N-au dorit-o: împrejurările-o făcuseră necesară.
Nevoia de a-şi câştiga existenţa l-a forţat pe unul dintre ei
să plece departe – New York sau Canada.

Dragostea pe care-o simţeau nu mai era proaspătă;
atracţia dintre ei încet-încet scăzuse,
atracţia scăzuse simţitor.

Dar să fie separaţi... nu asta era ceea ce doreau.
Împrejurările hotărâseră. Sau poate Soarta
a apărut ca un artist şi-a decis să-i despartă acum,
înainte ca sentimentele lor să moară complet,
înainte ca Timpul să-i altereze:
să rămână întotdeauna pentru celălalt ceea ce fuseseră,
o fiinţă frumoasă de douăzeci şi patru de ani.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dilios: Aşa au murit regele meu şi fraţii mei... acum aproape un an. Am cugetat mult la vorbele încriptate ale regelui cu privire la victorie. Timpul a demonstrat că sunt pline de înţelepciune, căci printre grecii liberi din întreaga Grecie, s-a răspândit zvonul că înţeleptul Leonidas şi cei trei sute de spartani ai săi şi-au pierdut vieţile atât de departe de casă. Nu doar pentru cei din Sparta, ci pentru întreaga Grecie, cu promisiunea că această ţară va rezista. (Ia suliţa din mâna unui soldat.) Dilios: Acum, pe acest petic de pământ numit Plateia, hoardele lui Xerxes vor fi nimicite!
Armata spartană: Hei! Hei!
Dilios: În timp ce barbarii se adună, spaima le strânge inimile în mâinile ei de gheaţă... ştiind foarte bine ce grozăvii au suferit pe când se aflau în bătaia suliţelor şi săbiilor celor trei sute. Acum privesc de acolo peste această câmpie şi văd zece mii de spartani comandând treizeci de mii de greci! Hei! Hei!
Armata spartană: Hei! Hei!
Dilios: Duşmanii sunt de trei ori mai mulţi, veşti bune pentru orice grec. Azi salvăm lumea de misticism şi tiranie şi vom păşi către un viitor mai luminos decât ne-am imaginat vreodată. (Îşi pune coiful.) Mulţumiţi-le lui Leonidas şi celor trei sute de viteji ai lui! Victorie! (Armata grecilor strigă şi se pregăteşte de atac.)

replici din filmul artistic 300 - Eroii de la Termopile
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonya: De fapt, ştiam ce faci în acest moment şi că mai ai puţin de vopsit aici, de aceea mi-am permis să te deranjez.
Lucian: Aha, pricep... Deci, m-ai urmărit, chiar dacă nu în direct; ai continuat însă să mă urmăreşti.
Sonya: Aşa e, recunosc. Nu te văzusem de mult timp şi doream să ştiu ce faci, lucru pe care-l puteam afla cu uşurinţă.
Lucian: Pricep. Nu te condamn deloc. Dacă ai posibilitatea să afli orice, de ce nu? Poate că şi eu aş fi procedat la fel, în locul tău. Dar dacă tot ai venit până aici, hai să intrăm în navă, n-are rost să stăm afară. Termin mai târziu de vopsit nava, am destul timp.
Sonya: De ce nu-i laşi pe roboţi să se ocupe de treaba asta?
Lucian: Să las roboţii?! Nu; prefer să termin eu, de moment ce eu m-am apucat de revopsit, eu voi vopsi toată nava cu albastru, deci, eu o voi termina.
Sonya: Bine, n-ai decât; fie cum vrei...
Lucian: Deocamdată... Hai să intrăm în navă.
Sonya: Mai bine nu. Sincer, aş prefera să mergem prin oraşul artificial, să discutăm, să ne plimbăm, ca să scap de costumul ăsta incomod; mă simt mult mai bine fără el, dar aici sau în nava ta, nu pot renunţa la el.
Lucian: Vom merge şi prin oraş, însă înainte de asta, tot va trebui să intrăm în navă, măcar pentru puţin timp, atâta cât să mă curăţ şi să mă schimb în uniformă. Doar ce ai spus că aşa, albastru cum sunt acum, i-aş putea speria pe toţi locuitorii planetei. N-aş vrea să se întâmple una ca asta.
Sonya: Ai dreptate. Bine, în cazul ăsta, să intrăm în nava ta.
Lucian: După tine, domnişoară.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caii lui Ahile*

Privindu-l pe Patrocles mort
– cel atât de viteaz şi de viguros, atât de tânăr –
caii lui Ahile au început să lăcrimeze;
natura lor nemuritoare s-a revoltat
în faţa acelei lucrări a morţii pe care trebuiau s-o privească.
Şi-au înălţat capetele, şi-au scuturat coamele,
au bătut pământul cu copitele
şi l-au plâns pe Patrocles, văzându-l fără viaţă, ucis,
doar carne şi-atât, cu flacăra spiritului stinsă,
dezarmat, fără suflare,
întors de la viaţă la marele Nimic.

