Târziu, când se trezi, Tocănel moţăia încă după uţă, sub mătură, iar greierul cânta sub pat. Privi pe fereastră şi văzu că se luminase. Ningea - o ninsoare deasă, bătând în albastru - şi sub perdeaua de fulgi văzu cărarea tăiată de el, către poartă, şi cocoşul de lemn care se rotea într-un picior. "Ehei, zise el, ce-o să mai zburăm noi doi când o ieşi luna plină!".
Se ridică în coate şi se răsti la căţel:
- Tocănel! Trezeşte-te, trebuie să ieşim cu sania.
- Acum?
- Chiar acum. Şi să nu-i spui mamei c-am scos soba în ger. Dacă te prind că trăncăneşti, ai de-a face cu mine. Asta am spus-o şi pentru ticălosul ăla de sub pat.

Fănuş Neagu în Târziu când zăpezile sunt albastre
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Băiatul se numea Bănică, iar căţelul, pentru că fusese prins de două ori cu botul într-o cratiţă, primise porecla Tocănel.
Era în februarie, ninsese o zi şi o noapte - acum zăpezile acopereau geamul până la două palme de marginea de sus a cercevelelor şi ei şedeau în odaie: Bănică în pat, iar Tocănel lângă uşă, vârât într-un ciorap de lână, căruia băiatul îi deşirase laba, transformându-l astfel într-un costum, pe care căţelul îl privea cu mândrie ori de câte ori ieşea afară în aer. Soba frigea - ardeau în ea lemne de brad cu miros de cetină - şi undeva, într-o spărtură a peretului, cânta un greier, parcă bătându-şi joc de vântul care gonea pe sub streşini, răsucind zăpada şi aruncând-o peste coama salcâmilor.
- Tocănel, zise Bănică, ţinând ochii închişi, moleşit de căldură, spune-i ticălosului ăla să tacă!
- Eh, dac-aş şti unde e! făcu Tocănel.

Fănuş Neagu în Târziu când zăpezile sunt albastre
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul, cum o văzu, rămase la îndoială şi nu-i venea să crează că ea este zâna pe care o lăsase el acolo. Dară, după vorbele ce-i zise, pare că ar fi crezut, şi deci se înduplecă şi o luă. Nu ştiu cum, nu ştiu ce fel, dară parcă-i spunea inima că n-o să fie ea; în sfârşit, daca nu văzu pe altcineva, plecă cu ea, şi nu ştia cum să facă să nu crează tată-său că spunsese minciuni. Când ajunse la curtea împărătească, le ieşi împăratul înainte, şi rămase înmărmurit când văzu în loc de zâna frumuseţelor, cu faţa ca soarele şi cu părul de aur, pe o arapină neagră ca fundul căldărei. Şi măcar că fiul său îl încredinţa că soarele îi arsese feţişoara şi vântul îi bătuse perişorul, împăratului tot nu-i venea să crează. Însă n-avu ce face; de bine, de rău îi puse într-o parte a palatului şi tot amâna cununiile. D-a doua zi chiar, în grădina împărătească, în toate dimineţile, venea o păsărică şi cânta cu dor de-ţi rupea inima.

citat celebru din povestea Cele trei rodii aurite de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pot să ating zise el

Pot să ating zise el
(o să ţip zise ea
numai o dată zise el)
e plăcut zise ea

(pot să mângâi zise el
cât timp zise ea
mult timp zise el)
de ce nu zise ea

(hai s-o facem zise el
nu prea aproape zise ea
cât de aproape zise el
unde eşti acum zise ea)

pot să mă aşez zise el
(pe care parte zise ea
pe partea asta zise el
dacă săruţi zise ea

pot să mă mişc zise el
aşa-i dragostea zise ea)
mai vrei zise el
(dar o sa mor zise ea

aşa-i viaţa zise el
dar soţia ta zise ea
acum zise el)
ah zise ea

(super zise el
nu te opri zise ea
oh nu zise el)
mai lent zise ea

(gggata? zise el
îmmm zise ea)
ai fost grozavă! zise el
(eşti al Meu zise ea)

