Colind în cer

Colind la Domnul meu, colind în cer,
Cu bunii mei plecaţi cândva, cu leru-i ler.
Şi îngeri ning, din ochii mei, de suferinţi,
Plâng pe pământ, loviţi de ger, copii cuminţi.

Vin Doamne Sfinte, sărbători, dar ce păcat,
Că pruncii noştrii, cina încă, n-au mâncat.
Produsele se tot scumpesc şi traiu-i greu,
De vremuri noi, mă îndoiesc, parcă şi eu.

Privesc biserica cu jind şi m-aş ruga,
În calea Ta să îngenunchi. Poate ceva,
Vei face Tu, din sărăcie să ne scoţi,
Că ne-au prădat şi biciuit atâţia hoţi...

Facturi prea mari ne osândesc şi e păcat,
Copii un brad împodobesc. Şi s-au culcat
Cei care focul au aprins în suflete...
Lumină nu-i în gândul lor, nici cald nu e.

Ne mor bătrâni, ne mor copii, speranţe mor,
Căci a trăi fără nimic nu e uşor.
E ură, crime sunt, dureri... Când leru-i ler
Eu n-am nimic, n-aveam nici ieri, în frigider...

Dar Doamne, dă mai bine Tu o lege sfântă,
În rănile tot mai adânci simt cum se-mplântă,
Cuţitul unei vieţi de iad. Zvâcnesc furtuni!
Mai sunt şi plâng, în lumea mea, şi oameni buni.

Covidul iar ne-a invadat. Şi în spital,
Ne mor bătrâni, ne mor copii... Ce gust amar
Simţim în noi. Cumplit destin, sfârşit de veac,
Sfârşit de lume, sau de vieţi... e tot un drac.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrâni şi copii

Aceşti bătrâni, aceşti copii
Ar fi, dar parcă nu ar fi,
Sunt unii nord şi alţii sud
Şi lacrima nu şi-o aud.

Ca-ntr-un complot diavolesc,
Părinţii dintre ei lipsesc,
Îşi zic bunici, îşi zic nepoţi,
Străinătatea strigă-n toţi.

Aceşti copii, aceşti bătrâni
Sunt zilierii tristei pâini,
Fiorul dintre ei s-a dus
Şi rudele, cu ei nici nu-s.

Nişte copii în ţarc vulgar,
Nişte bătrâni în bestiar,
Furtună i-a adus aici,
Nu-şi sunt nepoţi, nu-şi sunt bunici.

Copiii n-au ce-şi aminti,
Bătrânii nu mai nasc copii,
Imaginile lor se cern
Spre paradis şi spre infern.

Şi pân' s-ajungă la sfârşit,
Au de trăit şi de murit,
Ca vietăţile-n nisip
Ei nici nu-şi seamănă la chip.

Aşa au fost, aşa rămân,
Ce e copil, ce e bătrân
Bătrânii-n iadul propriu zis,
Copiii-n veşnic paradis.

Purtându-şi umbrele în mâini,
Ce trişti copii, fără bătrâni,
Cu ochii pătimiţi de vii,
Ce trişti bătrâni fără copii.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colind în pandemie

E vremea când iarăşi, la uşi şi ferestre,
Un cânt ne colindă... un cânt de poveste.
Crăciunul grăbeşte la case-a ajunge,
Dar lumea aceasta suspină şi plânge...

Copii fără daruri primesc doar urări,
Nici nuci, nici colaci nu-s. Colindători,
Îşi cântă-n zadar, după lege iubirea...
Căci e-n pandemie de mult omenirea.

Părinţii n-au de lucru şi sunt datorii,
Gândesc că nu-i sens să mai aibă copii.
Cu ce să-i hrănească, ce speranţe să dea
Când viaţa le este şi aşa mult prea grea?!

Dar iată povestea aceasta acum!
E linişte-n case, e linişte-n drum.
Nici câinii nu latră. I-aude Covidul.
Se-aude departe, departe, colindul...