Zeus a văzut lacrimile acelor cai nemuritori şi i-a părut rău.
"N-ar fi trebuit să fim atât de necugetaţi
la nunta lui Peleus," a spus.
"Mai bine nu v-am fi dăruit, nefericiţi mei căluţi.
ce treabă aveaţi voi acolo jos,
printre pateticile fiinţe omeneşti, jucării ale destinului?
Voi nu cunoaşteţi moartea, voi nu veţi îmbătrâni niciodată,
şi, totuşi, suferiţi pentru nişte dezastre efemere.
Oamenii v-au prins în cercul nenorocirilor care-i înconjoară."

Dar, de fapt, pentru osânda cea fără de sfârşit a morţii
curseseră lacrimile celor doi inimoşi cai.

* Balius şi Xanthus - doi cai mitologici, nemuritori, au fost darul lui Poseidon pentru Peleus la nunta acestuia cu zeiţa ocenelor, Thetis. La rândul lui, Peleus a dăruit bidivii fiului său Ahile, care, mai târziu, i-a folosit la carul lui de luptă în timpul Războiului Troian.

* "În Iliada 17.474-8, Automedon, conducătorul carului lui Ahile, afirmă că numai Patrocle era capabil să-i stăpânească deplin pe aceşti cai. Când Xanthos a fost mustrat de îndoliatul Ahile pentru că a permis ca Patrocle să fie ucis, Hera i-a acordat lui Xanthos darul vorbirii, ceea ce a încălcat legea Divină, permiţând calului să-i spună că un zeu l-a ucis Patrocle şi că un zeu îl va ucide pe Ahile. După moartea lui Ahile, furiile l-au lovit pe calul insolent." – Wikipedia

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Timpul călătoriei mele este lung
calea pe care o am de străbătut este fără de sfârşit.

Am ieşit pe aripile primei raze de lumină
şi am urmat drumul prin singurătăţile lumilor,
lăsând urma mea peste atâtea stele.

Calea cea mai lungă mă apropie cel mai mult de tine
şi modularea cea mai întortocheată este tocmai aceea care duce
la perfecta simplitate a acordului.

Călătorul trebuie să bată la toate porţile înainte
de-a ajunge la a sa. Trebuie să rătăcim prin toate luminile din afară
pentru a ajunge în sfârşit la templul cel mai lăuntric.

Lăsat-am ochii să rătăcească departe, înainte
de a-i închide şi a spune: Tu eşti aici.

Această întrebare, această aşteptare
se topeşte în lacrimile a o mie de fluvii şi scufundă lumea
sub valul acestei certitudini.

poezie celebră de Rabindranath Tagore
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne doare...

Ne doare când întunericul lumina o străbate
Şi plângem de dorul celor ce-au plecat departe,
Ne-au lăsat în urmă dorul şi sufletul pârjolit,
Nu i-am putut opri, oricât am luptat şi am dorit.

Ne doare când timpul trece în zbor pe lângă noi,
Ne rupe ani din viaţă şi ne desparte pe-amândoi,
În locul strălucirii din vară, ne pune-n plete iarna,
Chiar de ne ştie suferinţa şi ne cunoaşte taina.

Ne doare când visele dispar, înainte de-mplinire,
Când soarta ne smulge dreptul la tihnă şi iubire,
Când trebuie să-i dăm pământului comoara noastră
Şi s-aştepăm, tot restul vieţii, plângând la feresatră.

Ne doare şi durerea ne-ngenunchează, e sfâşietoare,
Ai da orice să te destarmi, să fi vânt ori rază de soare,
S-ajungi mai repede la cer, să-l regăseşti pe cel pierdut,
Să formaţi, din nou, un întreg, să fiţi la fel ca la-nceput...

