Tristeţe de toamnă

Cu mătura în mână
Priveşti acum pe stradă
S-au scuturat copacii
Şi-s frunze o grămadă.

Iar gândurile-n minte
Din nou încep cu cearta
Şi măturând la frunze
Îţi blestemi aspru soarta.

Puteai să fii o doamnă
Distinsă şi cu fală,
Însă ai fost săracă
Şi nu ai mers la şcoală.

Şi ai trudit de mică
Să îţi ajuţi părinţii
Azi sufletul îţi plânge,
Nu te aud nici sfinţii.

Ţi-a cam trecut şi vremea
Aproape eşti bătrână,
Oftezi şi cânţi cu jale,
Doar frunzele te îngână.

poezie de Octavian Cocoş (12 noiembrie 2021)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunza

Tremură frunza de frică
Şi e galbenă la faţă
Fiindcă dis-de-dimineaţă
De pe ram simte că pică.

Toată vara, ca o doamnă,
A fost mândră şi îngâmfată
Nici nu s-a gândit vreodată
Că se va usca la toamnă.

Dar răcoarea o cuprinde
De la vârf până la bază,
Timpu-încet o devorează,
Şi-umbra morţii se întinde.

Alte frunze ofilite,
Care stau pe jos grămadă,
O privesc cum stă să cadă
Oarecum neliniştite.

Doar un lucru se mai poate
Când o frunză e uscată,
Ca în clipa întunecată
Să cadă cu demnitate.

poezie de Octavian Cocoş (3 octombrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunze care ruginesc

Frunze ce astăzi ruginesc au fost odata-n floare
De multe ori au râs de multe ori au plâns la soare
Ca mai târziu în vara vieţii de soare s-au îndrăgostit
Fără să aibă vreo scăpare

Mă uit tăcut la frunzele ce au căzut
Mi-e sufletul pustiu cu gândul la trecut
Sunt un covor de frunze la tine la picioare
De vei călca pe el, tu vei călca o floare

Aş vrea să fiu covor de frunze în calea ta
Aştept să calci pe el şi vei vedea
Printre copacii dezgoliţi ce-n urmă au rămas
Cuvinte de iubire şoptite într-un glas

Doi bătrânei vorbesc despre trecut
Au fost şi ei în floare mai de mult
Ce linişte şi ce melancolie în sine
Anunţă afară iarna care vine

Urmează un timp cu accente hibernale
Par a fi lucruri prea banale
Uite aşa şi viaţa devine mai latentă
Împrumutând înspre final aceeaşi tentă.
 
Dacă ne raportăm la scara întregii vieţi
Suntem doar o clipită între eternităţi
Parcurgem anotimpuri fără să mai ştim
Că ar trebui ceva mai mult să ne iubim

Încerc s-alung umbra tristeţii
Şi-ţi spun din nou că te iubesc
Chiar dacă uneori în timpul vieţii
Sunt frunze care ruginesc

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacii si gansacii

cade-o frunza, plang copacii
insa eu sunt bucuros
zboara gastele, gansacii
printre frunze.. ce frumos!

la scurt timp dispar copacii
si apar in locul lor
crengi pe care stau gansacii
dar nu-s frunze... ele mor.

fiindca nu mai sunt copacii
gastele fug in ograda
dupa ele si gansacii
fug ca focul de zapada.

dar unde s-au dus copacii?
nu sunt frunze sa m-atinga
acum stau ascunsi gansacii
fiindc-a inceput sa ninga.

dimineata.. nu-s copacii
dar mareti in locul lor
de se mira si gansacii
ceata cavalerilor.

inalti cum erau copacii
albi ca ingerii din cer
nu vor a iesi gansacii
insa eu sa vina.. sper.

ca sa vada ca copacii
peste crengi lumina au
mai mareti decat gansacii
care mult se laudau.

insa ce au fost copacii
vor mai fi ca-n orice an
si vor rascoli gansacii
orice frunza orice ram.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri de toamnă

Păşesc pe un covor de frunze ruginii
Şi mă strecor alene printre copacii goi
În minte-mi năvălesc cuvinte mii şi mii
Pe care cu iubire ni le-am rostit noi doi.