Când luna se-nalţă pe cer, vor pleca
Se-apropie 11, amenda e grea.
Dar tot or să vină, cu măşti şi mănuşi,
Să cânte-un colind la ferestre şi uşi.
........................................................
Să spargem pahare! Să cânte colindul!
Şi ducă-se dracuʼ la anul Covidul!
Mulţi ani! Sănătate! Petrecere mare!
Speranţe în suflet şi dragoste-n floare!

pamflet de Rodica Nicoleta Ion din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colindul lacrimei

Printre nămeţi murdari, ai unei lumi nătânge,
Plecat-am să colind cu lerui Doamne ler,
Am ferecat durerea în sufletul ce-mi plânge,
Ascuns pe-un colţ de stea, un mag tăcut, stingher.

Voi colinda cu lacrimi părinţii azi uitaţi
În case unde-n ziduri cresc griji şi suferinţe,
Întroieniţi de ani, de dor crucificaţi,
Aşteaptă-al lor sfârşit ca ultime dorinţe.

Plecat-am să colind în închisori de suflet
Acolo unde-s îngeri pe viaţă condamnaţi
Să-şi ducă viaţă singuri, al neiubirii zvârlet,
Copii fără de nimeni... de aripi retezaţi.

Voi colinda cu gândul pe cei plecaţi departe,
În lumea fără vise... făcută doar din lut,
Voi fi cu ei acolo, nimic nu ne desparte,
Doar clipe de trăire ce am cu împrumut.

Şi la sfârşit... pe voi, să vă aduc speranţe
Că încă mai sunt şanse să devenim mai buni,
Că-n lumea asta mare şi plină de nuanţe,
Mai ninge şi cu alb... ninsoare cu minuni.

poezie de Angelina Nădejde (22 decembrie 2013)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

În amintirea duşilor în război

Vezi prunci cerşind la vreme de război,
Trecând desculţi prin colb, la suflet goi,
Ducând cu ei poveri şi suferinţi,
Copii ai nimănui, copii cuminţi...

Vezi scrijelit cu schije un mormânt
Şi numele celor ce nu mai sunt...
Furtuni şi ploi vor plânge zi de zi,
Ei sincer şi cuminte vor muri.

Sunt ploi de lacrimi... Ce dureri deodată!
O altă cruce suferinţa-şi poartă...
Îngerul morţii trece foc şi jar,
Lăsând în urmă trena de amar.

Vezi mame care pruncii-şi ţin la piept,
Urând războiul crud şi prea nedrept.
Sunt scut şi casă, schit şi devenire,
Se dau pe sine întru prăbuşire...

Sunt catedrală sfântă, cer, vulcan...
Au strâns în ele lacrimi şi amar
Şi ar muri spre-a nu putea vedea
Alţi morţi ce-n lume ar putea urma.

Sub biciul crud al ne-nţelesei uri
Dorm prunci fără de case, oameni buni!
Dorm prunci fără părinţi, înlăcrimaţi,
Prunci care plâng de dor, însinguraţi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragi copii

Dragi copii din lumea toată,
Luaţi-vă de mâini şi înălţaţi o rugăciune
Către îngerii cei divini!
Căci Moş Crăciun cu inima plină de bucurie
Şi cu sufletul împăcat la voi o să vină,
Ca să vă aducă cadoul de sub brad.
Dragi copii din lumea toată
Fiţi mai cuminţi şi spuneţi o rugăciune
Pentru-ai voştri dragi părinţi.
Dragi copii din lumea toată
Cu ochi frumoşi şi zglobii
Să nu uitaţi niciodată,
Că printre voi sunt şi sărmani copii.
Care nu au nici o bucăţică de pâine,
Sunt flămânzi şi goi!
Să-i ajutăm să aibă şi zile mai senine.
Şi să nu-i alungaţi de lângă voi!
Dragi copii din lumea toată
Vreau ceva să vă mai spun
Să nu uitaţi nici de carte,
Căci cartea este un prieten bun.

poezie de Vladimir Potlog (8 decembrie 2021)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna asta-i mai frumoasă

Şi toamna asta parcă-i mai frumoasă...
Cu must de frunze-mbietor şi cast!
În amintire încă mi-a rămas...
Mă simt din nou, oriunde-aş fi, acasă!