poezie de Lucia Marin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există printre realităţile care ne stau în faţă, unele în puterea noastră şi altele independente de voinţa şi puterea noastră. Ţin de noi părerea, impulsurile, dorinţa, aversiunea, într-un cuvânt, tot ceea ce reprezintă propria activitate. Sunt în afara voinţei noastre trupul, faima, forţa de conducător, într-un cuvânt tot ceea ce nu constituie treburi specifice nouă. Cele ce depind de noi sunt libere prin esenţa şi natura lor şi nu pot fi oprite sau frânate de vreun obstacol. Cele asupra cărora nu avem nici o putere sunt lipsite de vlagă, supuse robiei, şovăielnice în faţa piedicilor şi la cheremul unor voinţe străine. Prin urmare, aminteşte-ţi că, dacă socoteşti libere pe cele care, prin natura lor, sunt roabe, dacă vei considera drept proprii pe cele străine de tine, te vei poticni în faţa obstacolelor, vei fi frământat, mâhnit şi vei cârti împotriva zeilor şi a oamenilor. Dimpotrivă, însă, dacă socoteşti drept ale tale, numai cele ce-ţi aparţin şi străine de tine, cum de fapt şi sunt, pe cele din afara ta, nimeni nu va putea vreodată să te constrângă, nimeni şi nimic nu-ţi va sta piedică, nu vei învinovăţi pe nimeni, nu vei cârti împotriva nimănui, nicicând nu vei avea duşmani, niciodată nu te vei lăsa doborât de ceea ce este dăunător.

Epictet în Manual şi Fragmente
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Ah, deci, asta te-a deranjat atât de mult, că i-ai văzut împreună, la masă, la restaurant.
Lucian: Nu, doar asta, nu... Dacă ar fi fost doar atât, tot nu m-ar fi de-ranjat atât de mult, însă la un moment dat, ea l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat! Chiar acolo, la restaurant! De faţă cu mine, poate special ca s-o văd eu, sau... nici nu ştiu de ce. Şi am reacţionat cum n-ar fi trebuit!
Mihai: L-a... sărutat?! Lia?! Pe... Sid?!
Lucian: Da... La naiba! Chiar l-a sărutat... Nici acum nu-mi vine să cred că într-adevăr a făcut asta! Curată nebunie! Mă tot întreb de ce, dar nu înţeleg...
Mihai: Luci, calm, te rog!
Lucian: Sunt foarte calm, Mihai. Sau voi fi, de îndată... Lasă-mă, că-mi revin imediat... Pentru că nu mai vreau să mă gândesc la nimic! Toate astea sunt lipsite de orice sens. Şi v-am promis solemn, vouă şi-n primul rând chiar mie, că nu voi mai face nimic prosteşte şi am de gând să-mi ţin cuvântul dat, aşa că, gata! Rămân indiferent la orice; nu mă mai interesează! Nimic! Sau aşa ar trebui, să nu mă intereseze, deloc. Nu ştiu în ce măsură reuşesc, însă mă străduiesc, serios...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Bine, bine... Deci, rămăsesem singur în navă, iar în final, plictisit de atâta singurătate, am decis să ies în oraş, deşi cred că aş fi procedat mult mai bine dacă aş fi rămas în continuare liniştit în navă. Pentru că, ajuns aici, evident, am căutat-o pe Lia, însă la uşa camerei ei se afla deja Sid. Ea l-a întâmpinat zâmbitoare şi l-a invitat să intre. Însă nu au stat mult înăuntru. Iar când au ieşit, ea l-a luat de mână, ba l-a şi sărutat, deşi, e adevărat că numai pe obraz.
Maria: Deci, asta-i tot?! Doar pentru atât eşti tu atât de trist?
Lucian: Păi, ţi se pare puţin?
Maria: Sigur! Cine ştie ce au discutat ei doi în cameră, deci, l-a sărutat pe obraz în semn de recunoştinţă. Şi eu aş fi procedat la fel în locul ei, chiar dacă Nick ar fi fost de faţă în acel moment.
Lucian: Chiar ai fi procedat astfel? Şi?!
Maria: Şi nimic! Nick trebuie să înţeleagă că aşa sunt eu, am o fire năvalnică, deci, nu are motive să fie gelos, iar el este soţul meu; cât despre tine, tu ce motive ai? Să vedem! De moment ce presupun că încă nu i-ai spus nimic Liei...
Lucian: Nu, nu i-am spus nimic.
Maria: Luci, te bat! Când ai de gând să-i spui?
Lucian: Nu ştiu, blondo...
Maria: Păi, vezi?! Atunci, ce pretenţii mai ai?! Cât despre faptul că ea l-a luat de mână, nu văd nimic rău nici în asta! Şi eu te-am luat pe tine acum, nu de mână, ci de braţ, până am ajuns aici, în părculeţ.
Lucian: Serios?! Chiar m-ai luat pe mine de braţ? Tu?!
Maria: Da, pentru că te opreai după fiecare doi-trei paşi.
Lucian: Ciudat, nu-mi amintesc partea asta!
Maria: Păi, parcă erai în transă...
Lucian: Bine, e posibil să mă fi luat de braţ... Dar vezi, eu m-am plimbat de multe ori cu ea, însă numai o singură dată am luat-o de mână, iar atunci i-am cerut voie. Şi nu cred că Sid a procedat astfel. De fapt, el sigur nu i-a cerut voie, pentru că ea l-a luat pe el de mână!
Maria: Zău, Luci, te legi de orice amănunt, cât de minor ar fi el... Serios, n-ai motive să te porţi astfel!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Armura