E linişte deplină, doar frunzele foşnesc
Sub paşii mei pierduţi, ce nicăieri mă poartă
Căci nu am niciun scop, doar vreau să-mi amintesc
Ce fericiţi am fost şi ocrotiţi de soartă.

Căci nu ne-a dat averi, ori viaţă-n mare stil,
Onoruri fel de fel sau falsă măreţie,
Însă ne-a dăruit un minunat copil
Cu mult mai preţios decât o bogăţie.

Iar când vom fi bătrâni, nu are importanţă
De va pleca în lume şi singuri o să fim,
Căci ca orice părinţi, vom mai avea speranţă
Să-l mai vedem o dată 'nainte să murim.

poezie de Octavian Cocoş (24 noiembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Octombrie

Frunze îngălbenite zac,
atârnate-n într-un copac.
Au îngălbenit de tot,
Sperând la un antidot.

Frunze îngălbenite zac,
resemnate sub copac,
tremurând de frig şi vânt...
nu mai spun nici un cuvânt.

Frunze vechi abandonate,
uneori sunt simple şoapte,
zac sub pas de trecător,
şi foşnesc, se frâng şi dor.

Frunze ce-au văzut prea multe,
zac acum grămezi pierdute,
Sub copacii veştejiƫi,
se sărută... doi iubiƫi.

poezie de Alin Zamfir
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prima zi de şcoală

Frunzele ruginii cad lin pe pământ,
Strugurii s-au copt în via bătrână,
Copacii se leagănă uşurel în vânt,
Copiii merg spre şcoală de mână.

Sună clopoţelul pentru întâia oară,
Copiii cu pasul vioi merg înspre clasă,
Unde-i aşteaptă doamna profesoară,
Salutându-i pe prichindei bucuroasă.

Copiii stau în bănci, cuminţi, zâmbitori,
Entuziasmaţi de această zi specială,
Dorind să devină curând elevi silitori,
Ce minunată este prima zi de şcoală!

poezie de Paul Aelenei Jr. din Toamna Cuvântului (2018)
Adăugat de Diana Iordachescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

As vrea să mă aşez pe marginea trotuarului,
să aştept să se facă noapte la capătul străzii – singurătatea
mea de acuma mai are
ceva la fel cu cea din copilărie,
când nu ştiam că trece pentru totdeauna
vremea? nu se poate răscumpăra
cu nimic vremea de atunci? nu mai rămâne
adevărat nici un gest, chiar aşezat
pe stradă cu capul în mâini?
şi lumina, care se spulberă pe obiecte,
şi obiectele se fac frunze,
şi se fac frunze.

poezie clasică de Mircea Ivănescu
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epitaf fără cuvinte

V-am explicat cândva, distinsă doamnă,
că nu sunt eu acela care plânge
cu lacrimile ploilor de toamnă
căzând în suflete cu stropi de sânge,
nici cel dojenitor certând copacii
că în răzoarele de lângă stradă
au ofilit la umbra lor chiar macii
cântând pe Minulescu-ntr-o baladă.

Şi nici măcar un vrăjitor ce poate
să vindece iubirile pierdute,
întoarse cu regretele lăsate
pe brâul sfânt al marilor redute,
dar nici groparul care duce-n spate
pământul răscolitelor morminte
unde îşi plâng amantele trădate
iubirile-ngropate mai-nainte.

Sunt doar un biet bătrân care traduce
jurnalul scris cu vorbe nerostite
de nevăzuţii ţintuiţi pe cruce
în Golgote din inimi părăsite.
Acum, spre asfinţit târziu de toamnă,
când mă îndrept smerit spre cele sfinte,
îţi las un epitaf fără cuvinte,
să îl păstrezi ca amintire, doamnă.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine (2017)
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunza albastră

Într-un alai de frunze verzi
Ai să zăreşti si nici nu crezi
O frunză mică albăstruie
Zburând spre cer albit de nori
Şi jos o mare de nuanţe
Toate albastre...