poezie clasică de E.E. Cummings, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scroafa făcu ce făcu, se zvârcoli prin ăl noroi şi se tărbăci de nu o mai cunoşteai, scroafă e, ori ce dracu e. Scăpă din nomol şi se luă după voinic. Într-o clipă îl ajunse. Când văzu zorul, voinicul aruncă pieptenele. Şi unde se făcu un zid nalt, nalt, d-a curmezişul drumului ei, de nu fu cu putinţă să-l sară. Atunci scroafa se puse cu colţii săi şi sparse zidul, făcând o gaură numai cât putea ea să treacă. Şi să te ţii după dânsul. Daca văzu voinicul că scroafa iară s-a apropiat, aruncă şi peria. Deodată se făcu o pădure naltă şi deasă, de nu se putea strecura nici pui de pasăre. Cum văzu una ca asta, scroafa se puse şi roase, şi roase la copaci, până ce-şi făcu drum, şi după dânsul! până ce, când fu a-l ajunge, voinicul intrase în curte la zâna. Aceasta ieşi numaidecât.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Melcul

Şade melcul supărat
Cu căsuţa în spinare,
Toată ziua a umblat
După pâine, după sare.

A trecut întâi o cale
Lungă cât o gămălie,
De-a ajuns cu greu la vale
În sătuc, la prăvălie.

Dar când a sosit la poartă
Nicio pâine n-a aflat...
"Ah, cât de nedreaptă soartă! "
Zise melcul supărat.

"Şi nici nu mai este sare
Pentru ciorba de urzici,
Îi trimit mamei scrisoare
Că dorm noaptea chiar aici.

Şi atunci în zori de zi
Îmi voi lua sare şi pâine,
Iar când lumea se va trezi
Voi fi eu acas′ la mine!"

poezie pentru copii de Marian Hotca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se întoarse la prăvălie, găsi pe toţi morţi buşteni. Pasămite ei, în lipsa lui, căutară în burduful său, şi dete peste capul scorpiei. Câţi o văzură, toţi muriră. Daca văzu aşa, îi păru rău; dară n-avu ce face. Ieşi pe poartă afară şi plecă. Pe drum se întâlni cu un ucenic carele nu fusese acolo când umblase călfile în burduful lui George. Acesta, cum îl văzu, se duse la dânsul să-şi ia ziua bună.

Virgil Chiriac în George cel viteaz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Basorelief cu eroi

Soldaţii cei tineri s-au aşezat în vitrină,
chiar aşa cum au fost găsiţi, împuşcaţi în frunte,
ca să fie vazuţi s-au aşezat în vitrină,
respectându-şi întocmai mişcarea lor ultimă,
profilul, braţul, genunchiul, mişcarea lor ultimă,
când au fost împuşcaţi pe neaşteptate în frunte
sau între omoplaţi cu o flacără mai subţire
decât un deget de copil care arăta luna.

În urma lor a rămas goală baraca,
mirosind a obiele, a ţigări strivite, a fereastră închisă.
Valizele de lemn care umplu baraca
mai clănţăne încă din fierul minerelor,
aşa cum clănţăne luna din fierul minerelor
acum, cu puţin inainte de-a fi deschisă,
ca să se caute-n ea scrisorile vechi şi fotografiile vechi
ale timpului.

Soldaţii cei tineri stau daţi cu ceară
pe feţe şi pe mâini, ca să lucească
daţi cu ceară ca să lucească, daţi cu ceară,
şi aşezaţi întocmai aşa cum erau în secunda
când viaţa s-a rupt şi moartea a-nghiţit secunda.

Stau aşa nemiscati, ne-ncetind să luceasca,
şi noi ne uitam la ei cum am privi luna
răsărind chiar din mijlocul pieţii.

Pentru noi, care suntem acum de-o vârsta cu ei,
deşi stau de ani lungi în vitrină,
pentru noi, care i-am ajuns din urmă şi trecem de ei,
şi inimă bătând avem, şi memorie,
o proaspătă, din cale-afară de proaspătă memorie,
soldaţii cei tineri s-au aşezat în vitrină
şi se imită pe ei însuşi întruna,
ca şi cum ar fi vii.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calul fusese al zânei. Ea îl dedese în dar voinicului când fu a se duce la mărul roşu. El acum, dacă se văzu gonit, alergă drept la stăpână-sa. Ea, cum îl văzu viind fără stăpânu-său, pricepu că trebuie să fie vreo drăcie la mijloc. Se dete jos, şi ce văzu se spăimântă. Luă deci desagii, îi aduse în casă la ea şi luă bucăţică cu bucăţică, os cu os, şi le aşeză una lângă alta, fiecare la locşorul lor. După aceea turnă apă moartă peste dânsele. Ele se închegă, lipindu-se una de alta; pielea se făcu la piftia, întrupându-se. Îl stropi şi cu apă vie şi se însufleţi; dară mut şi surd. Atunci îi dete să mănânce un măr de care adusese el şi îi veni grai. Luă şi purcelul scroafei de pe sub pământ şi îl făcu să-i guiţe la urechi şi îi veni auz.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu sunt acel marinar

dacă
şi numai dacă
ar fi să îmi închipui
niciodată nu am să pot să te prind
nu am navigat pe corăbii nu sunt acel pirat
fără un ochi
şi nu târâi după mine vreun picior de lemn