În sfârşit pot vărsa lacrimile
Pe care le-am ţinut atâta timp
În sfârşit pot să dau totul afară,
Tot ce am ţinut atât de mult.

Mulţi mi-au spus că sunt puternică,
Mulţi mi-au spus să rămân aşa,
Dar ce nu pot ei vedea
E faptul că eu demult nu am mai putut rezista.

Însă nimeni nu ştie asta,
Nimeni nu vede ce se ascunde în ochii mei,
Pentru că mi-am construit armura
Prin care să nu treacă nimeni.

Dar când seara vine,
Atunci dau totul afară
Tot ce s-a acumulat de atâta vreme,
Toată suferinţa din această inimă.

poezie de Diana Şerban
Adăugat de Diana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşi erau doar doi roboţi, strânseră şi ei mâinile celor trei demnitari: directorul, primarul şi preşedintele, înregistrând (la drept vorbind), urările primite. După ce mulţumiră, porniră şi ei spre trapa navei, treptele ce-i despărţeau de aceasta nereprezentând pentru ei un obstacol de netrecut; le urcară cu uşurinţă, iar înainte de a intra în navă, salutară şi ei mulţimea, spre amuzamentul tuturor. Erau doi roboţi foarte "simpatici", după părerea celor adunaţi să urmărească ceremonia lansării, dar, evident, şi foarte performanţi, eficienţi.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un prinţ din Libia de vest

Aristomenis, fiul lui Menelaos,
prinţul din Libia de Vest,
a fost în general bine văzut în Alexandria
de-a lungul celor zece zile petrecute acolo.

De dragul bunului său nume, s-a îmbrăcat ca grecii.
A acceptat cu plăcere onorurile,
dar nu le-a solicitat; era modest.
A cumpărat cărţi greceşti,
mai ales de istorie şi de filozofie
Dincolo de toate, era un om puţin vorbăreţ.

S-a răspândit vorba c-ar fi fost un gânditor profund,
iar asemenea oameni, se ştie, nu vorbesc prea mult.

Nu era deloc un gânditor profund sau ceva asemănător –
ci mai degrabă un om simplu, amuzant.
Şi-a luat un nume grecesc, s-a îmbrăcat greceşte,
a învăţat să se poarte mai mult sau mai puţin ca un grec;
şi tot timpul i-a fost teamă că şi-ar putea pierde
numele lui destul de bun
folosind aiurea cuvintele greceşti,
pentru ca apoi cei din Alexandria, după obiceiul lor cel rău,
să înceapă a râde de el.

De-aceea s-a mulţumit să folosească doar câteva vorbe,
îngrozitor de atent la sintaxă şi pronunţie;
şi-aproape o luase razna, fiindcă avea,
îmbuteliate, sub presiune, înlăuntrul lui, atâtea de spus.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Talita kumi

într-o zi n-o să mai pot şi n-o să am cui spune

mama îmi aduce droguri despre care
medicii ridică din umeri
să presupunem că aş fi o maimuţă

cine ar putea să reziste ochilor mei verzi
nu sunt supărat doar că îmi place moartea
primilor oameni

negrul tău îmi abate gândul de la rău
şi nu regret mâncarea din rai
mă las pe spate să văd frumuseţea lunii ce pretinde
să te porţi bine cu valurile

în fiecare seară desenez un port şi îmi închipui că sunt
sătul de romul sălciu pe care jumătate mi-l fură
şobolanii
din pumni
nu mai cred în puterea vindecătoare a singurătăţii

poate am cerut prea mult de la mine
poate grupa mea sanguină nu acceptă nimic din afară
nu ştiu cum mă văd dar ceva îmi spune că Dumnezeu
există
doar în mintea mea obişnuită să creadă
că nimeni nu s-a întors din cer

încep să mă conving că îngerii au grade
partide de stânga şi programe cu fonduri
nerambursabile
sentimentele fac mai mult decât orice promisiune
a vieţii