La geam văd ramuri ude cum îmi bat
Ca nişte braţe-ncovoiate-a dor...
Eu am îmbătrânit şi nu-i uşor
În "timpul-ieri", în vise, să recad.

Miroase-a nuci şi-a dulce must din vii,
A pâine coaptă-n ţestul petecit,
Pe care prunci fiind l-am tot privit
Înfometaţi, în serile târzii.

Şi parc-o văd pe mama cu batic,
Cum se-nchina şi se ruga mereu
Şi parcă nu mai sunt acelaşi eu,
Albit la tâmple şi vorbind peltic...

Mi-a nins în gând şi ani am strâns cu sârg!
Mi-a nins în viaţă... Şi sunt trist... Sunt trist!
Să fiu adult nici azi nu m-am decis
Mi-e toamna-n fiinţă şi cu toamna plâng.

Se scutură cenuşa peste cer...
Peste pământ, cenuşa creşte-n ploi...
Suntem copii! Suntem copii şi noi!
Mai mult, în toamna asta ca oricând,
Copii cu suflet cald şi auster,
Copii trudind între pământ şi cer...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cv-ul unei vieţi

Foaie verde-a bobului,
Sunt din Valea Stanciului –
Sat bogat, oameni de fală...
Viaţa nu mi-a fost uşoară,
Jiul, cu-a lui curgere,
Mi-a purtat tristeţile.
Desculţi, Doamne, dezbrăcaţi,
Dar cu dragoste de fraţi,
Alergam pe ulicioară
De cu zori şi până-n seară.
Timpul repede-a trecut,
Pruncii mamei au crescut.
Buni de muncă, ajutor,
Pentru dragi, părinţii lor.
Vremea-nvăţăturii vine,
Truda nu e o ruşine!
Adună de zor surcele,
Pentru ierni şi lungi şi grele...
În desagă mămăligă.
Sufletul mâhnit le strigă.
Vaca paşte, ei învaţă,
Fir-ar mama ei de viaţă!
Bolovanii intră-n coate,
N-au odihnă zi şi noapte.
Numai Jiul poate spune,
Cât au pătimit pe lume.
Munca, cartea, traiul greu,
Le-au fost sprijin tot mereu.
Au plecat copii din sat,
Cu gând pentru învăţat.
Au dormit în noaptea-ntâi
În piaţa oraşului.
Apoi Domnul Sfânt şi Bun,
Le-a deschis în viaţă drum.
Au ajuns oameni de cinste,
Împlint-au gânduri, vise,
La părinţi, venind acasă,
Le-au pus bucate pe masă.
Când în lume au plecat,
La părinţi nu le-a păsat
Că li-i greu, că n-au nimic...
O cămaşe şi-un ilic
Le-a fost acoperământ,
Pentru-un timp, pe-acest pământ.
Domnul grijă a avut
Şi familii şi-au făcut,
Au copii, au ani în spate,
Dar au tras pe nemâncate.
Au trudit şi-au învăţat,
Bani frumoşi au câştigat.
Acum pruncii şi-i ajută.
Doamne Sfinte, câtă trudă!
Jiul nu poate grăi
Şi nici eu a povesti
Viaţa unui prunc ajuns,
La al vremii lui apus.

pamflet de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Milenii de uitare

- Sfârşit de an şi-i iar Crăciunul, Doamne,
Şi iar pe fânul ud o să te naşti,
Petrecem împreună veri şi toamne,
În primăveri te răstignim, de Paşti.

Nimic nu-i nou, de mii de ani încoace,
Doar lumea e modernă-n fel şi chip,
Mai cumpărăm iluzii-n timp de pace,
A devenit un gest stereotip.

Şi totuşi azi, la ieslea Ta, Iisuse,
O să venim cu îngerii din cer
Să căutăm cărările apuse
Sub dalbe flori de măr şi leru-i ler.