în sfârşit, asta e o altă chestie
problema e că
nu este de ajuns să pui totul în ordine
aşa cum nu este de ajuns să alergi câteva ore bune
în speranţa că te vei regăsi

mă trezesc dimineaţa
şi îmi dau seama că este destul de târziu
soarele răsare la fix patru treizeci
da. acum este timpul, nu mâine

din vamă până în neptun
sunt peste douăzeci de km de plajă
cu toate astea doar un pumn de nisip m-ar putea face fericit
zorba ar şti ce să spună
pentru mine
însă
şi doar pentru mine
o clipă de linişte mi-ar fi de ajuns

nu vreau kilometri de asfalt
nu vreau poveşti de adormit copii
un pescar îmi poate spune oricâte, şi cu câte furtuni
şi cu câţi peşti neverosimil de mari

şi dacă mă prinde noaptea dormind pe nisip şi dacă este să mă redefinesc
tot nu ar fi
pentru că una este să mângâi cu palmele răsăritul
şi alta să asculţi o poveste despre pescari
despre luptele nebune cu valurile
şi nici atunci nu ai cum
dar acum e trei dimineaţa
marea îmi pupă picioarele, şi eu strâng în pumni apă sărată
şi parcă tocmai de acolo ţâşneşte viaţa
un ghem roşiatic de suliţi ce se înfig într-un cer
pe care noi încă nu-l ştim

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miraj

Nerodul, după o beţie,
Se culcă lângă-a lui soţie;
Când se trezi, rămase şui:
Văzu că nu-i muierea lui!

epigramă de Loghin Alexeev-Martin din arhiva personală a lui Gheorghe Culicovschi (2006)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

De mi-ar cânta, în zori de zi, cocoşul...

De-atâtea nopţi privesc spre lună, stele,
Vecini, drumari, şoferi, m-au terminat,
M-aş bate cu tot felul de lichele,
De nu aş fi atât de surmenat.

Trec nori, acum, veniţi de la apus,
Arar zâmbeşte luna, mititica,
M-aş repezi spre tine, cum ţi-am spus,
De n-ar fi-n colivie păsărica.

Sunt singur şi pustiu precum haiducul
Şi aş veni să mi te iau în dar,
Să ascultăm, sub teii magici, cucul,
De n-ar cânta din ce în ce mai rar.

Acum sunt obosit, ca vai de mine,
Mai aţipesc pe canapea, ca moşul;
M-aş repezi ne-ntârziat spre tine,
De m-ar trezi, cu cântul lui, cocoşul.

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În zadar străluce luna

În zadar străluce luna pentru cine doarme dus
În zadar te duci să sameni dacă soarele-a apus
Şi-n zadar se află omul când e timpul prea târziu
Şi-n zadar cânţi pocăinţă la un capăt da sicriu.
În zadar îţi sună glasul către surdul înrăit
În zadar araţi lumina către orbul cel voit
În zadar spui de iertare celor care n-o doresc
Şi-n zadar arunci iubirea celor ce-o dispreţuiesc.

În zadar te crezi mai mare când zideşti pe cei nedrepţi
Vine repede şi pumnul ce ţi se va pune-n piept
Şi-n zadar te crezi puternic împotriva lui Hristos
Chiar 'napoia ta-i acela ce-o să te trântească jos.

În zadar s-a dat pe cruce preţul sângelui divin
Pentru cei ce ce-L tot alungă, pentru cei ce tot nu vin
Şi-n zadar vor plânge veşnic în adânc cei ce-au ajuns
Cui nu i-a răspuns la Domnul, nici El nu-i va da răspuns.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În mintea lui îşi înjghebă planul. Să se suie pe luger în sus, să meargă, să meargă şi să meargă, până în vârf; şi de acolo, la bulgărul de aur, din care credea că se desfăcuse: o săritură – sau o vedea el ce-o face. Atunci se mişcă din nou şi, după ce trecu peste un grăunte de piatră cât un munte şi scoborî dincolo, se trezi la rădăcina crinului. Se odihni o clipă, apoi la drum, băiete! Mai întâi se rostogoli de pe tulpina lucie de câteva ori în ţărână. Văzând asta, se ridică pe picioruşele dinapoi şi, fără să ştie pentru ce, cu cele dinainte îşi făcu, moşnegeşte, cruce. Pe urmă încercă din nou, şi văzu că poate. Luciu i se păruse lujerul crinului, şi când colo avea atâtea adâncituri, atâtea ridicaturi: văi, dealuri. Dar ce mireasmă se revărsa de sus!...

