Centenar

Străbunicul avea nouăzeci şi nouă de ani,
Iar nouă ne era teamă că, aşa, ca o nefăcută,
Deşi era vioi ca-n zbor un stol de balabani,
Nu va avea norocul să atingă-o sută.
Nu mai mărşăluia, e drept, ca cetele de ferentari,
Dar nu prinsese niciun pic de mucigai:
Un adevărat patriarh, cu muşchi şi oase tari,
Era străbunicul, dintre bătrâni cel mai dihai.

Te-ai fi aşteptat să fie senil, fără putere,
Şi nicidecum plin de viaţă, verde, sănătos tun;
Dar nu, lui îi place la nebunie-un ţap de bere,
Iar vechile petreceri, năvalnice,-l bine dispun.
"Trecătoare asemeni unei gripe," spunea el
"E viaţa pe care-am trăit-o, parcă zburând,
Dar am de gând acum, încet, încet, încetinel,
Să aniversez o sută de-ani curând."

Vizitându-l eu într-o zi pe înserat,
Oh, ce schimbare mi-a fost dat să văd,
Ochii îi erau trişti, capul plecat,
Barba căzută-n piept, ce mai, prăpăd...
Mi-a spus: "Lasă-mă să mor, te rog;
Nu mai sunt omul care eram mai înainte,
Iată, azi, ca la un boşorog,
Mi-a căzut din gura primul dinte."

poezie de Robert William Service, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-a zâmbit

Mi-a zâmbit într-o zi o femeie
Când mergeam încet pe drum.
Era frumoasă ca o zee
Şi mi-a aprins în suflet un dor nebun.

Mi-a zâmbit într-o zi un bătrân
Cu ochii limpezi ca apa de izvor,
Dar avea inima tristă,
Căci sărmanul era cerşetor.

Mi-a zâmbit într-o zi un copil
Cu ochi frumoşi ca două stele.
Mi-am adus aminte de-a mea copilărie
Şi de braţele mamei mele.

Mi-a zâmbit într-o zi un pom
Care era legănat uşor de vânt.
Şi mi-a părut că zâmbeşte un om,
Pe drept cuvânt.

Mi-a zâmbit într -o noapte o stea,
Când priveam cerul plin de stele.
M-am bucurat atunci în sinea mea
Şi m-am întors la visurile mele!

poezie de Vladimir Potlog (13 octombrie 2023)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vesperală

Femeia care mi-a vorbit aseară
De constelaţii fixe
Şi stele căzătoare
Avea figura lungă şi verde ca o pară
Şi ochii negri-galbeni ca un adânc de mare...

Femeia care mi-a vorbit aseară
De lucruri mici şi fără importanţă
Avea în glas căldura soarelui de vară
Şi-n gând accentuate propuneri de-alianţă...

Femeia care mi-a vorbit aseară
Avea idei frumoase, dar bizare...
Spunea că "plopii fără soţ" sunt vorbe de ocară,
Şi toţi Luceferii din cărţi sunt stele căzătoare...

Femeia care mi-a vorbit aseară
(Şi care o să-mi vorbească viaţa toată)
A fost odată Mamă,
Dar a rămas Fecioară...
Şi Fiul ei nici astăzi n-are Tată!...

poezie celebră de Ion Minulescu
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă nouăzeci şi nouă la sută dintre oameni vor fi preocupaţi de libertatea generală şi implicit şi de libertatea mea, atunci eu, al o sutelea, voi trăi foarte bine. În schimb, dacă nouăzeci şi nouă la sută dintre oameni se vor gândi doar la libertatea lor personală şi pentru asta îi vor exploata pe ceilalţi, iar, odată cu ei, şi pe mine, atunci, pentru a-mi apăra propria libertate, ar trebui să lupt singur cu toţi cei nouăzeci şi nouă la sută egoişti. Preocupându-se doar de propria libertate, ei ar atenta, fără să vrea, la independenţa mea.