- Ce ai păţit, frunză albastră?
Esti suparată? Eşti bolnavă?
Intreabă frunzele surate

_Nu am nimic dar m-a pictat
O fată tânără săracă
O pictoriţă talentată
N-avea niciun banuţ in geantă
Iar lângă şevalet pe masă
Avea numai culoare albastră.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zgomote

Ah, ce bucurie, inima-mi tresare,
Paşii tăi cei repezi se aud în noapte,
Însă e doar vântul, plin de nerăbdare,
Ce suflă pe-alee printre frunze moarte.

Stau şi-ascult şi parcă glasul tău şăgalnic
Blând rosteşte vorbe calde de iubire,
Însă e doar râul ce curge năvalnic
Clipocind la maluri scos uşor din fire.

Sunt surprins că totuşi râsul tău răsună
Undeva departe, în pădurea rară,
Dar e ghionoaia, ce ca o nebună
Ciocăne copacii şi stă solitară.

Dar de data aceasta limpede-i chemarea,
Cât sunt de sonore ale tale şoapte...
Ce dezamăgire, mare mi-e mirarea,
Să constat că-i ploaia care cade-n noapte.

poezie de Octavian Cocoş (29 septembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate...

Poate nu eşti un falnic împărat
Poate nu eşti un filozof de marcă,
Dar dacă tu nu ai fi existat
Azi lumea ar fi fost mult mai săracă.

Poate nu eşti o mare cântăreaţă
Poate nu eşti model şi nici artistă
Dar fără râsul tău de dimineaţă
Azi lumea ar fi fost cu mult mai tristă.

Poate nu sunteţi buni şi plini de-avânt
Poate că-n suflet nu aveţi tărie
Dar fără voi aicea pe Pământ
Azi lumea ar fi fost mult mai pustie.

poezie de Octavian Cocoş (5 august 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trece vremea

Trece vremea ca nebuna,
Nu e chip să o opreşti,
Noi îmbătrânim întruna,
Însă tu, copile, creşti.

Nu ai griji, nu ai probleme,
Căci părinţii te-au vegheat
Şi-uite aşa, peste o vreme,
O s-ajungi şi tu bărbat.

Şi mergând tot înainte
Va veni şi vremea ta,
Să te-nsori, să fii părinte,
Dumnezeu un prunc să-ţi dea.

Şi atunci o să-ţi dai seama,
Aşa cum mi-am dat şi eu,
Că şi tatăl tău şi mama
Te-au iubit ca pe un zeu.

poezie de Octavian Cocoş (26 martie 2022)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul trebuie să treacă uneori ca un lup prin frunze. Să nu lase urme. Prea multe urme încep să miroasă a trecut.

Octavian Paler în Un om norocos
Adăugat de Adela
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epitaf fără cuvinte

V-am explicat cândva, distinsă doamnă,
că nu sunt eu acela care plânge
cu lacrimile ploilor de toamnă
căzând în suflete cu stropi de sânge.
Nici cel dojenitor certând copacii
că în răzoarele de lângă stradă
au ofilit la umbra lor chiar macii
plângând pe Minulescu-ntr-o baladă.

Nu sunt nici vrăjitorul care poate
să vindece iubirile pierdute
întoarse cu regretele lăsate
pe brâul rupt al marilor redute.
Şi nici groparul care duce-n spate
pământul răscolitelor morminte
unde îşi plâng amantele trădate
iubirile-ngropate mai-nainte.

Sunt numai scribul trist care traduce
jurnalul scris cu vorbe nerostite
de nevăzuţii ţintuiţi pe cruce
în Golgote din inimi părăsite.
Acum, spre asfinţit târziu de toamnă,
când mă îndrept smerit spre cele sfinte,
îţi las un epitaf fără cuvinte,
să îl păstrezi ca amintire, doamnă.

epitaf de Corneliu Neagu
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunzele toamnei

Dimineaţa e frig tare,
Soarele de-abia răsare
Frunzele gătite în culori
Parcă sunt caleşti cu flori
Şi cocorii au plecat
N-au mai vrut să stea la sfat.
Mii de păsări supărate
Stau zgribulite şi plouate.
Covor de frunze la poartă
Mi-au umplut ograda toată.
Frunze aurii roşcate
Au bătut şi-n geam speriate,
Vântul bate şi e ploaie,
Dă-ne drumul în odaie!
Frunze triste surioare
Acum sunteţi plăpumioare.

poezie de Eugenia Calancea (27 septembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio, doamnă!