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Gândăcelul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scufiţa Roşie ridică privirea şi când văzu cum jucau razele soarelui printre crengile copacilor, când privi mai cu luare-aminte la florile frumoase care creşteau pretutindeni, îşi spuse în sinea ei: "Mare bucurie i-aş face bunicii dacă i-aş duce şi-un buchet de flori proaspete! E atât de dimineaţă, că nu mi-e teamă c-am să întârzii!" Se abătu deci din drum şi o luă prin pădure, ca să culeagă flori. Rupea de ici una, de dincolo alta, dar îndată i se părea că puţin mai încolo îi zâmbeşte o floare şi mai ochioasă; alerga într-acolo şi, tot culegând margarete şi clopoţei, se pierdea tot mai mult în adâncul codrului. În ăst timp însă, lupul porni de-a dreptul spre casa bunicii şi bătu la uşă:

Fraţii Grimm în Scufiţa Roşie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi acum, cum...

Şi acum, cum să ne-ntâlnim,
Să-ngrijim iubirea noastră,
Dacă anii au trecut,
Dacă nu-i loc pentru asta?!

Şi-apoi, cum să ne vedem,
Să sperăm la zări albastre,
Dacă ochi-ţi s-au pierdut
Printre florile sihastre?!

Cum să-i spui dorului dor,
Când ţi-e inima tăciune?
Cum să mai gândim la noi,
Unde nu-i loc pentru mine?!

Ţi-am cerut atâta doar:
Să fii om, cum se cuvine,
Ţi-am cerut... dar, în zadar,
Nu mă auzeai pe mine!

Poate eşti, cu adevărat,
Suflet bun ori cine ştie?..
Şi tot zici: ai regretat...
Poate! Dar nu pentru mine!

poezie de Nina Lavric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E ceas târziu...

E ceas târziu din miez de noapte...
se-aude toaca-n cer, cum bate,
cocoşii cântă surd... a şoapte,
s-alunge cârd de duhuri blestemate.

E ceas târziu când ielele se-adună,
în dansul lor sălbatec să descânte,
chemând moroi ca să le ţină parte
din jilave şi proaspete mormânte.

E ceas târziu, când Darie, smintitul
stă tremurând în cercul desenat
în colbul de pe drum, căci schitul
l-a părăsit abea pe înserat.

A doua oară au cântat cocoşii,
el stă în cerc, cu mâna pe urechi,
să nu audă izme cum îl cheamă,
în ritual din vremile străvechi.

Când de trei ori se auzi cântatul
cocoşilor din satul de pe vale,
Darie-şi slobozi cu greu oftatul,
ieşi din cerc şi îşi văzu de cale.

Dar ielele-mbătate de descântec,
n-au auzit înaripatul glas,
iar Darie-ascultând vrăjitul cântec,
călcând pe poale, se trezi în nas.

De-a valma, iele, Darie, cocoşii,
au răscolit tot colbul de pe drum,
ieşiră-n porţi, doar în izmene, moşii,
să afle de la alţii, ce şi cum.

Eh... Darie, săracu... bată-l vina...
din nou văzu năluci... i se năzare...
şi babele de braţ îşi luară moşii
şi târşâit se duc iar la culcare...

poezie de Aurelia Tarniceri
Adăugat de Sabyanna
Comentează! | Votează! | Copiază!

Majoritatea oamenilor sunt adormiţi în domenii ale vieţii în care ar putea străluci. Atunci când ai obiceiuri proaste care îţi distrug sănătatea şi fericirea eşti adormit. Dacă te-ai trezi o clipă să vezi cum îţi dai cu ciocanul peste degete, sunt sigur că nu ai mai face acest lucru. Atunci când suferi din cauza lipsei de bani şi zilnic faci activităţi care te ţin departe de libertatea financiară, la fel, dormi. Dacă te-ai trezi, ai începe să îţi investeşti timpul şi energia în activităţi care te-ar apropia de stilul de viaţă pe care îl doreşti. Atunci când nu mai înţelegi nimic din iubire şi relaţii, iarăşi dormi. Dacă te-ai trezi ţi-ar fi foarte natural să iubeşti şi să fii iubit. Fiecare dintre noi doarme în anumite domenii. Unii poate dorm în toate domeniile vieţii, aşa că trezeşte-te acum până nu e prea târziu!