încerc să-mi închipui că te iau în braţe
42 de kilometri şi apoi mor nu înainte să-ţi spun că
ai fost singura
care a crezut tot ce preoţii ne-au ascuns
de fapt
mâinile tale pe mine înseamnă că pot să-mi pun mâinile
şi să zic:
curaj, eu am învins lumea!

somnul îmi provoacă o stare vecină cu nebunia
te văd dar nu reuşesc să-mi ţin capul
pot să respir dar inima refuza vânătoarea de vrăjitoare
provocată de cele şapte biserici

credinţa îşi leagă şireturile şi-apoi umblă cu cercul
până la primul cântat de cocoş uit de ce mi-ai spus
înainte ca întunericul să-şi lepede hainele
talita kumi
fetiţo scoală-te
şi ziua va trece fermecătoare şi plină de sensuri
ca mirosul pâinii într-un cimitir de brutari

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Luci, celorlalţi le e dor de "Pacifis"... În plus, poate doresc să vadă planta artificială, cu recipientul... Ar putea veni în navă, să o vadă?
Lucian: Sigur, de ce nu?! Luni, marţi, miercuri şi joi, pot veni între orele 12.00 – 19.00, să viziteze planta artificială; pe mine nu mă vor găsi aici, voi fi plecat, preciză el. Vineri, sâmbătă şi duminică să nu vină deloc; atunci, de obicei, stau doar aici, în navă, nu plec nicăieri.
Maria: Ah... Doar aşa să vină, când nu eşti tu aici...
Lucian: Exact; aşa aş prefera.
Maria: Şi dacă vor întârzia mai mult la bord, peste ora 19.00, sau vor veni mai devreme de ora 12.00, ori poate în week-end?
Lucian: Sper să nu fie cazul.
Maria: Dar, Luci, nu-i corect; normal, ar vrea să te vadă şi pe tine.
Lucian: Eu, nu! Nu vreau să-i întâlnesc. Aş prefera să fiu lăsat în pace, singur...
Maria: Iar eşti încăpăţânat ca un catâr.
Lucian: Posibil...

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de-a ridica mâinile către cer, trebuie să-ţi înalţi sufletul; înainte de-a ridica ochii, trebuie să ridici gândul către Dumnezeu!

citat din Origen
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Habar n-au că Puterea stă de vorbă numai cu Puterea. Că simt nevoia să se întâlnească din când în când, să bea şi să ia masa împreună, să asiste la marile petreceri, girându-le astfel cu prestigiul lor, să întreţină iluzia că lumea luxului şi a strălucirii e accesibilă tuturor celor care au destul curaj pentru a nu renunţa; să evite războaie atunci când ele nu sunt profitabile, să încurajeze agresivitatea între ţări sau companii atunci când simt că aşa ar obţine mai multă putere şi mai mulţi bani; să se prefacă fericiţi, chiar dacă sunt prizonierii propriului succes; să facă tot posibilul să-şi mărească bogăţia şi influenţa, chiar dacă sunt deja enorme: fiindcă orgoliul Superclasei este să concureze cu sine şi să vadă cine ajunge în vârful vârfului. A înţeles că, orice ar crede lumea, puterea înseamnă sclavia cea mai neagră. Când ajungi aici, nu mai vrei să ieşi. Totdeauna există un pisc de cucerit. Totdeauna există un concurent de învins sau de depăşit.

Paulo Coelho în Învingătorul este întotdeauna singur
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Velele nemuritoare

Acum, cât ai clipi, vom sparge-acele uşi de aur
Şi vom prăda raiul înainte de-a ne-apune steaua sclipitoare.
Acum, cât ai clipi, înainte de-a cheltui al zilelor tezaur,
Ne vom îmbarca şi, cântând, vom înălţa velele nemuritoare.

Eternitatea nu-i făcută de timpul lung şi mult,
O oră şi iubirea pot fi la fel de-ncăpătoare ca anii cei merei
Şi pot oferi mult mai multe de auzit şi de văzut
Decât poate viaţa spăla şi şterge cu toate lacrimile ei.

Iubito, ne despărţim, e ora de plecare, iar cerul în amurg
Nu va mai avea culori atât de-adânci şi de intense niciodată;
Trebuie, înainte de-a muri, să-ncălecam pe fulger ca pe-un murg,
Să prindem scurta clipă de fericire infinită, binecuvântată;

Există timp pentru tot ce pronia ne va dezvălui la timpul oportun,
Iar acum ochii noştri se privesc şi-şi iau cel din urmă rămas bun.

poezie de Alfred Noyes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!