- Sfârşit de an şi vine iar Crăciunul
Şi iar cu steaua vin călătorind
Bătrânii magi. Ne bate-n uşi ajunul
Pe uliţă se-aude un colind.

De două mii de ani încep cu Tine,
Aceste sfinte, dalbe sărbători,
Lumini în brad şi mese tot mai pline,
Noi tot mai reci, Iisuse! Azi coborî

În peştera cu stele-mpodobită,
Să fii făclia celor ce-au uitat
Venirea ta. E lumea istovită,
Deci, vino, izbăveşte-o de păcat!

poezie de Ioan Grigoraş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am şi uitat

Parcă am şi uitat că am copii...
S-au risipit tăcut precum un fum...
S-au risipit tăcut în zări de vis...
Tristeţea mea cui aş putea s-o spun?!

Mai simt durerea-n piept... E prea târziu!
Ochii în lacrimi sunt scăldaţi... Mă dor!
Şi gândul parcă mi-e acum pustiu...
Să fii bătrân şi singur nu-i uşor.

Privesc departe... Zările-s pustii...
Ori nu mai văd!... Parcă le-aud strigarea...
Stau singură şi plâng în nopţi târzii
Şi pruncii parcă nu-mi aud chemarea.

Vuieşte ca un clopot gândul meu...
E-nvolburat... Îmi pare o furtună!
Şi lângă mine-i numai Dumnezeu!
Şi clipele se risipesc... se curmă...

Se-aud în mine paşi şoptiţi şi ard,
Străin pribeag, de dor şi nerăbdare.
Caut precum un orb sprijin şi cad...
Ai cui să fie paşii-aceştia oare?!

Şi plâg din nou... Ce draperie grea
Se-apleacă-n fiinţa mea precum o noapte!
"Parcă am şi uitat că am copii!"
Se-aud în mine, trist, atâtea şoapte.

Mai simt durerea-n piept... E prea târziu?!
O mângâiere caldă, diafană,
Mă-mbrăţişază-n umbre... Parcă ştiu...
Parcă vă văd în vise tată, mamă!

Privesc departe! Zările-s pustii,
Ori eu am rătăcit către niciunde,
Crezând că mângâierea de copii,
În suflet, ca o taină, se ascunde.

Veniţi copii, cât nu e prea târziu!
Să vă privesc aş vrea, să-mi fiţi aproape...
Dar drumul către voi e lung acum, iar eu,
Mă tot afund spre nicăieri, în noapte...

Voi duce-n mine ca pe un stindard
Iubirea pentru pruncii duşi departe...
Deşi în mine-atâtea doruri ard...
Deşi e frig, deşi e numai noapte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce bine că pe lume mai sunt încă... copii!

Pe drumul vieţii tot mergând
Am pierdut îngeri, am găsit demoni...
Din ce în ce parcă mai mulţi demoni!
Aceasta însă nu mă sperie
Cât pe lume mai există copii.
Mă-ncearcă un demon şi noapte îmi face
Din zi însorită, din ziuă cu pace,
Mi-e frică... o iau chiar la fugă,
Dar un copil dacă apare
Ca printr-un farmec demonul dispare.
Si nu-i un mister - din inocenţa lui
Înger alb răsare, şi-n fâlfâit de aripi
Negura piere, lumina apare.
Ce bine Doamne, că mai sunt copii!
Cu armele lor ne-apărăm şi noi.
Demonul ştie că arme nu are
Cum are copilul:
Naivitate - tăiş de lumină
Şi puritatea de tărie fulger...
El are inocenţă de la Dumnezeu
O armă mortală - pentru demon rău.
Ce bine că pe lume, mai sunt încă...
Copii!

poezie de Maria Grosu
Adăugat de Nicoleta Ilade
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipa divină

Nu mă tem de tine, moarte,
Chiar dacă vii să mă ucizi în vis.
Atât mă tem, că încă nu am scris
Cum să te spânzur într-o carte.

Să văd cum mori şi Tu măcar o dată
Cum sufletul îţi curge în pământ
Că n-ai în tine nimic sfânt
Fiinţă hâdă fără nici o Pată?!