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regrete tomnatice

Îmi amintesc perfect, distinsă doamnă,
Eram pe-atunci, la fel, în plină toamnă,
Colegi în anul ultim de liceu,
Când, dintre toţi din clasă, numai eu
M-am oferit să vă conduc acasă,
În după-amiaza-aceea furtunoasă...

Pe sub umbrelă, visători, păşeam,
V-am luat de şold, ce-aproape ne simţeam!
Nu ne păsa de stropii mari şi reci,
Ca într-un vals prin bălţi croiam poteci,
Iar norii, se-aprindeau, vădit, anume
Parcă-am fi fost doar noi, atunci, pe lume...

Şi când, suavă, galeş mi-aţi zâmbit,
Din ochii mari, albaştri, am simţit,
Întâiaşi dată-n viaţă-acel fior,
Până în deştul mic de la picior,
De v-am furat, setos, ca un avar,
Primul sărut în colţ la aprozar,

Şi-apoi în lift, parcă la şapte staţi,
Plutind printre etaje,-mbrăţişaţi,
Ajunşi ‘n-apartament m-aţi invitat
La o cafea... târziu... eram în pat,
Unde, un ceas întreg, noi amăndoi,
Înflăcăraţi de-amor, aproape goi....

Ca să mă iei acum, aşa, la rost,
Şi... bâzâind să-mi spui c-am fost un prost,
Păi... s-au ivit părinţii tăi, doar ştii,
Chiar când eram să pun punctul pe i,
Şi-mi reproşezi... şi eu regret cumplit,
Că timp a fost păcatu' să-l comit...

Sunt patruşcinci de ani trecuţi, şi-un pic,
Lenuţă, au zburat ca mai nimic!...
Ne-am regăsit acum, în plină toamnă,
Dar să uităm... eu domn şi tu o doamnă!
Nu te-ntrista, nu plânge,-s încă viu,
Pentru păcat nicicând nu-i prea târziu...

poezie satirică de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul cum auzi, sări din aşternut, se îmbrăcă, luă undiţa şi se duse la pârâu gâfâind. Aruncă undiţa şi nu trecu mult, şi văzu pluta undiţii mişcându-se. Trase undiţa: când, ce să vezi? un peşte mare, cu totul şi cu totul din aur. Doară că nu-i căzu leşin de bucurie. Darămite când îl văzu împărăteasa? Ea fu şi mai oleoleo. Găti împărăteasa singură cu mâna ei peştele şi mâncară. Ea îndată se simţi însărcinată. Roaba care ridică masa văzu pe talerul împărătesei un os de peşte şi o bătu gândurile să sugă acel os, ca să ştie şi ea gustul bucatelor gătite de împărăteasa. Cum supse osul, se simţi şi ea însărcinată. După nouă luni născu împărăteasa, ziua, un copil frumos, frumos, ca un îngeraş. Peste noapte născu şi roaba un copil, aidoma cu al împărătesei, încât nu aveau deosebire unul de altul. Cum era copilul împărătesei era şi al roabei. Semănau, cum se zice, ca două picături de apă. Fiului de împărat i s-a dat numele de Busuioc, iară fiului de rob, Siminoc. Crescând împreună şi făcându-se mari, i-a dat la carte, şi învăţau într-o zi cât învăţa alţi copii într-un an. Când se jucau ei în grădină, împărăteasa se uita cu drag la dânşii de pe fereastră.

Petre Ispirescu în Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bună seara

când nu te mai temi
nici de afară şi nici de sine
nu mai vrei nici a urmări
cum
apusul se târăşte spre noapte
ci vei vedea doar
jumătatea plină a paharului
ca un mers înainte

posesoare de acum a singurei
linişti ce merită să apară
- şi asta nu are nimic de-a face cu dispariţia -
o vei auzi pe cealaltă
cum îţi înaintează pe sub piele
în tine nicio mască nu mai are loc
bună seara prietenă
acum dacă tot stai cu mine
povesteşte-mi despre ce-a fost
şi mai ales despre ce-o să fie

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!