Trece vremea pe lângă mine, doamnă!
Ca trenul printr-o haltă de câmpie
Acum e primăvară şi-acum toamnă
Şi vară când a fost nici că se ştie.

Doar iernile mi-au scos peri albi la tâmple
Secătuind pâraiele de forţe
Tot ele pregătind să mi se-ntâmple
Chiar şi acea retragere cu torţe.

Sufletul meu prea mult n-o să rămâie
În gara ultimă, de-i vară, toamnă,
Doar cât s-aprinde bobul de tămâie
Şi cât să-şi ia rapid... adio, doamnă!

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţii

Trecut-au anii peste voi
Azi vă privesc şi-mi vine a plânge
Căci vă iubesc pe amândoi,
Şi simt cum inima se frânge.

Vă văd de fiecare dată
Cum încercaţi să îmi zâmbiţi
Să-mi faceţi ziua minunată
Şi să fim iarăşi fericiţi.

Însă deşi gura zâmbeşte
În ochi lumina vi s-a stins
Şi-un întuneric creşte, creşte
Şi o răceală v-a cuprins.

Eu mă prefac că nu-mi dau seama
Apoi încep să povestesc
Dar simt cum mă cuprinde teama -
Mâine când vin, vă mai găsesc?

poezie de Octavian Cocoş (1 august 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am înţeles

Am încercat sa înţeleg multe lucruri,
am plecat hai -hui prin lume
cu inima strânsă şi minte ascuţită.
Totul a fost bun, timpul si banii,
dar la urma s-au sfârşit..
am început să alerg ca orice sărac
şi vai, de lume...
M-am trezit lângă tine, goală trupeşte,
dar mai ales şi sufleteşte...
Am privit copacii goi şi cerul albastru,
lacrimi atingeau pământul şi florile plângeau.
Nu-mi era dor decât de mine şi de sufletul atins...
Iubirea nu se cerşeste, nici visele nu se îneacă!
Cine doreşte libertate, să se ducă,
banii n-aduc fericire ci doar
durere amestecată cu frunze de uită-mă, n-am timp!...

poezie de Miriam Nadia Dăbău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: Chiar vreau să-l descopăr pe Dumnezeu, dar îmi fac mari griji cu părinţii. Sunt totuşi copilul lor. A: M: Tu nu eşti copilul nimănui, părinţii ţi-au dat doar rahatul-corpul, dar viaţa ţi-a dat-o Viaţa sau Dumnezeu. Aşadar, cât de corect este să spui că "Părinţii ţi-au dat viaţa", când de fapt, Dumnezeu ţi-a dat Viaţă - asta ca să nu spun că tu eşti Viaţa - iar părinţii te-au făcut prizonier într-un corp. Chiar şi a spune că părinţii ti-au dat corpul, este fals, pentru că, fără hrană, corpul tău nu ar fi fost. Deci, pământul ţi-a dat corpul. În concluzie, poţi pune părinţii pe primul loc sau îl poţi pune pe Dumnezeu.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timp în amurg

Pe strada cu dale a vechilor paşi,
Trec umbre grăbite, cu gol în priviri,
Iar ploaia îndeamnă copacii golaşi,
Cu lacrimi de frunze, să-şi plângă-amintiri.

Şi cad, se adună pe dale, şuvoi,
Pe urme lăsate-ntr-un alt anotimp
De suflete care, de mână, în doi,
Păşeau neştiind ce-i amurgul în timp.

Se scurg amintirile-n frunze şiroi
Prin ploaia ce lasă copacii golaşi
Sub cerul de toamnă în care doar noi
Mai trecem pe dalele vechilor paşi.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!