Aduni copii, femei, bătrâni
Cum îi alegi, nebună fără minte?
Dintre cei răi, pe cel cuminte
Tu, Pacoste, din Casa de nebuni.

Sunt prea bătrân să mă mai tem de tine
Şi n-am sfârşit ce am avut de scris
Omoară, Doamne, păcătoasa-n vis
Şi-nvaţă-mă să fac ce se cuvine.

poezie de Aurel Anghel
Adăugat de Girel Barbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copii orfani

Mă-ntreb de ce copii ai nimănui, sub soare,
Stau şi plângând, cerşesc la colţ de stradă,
Un trecător s-arunce-un colţ de pâine.
Ori caută o mângâiere caldă...
Haina le este petecită-n coate...
Un somn cu vise dulci dac-ar avea
Poate că n-ar mai tremura stingheri în noapte,
Lumină lămpii-n suflete ar da.
Ce dulci speranţe! Strânşi ca un ciorchine,
Frate cu frate, ori părinţi cu prunci,
De sărăcie nu le e ruşine,
Îşi poartă-n suflet rănile adânci.
Din ochi ştergându-şi urma de tristeţe,
Zâmbesc cu Maica Sfântă-n somnul lor.
Poate că n-au ce încălţa şi-i iarnă
Şi n-au în lume nici un ajutor...
În suflet li-ncolţeşte primăvara,
Adorm într-un târziu, zdrobiţi de fame.
I-acoperă cu sufletul de foc, doar mama.
În somn ei nu mai cată răzbunare,
Ci se ascund în lumea de poveste
Când îngeri vin lumină să le dea
Şi le arată căile celeste
Spre lumi de vise şi de catifea.
Ei au avere-n suflet şi în gânduri,
Noi îi împodobim cu-aceste rânduri.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, plâng...

Doamne, plâng şi sufăr, Doamne!
Nu e drept a judeca...
Doar ne ai ca nişte pietre
Putrezind sub crucea ta.

Sângele-Ţi în râuri calde
Se prelinge peste noi...
Ne priveşte suferinţa!
Oh, ne scoate din noroi!

Izbăveşte de osândă
Trupul - humă de păcat
Fiindcă numai Tu ai dreptul
Doamne, de-a ne fi iertat.

Îngenunchi, mi-e rană plânsul...
Gândul, un vulcan... Amar
Îmi duc clipele... În sânul
Tău, de-acum Tu ia-mă iar!

M-am topit sub jarul crucii...
Mulţi mă biciuie... Mă ard...
Eu la umbra crucii Tale,
Doamne, ca o umbră cad.

N-am să vin cu daruri scumpe,
Doar cu sufletul... Sunt eu!
Cer a mă-ntrupa de-acuma
În duh sfânt, cu Tatăl meu.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai milă

Părinte, care ne-ai creat,
Am tot greşit, tu ne-ai iertat;
Te înţeleg şi-ţi dau dreptate:
Ţi-a fost prea mult, nu se mai poate!

Nevrednici, vanitoşi, naivi,
La greul altora, pasivi,
Călcându-Ţi legile-n picioare,
Pentru câştiguri trecătoare!

Poate că am semănat vânt
Şi nu ne-am ţinut de cuvânt,
Părinţii, nu ni i-am cinstit,
Am înşelat şi am minţit!

Mânia Ta o merităm,
Parcă nu vrem să ne-ndreptăm,
Dar totuşi, mai sunt şi minuni:
Există-atâţia oameni buni!

Cei ce clădesc, cei ce alină
Şi-aduc în suflete lumină,
Făuritorii de frumos
Şi mieii blânzi ai lui Hristos!

Viaţa nu e doar bucurie,
Dureri au fost şi-au să mai fie;
Dar, Doamne, asta-i blasfemie:
Copii fără copilărie!

Mărite Doamne, fă ceva,
Lumea noastră e şi a ta!
Învaţă-ne să ne căim
Şi nu ne lăsa să pierim!

Pe noi, de nu ne mai vrei vii,
Ai milă de-ai noştri copii!
Te implor, Doamne, cu-al Tău har,
Fă să dispară-acest coşmar!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-i iubim pe acei copii

Să nu uităm de acei copii
Cu sufletul frumos, dar firav
Ca puful de păpădii,
Să-i iubim pe acei copii!

Căci ei sunt singuri,
În lumea asta mare
Şi au nevoie de-o mângâiere,
De-o dulce sărutare.

Ei au inimile îndurerate,
Căci nu au nici soră, nici frate,
Nici tată sau mamă,
Nici nu ştiu cum îi cheamă!

Să nu uităm de acei copii,
Că sunt şi ei oameni,
Nu sunt stafii!
Să iubim aceşti îngeri vii.

poezie de Vladimir Potlog (24 noiembrie 2008)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colind dincolo de Prut

Hai, primeşte-mă om bun
Să te colind sub fereastra
Cu muşcate albe-n glastra
Făcută din lut străbun...!
Leru-i Doamne-n zi de-Ajun
Flori dalbe de sfânt Crăciun...!

Tocmai dincolo de Prut
Am venit să-ţi dau de veste
Prin graiul ce-l avem zestre
Că Iisus ni s-a născut...
Leru-i Doamne, vis ştiut,
Flori de măr, drum străbătut...!

Ţi-am adus din brad, un ram,
Să-l atârni deasupra uşii,
Mir şi-agheazmă-ţi las la geam,
Doar atât, atâta am...
Leru-i Doamne, rătăceam,
Flori de gheaţă aprindeam...

Mai las al neamului dor!
Tu, te-nchină la icoane,
Dă pâine cui îi e foame,
Boabe păsării din zbor...
Leru-i Doamne, prunc-păstor,
Flori de nard, grâu pe ogor...

Înainte de-a pleca,
Dă-mi, te rog, câteva mere
Din săraca ta avere
Leac de a mă vindeca...
Leru-i Doamne, înseram,
Florile din cer cerneam...

Bună seara, plec, om bun!
Drumu-i lung, câmpia-i ninsă,
Am să-ţi las poarta deschisă
C-o să vină Moş Crăciun...!
Leru-i Doamne, zi de-Ajun,
Răsar stele, stele-apun...!

poezie de Ionica Bandrabur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fi ştiut... - jurnal de lacrimi de război

Să fi ştiut că va veni războiul, nu mai făceam copii... să suferim.
Dar cui să aparţină-această vină? Ce datorăm, cu moartea să plătim?!

De ce plătesc părinţi, copii, cu sânge? De ce cu lacrimi spală suferinţa?
De ce planeta îngenunche, plânge? Străini de viaţă, căutăm credinţa...

De ce, de ce, de ce nu-mi pot răspunde, când calcă tancuri trupuri, le strivesc
Şi din adâncul lor ţâşneşte sânge... Blestem de Dumnezeu îmi ispăşesc?!

Copii flămânzi, fără părinţi, departe, în lumea asta încă rătăciţi,
De ce, răniţi, tânjesc după dreptate? De ce sunt schije-n ochii lor cuminţi?

Ce simte-un tată, când plecând la luptă, ştie că va muri pentru fecior
Şi pruncul fi-va ultima icoana pe care-n gând, o va purta cu dor?

Un pui de om, cu surioara-n braţe, ce simte când părinţii i-au murit?
Dintr-un război, ce poţi să iei aminte?! Căci sufletele-n el s-au schilodit...

Nu tancuri, avioane şi rachete te sperie la fiecare ceas,
Ci moartea ce plăteşte biruri grele să ia de pe pământ ce-a mai rămas.

De ce să curgă lacrimă pe ceruri şi-i secetă de oameni pe pământ?
Războiu-acesta, cui să folosească? De ce să n-aibă oamenii mormânt?

Nu-mi pot răspunde şi mă doare-n suflet... Cu gânduri calde îi îmbrăţişez,
Dar mă încearcă, iată,-un fel de urlet şi-n mine în războaie mă trezesc.

Visez la pace şi la libertate... Să-ntoarcă-n lume singurul Iisus
Ce-a adormit pe cruce şi-n dreptate, spre Dumnezeu, ca un martir s-a dus.

Şi mă trezesc cu sufletul o rană şi gândul sângerând de necuvinte
Şi plâng şi plâng şi plâng precum o mamă, toţi pruncii lumii care n-au părinte.

Calc diavolescul sânge în picioare şi plâng sub crucea lui Iisus... Mi-e dor!
Şi plâng fiece suflet care moare, lăsând pământul mai pustiu, mai gol...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De sărbători...

S-au dus şi sărbătorile... e iarnă!
De-azi-noapte ninge şi e tare ger...
Pleacă copiii-n ţări străine, mamă!
Degeaba-n ţară drepturile-şi cer.
Se luptă-n ţări străine pentr-o pâine,
Oh, mulţi nu ştiu ce Domnul le-o sorti,
Nu ştiu ce lacrimi vor mai curge mâine,
Nu ştiu câţi vor trăi, câţi vor muri...

S-au dus şi sărbătorile... E iarnă
Şi au plecat colind... colindători
Şi au plecat românii iar din ţară
În zi de luni, la ora trei, în zori.
Şi-au plâns părinţi şi fraţi... şi-au plâns copii
Şi-au plâns soţii, prietene, amici.
Ei au plecat, oh, au plecat în lume,
Sperând să-nvingă greul de aici.

De-azi-noapte ninge şi e tare ger
Şi-n jur răzbate-atâta suferinţă!
Pe umeri cade lacrima din cer,
Cu mângâiere, pace şi credinţă
Porneşte timpul către înapoi,
Nici pruncii nu mai au copilărie,
Căci stau cu ei bunicii şi din doi
Părinţii-s doar într-o fotografie.

Pleacă copiii-n ţări străine, mamă!
Departe-ntre străini muncind din greu,
O altă suferinţă îi adapă
Dar ei muncesc, muncesc, muncesc mereu.
Li-i ochiul încă lacrimă şi toamnă,
În sărăcie au trăit destul,
Vor să desfacă lanţul suferinţei
Şi să zâmbească celor dragi de-acum.

Degeaba-n ţară drepturile-şi cer,
Căci n-au aici nici drepturi, nici dreptate
Şi pier tăcut, în altă lume pier
Atât de-nlăcrimaţi... şi ce departe!
Şi dacă ţara noastră va pieri
Prin oameni sărăcind, va fi o lege
Ce pe români din nou îi va uni
O lege ce-n curând îi va-nţelege.

Se luptă-n ţări străine pentr-o pâine
Ne-ncrezători, flămânzi şi oropsiţi,
Sperând ca timpul, timpul cel de mâine
Poate-i va face-o clipă fericiţi.
Le trece viaţa-n muncă şi speranţă,
Sunt doar o biată lacrimă pe faţă,
Lumina fericirii e departe!
De cei din ţară-o viaţă ne desparte.

Oh, mulţi nu ştiu ce timpul le-o sorti,
Nu ştiu nici când în ţară vor veni
La-nmormântări, la nunţi ori parastase...
Ţara cu toate ale ei, frumoase,
Nu îi va mai cunoaşte... Sunt străini -
O floare ce-a crescut prin mărăcini.
De-atâta dor de toţi cei dragi, mereu,
Să fie-aproape, cât va fi de greu!

Nu ştiu ce lacrimi vor mai curge mâine...
Nu ştiu ce râuri lungi de suferinţi
Le vor uda uscatul colţ de pâine,
Le vor spăla uitate suferinţi.
O mare de români plecaţi din ţară,
O ţară care i-a uitat. Români,
Viaţa-ntre români nu e uşoară
Şi-n ţara noastră ne simţim străini.

Nu ştiu câţi vor trăi, câţi vor muri,
Câţi dintre ei se vor întoarce-acasă
Sătui de chin, de gustu-amarei pâini,
Sătui de moarte şi sătui de viaţă.
Câţi vor putea pământul românesc
Şi grâul cu neghină să-l sărute,
Ca în opinci şi-n portul strămoşesc
Să joace pe câmpie, pe-ntrecute.

Nu ştiu câţi vor trăi, câţi vor muri,
Nu ştiu ce lacrimi vor mai curge mâine,
Oh, mulţi nu ştiu ce Domnul le-o sorti,
Se luptă-n ţări străine pentr-o pâine.
Degeaba-n ţară drepturile-şi cer,
Pleacă copii în ţări străine, mamă!
De-azi-noapte ninge şi e tare ger,
S-au dus şi sărbătorile... e iarnă!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărut mâna, tată!

- Sărut mâna, tată! Mi-era dor de tine!
Stau aici, la cruce, gândul să-mi împart...
Plâng de dor, tăicuţă, dar nu-mi e ruşine.
- Fiule, nu plânge! Uiţi că eşti bărbat?!
.............................................................
Tăcerea mea, mi-a zis Sorin, cândva,
Vine cumva şi de la-nţelepciune...
Eu plâng tăicuţă, în tăcerea mea.
(O boală crudă-a tăbărât pe lume.)
Să ştii, nu mai avem nici oxigen
Şi în spitale zi de zi se moare.
Pământul ăsta este un infern...
Trebui' să-mi dai, tăticule, crezare!
S-au dus în cimitir prieteni buni,
S-au dus bătrâni, femei, copii şi mame.
Mai suntem doar o mână de români
Cu vise şi idei fenomenale.
Suntem batjocoriţi, scuipaţi, supuşi,
Conştiinţa,-n lanţuri, ca un lup se zbate
Şi milogim dreptatea pe la uşi
Şi geamurile inimii sunt sparte.
Şi de durere ne-am ascunde-n moarte,
Dar şi groparii lucră non-profit,
Săpând de-o vreme, tată, zi şi noapte,
De parcă lumea asta s-a sfârşit.
Cum Dumnezeu permite... Dumnezeu,
Tăicuţă drag, atâta chin şi ură?!
Căci la biserici mă închin şi eu...
Dar, inutil, mă-nec în băutură.
Că diavolul nu-i fără de păcat
Şi mai zvâcneşte, când şi când în mine.
De când de Domnul m-am apropiat,
Mă jur, tăicuţă, nu îmi este bine.
Poate că-i plata pentru-a mă trezi.
Eu sunt sărac şi lacrima mi-e plată.
Dar am venit, tăticul meu, să ştii,
Că te iubesc mai mult ca niciodată.
- Ce fac (mă-ntrebi), copii tăi, Sorin?!
- Ei bine fac şi viaţa li-i uşoară.
- Atunci, copilul meu, de ce suspini?
- A început genunchiul să mă doară...
O minimă zvâcnire n-am în piept,
Privesc nepăsător acestea toate
Şi de un timp, pe Dumnezeu l-aştept,
Că... ce să fac?! Aşa nu se mai poate.
Roboţi meschini, cu frunţile plecate,
Purtând pe trenă viruşi inumani
Sunt tot mai mulţi şi-s dătători de moarte.
Mă simt ca-ntr-un oraş de şobolani.
M-am vaccinat, dar restul, tot poporul,
Aşteaptă liniştiţi după perdea
Să vadă ce răspunde viitorul
La testul ăsta. Oh, ce viaţă grea!
- Ce fac nepoţii?! Zi-mi o vorbă bună!
- Le spun, de când eram un prunc, mereu, poveşti,
Cum alergam desculţ pe arătură...
(De ce bunicul?! Nu erau converşi?!)
Stau în tablete zi de zi cu nasul
Şi accesează timpuri virtuale.
Imensitatea cerului albastru
Nu-i mişcă, tată, stau în nepăsare!
Şi chiar şi eu rămân uitat pe laptop.
Mi-e frică, tată, de robotizare!
Să nu pot plânge? Să nu ştiu de teamă?
Să nu ştiu cum (când), de ce şi cum se moare?!
Dorul de tine, iată, mă trezeşte
Şi-mi sfârtecă conştiinţa. O cafea
Am luat cu mine, tată şi-am venit
S-o beau cu tine, azi, la crucea ta.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!