Constantin Stanislavski în Munca actorului cu sine însuşi, vol. II
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintotdeauna mi-a fost teamă că-mi voi trăi tinereţea singură, şi că voi îmbătrâni tot de una singură, fără cineva drag lângă mine. Am fost mereu mai retrasă, e adevărat, mi-a plăcut solitudinea; dar era frumos şi mă simţeam puternică atâta vreme, cât eram sănătoasă şi în orice moment ştiam că pot să mă înconjor de oameni. De data aceasta, însă, e altfel. De data aceasta îmi e teamă că singurătatea nu mai este o opţiune, ci mai degrabă o sentinţă. Îmi era teamă că acum singurătatea va pune ea stăpânire pe mine, şi ca nu voi mai avea nicio putere asupra ei.

Doina Postolachi în Scrisul, între vindecare şi destin (2014)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îşi spunea că într-o zi se va întâmpla ceva care să schimbe totul şi să o facă a începe o viaţă nouă, nu ştia bine ce: o scrisoare, o întâlnire, o veste, dar deocamdată era bucuroasă să poată amâna cât mai mult această schimbare şi să îndepărteze, într-un viitor cât mai nesigur, aceste aşteptări, ea continuând să rămână între vechile lucruri, de care se simţea apărată. O viaţă nouă! Cuvântul avea ceva magic. Dar dacă pentru a ajunge la această viaţă nouă n-ar fi trebuit decât să spună un cuvânt sau să întindă o mână, poate n-ar fi întins-o, poate nu l-ar fi spus.

Mihail Sebastian în Accidentul
Adăugat de Reliana Andra Crăciun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din viaţă

Mi-a bătut în poartă Fericirea
Şi intrând în curte m-a strigat.
Eram dus alături cu iubirea.
A-nchis poarta iute şi-a plecat.

Mi-a bătut de-asemeni Bucuria.
A intrat, a stat sub pomii goi.
N-a văzut pe nimeni să-i vorbească
Şi-a plecat grăbită înapoi.

Într-o seară, luminând pe stradă,
Mi-a bătut şi Steaua mea — de sus
Tot aşa, eram plecat aproape,
Şi-a strâns fusta-n mână şi s-a dus.

Mi-a bătut în poartă şi Necazul.
Eram dus departe. Liniştit,
S-a întins pe ţolul de la uşă
Şi m-a aşteptat până-am venit.

poezie celebră de Virgil Carianopol din Inedite (1966)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea

Mergeam pe strada pustie luminată de luna strălucitoare
Privind cerul înnegurat şi stelele încântătoare
Un gând m-a străpuns, ce pace nu-mi dădea.
"De ce trăim, oare, în viaţa asta grea?"

Încercam şi încercam să găsesc răspuns
Însă nimic nu părea să fie potrivit
Şi atunci un singur lucru mi-am spus:
"Fiecare are un scop ce trebuie îndeplinit."

Continuând să merg prin bezna cea tăcută
Pe o bancă mai micuţă, aflată-n faţa mea
Stătea o fetiţă ce părea că ascultă
Şuierăturile vântului care lin bătea.

Fără vreo idee, lângă ea m-am aşezat,
Am privit-o în ochi un timp îndelungat
Am văzut în ei doar suferinţă,
Nici pic de iubire sau dorinţă.

Vrând să par politicos, am întrebat:
"Micuţo, eşti bine, ce s-a întâmplat?"
Şi fără vreo expresie pe chip, mi-a răspuns:
"Poţi să mă faci să ajung acolo sus?"

Rămas fără cuvinte de ceea ce mi-a spus,
Am continuat să vorbesc, punându-i o altă întrebare:
"Eşti bine? Ce sa întâmplat de eşti supărată aşa de tare?"
Tăcere, dar am avut răbdare.

Trecuse ceva timp, cine mai ştie cât....
Dar atunci şi-a ridicat capul din pământ
Mi-a şoptit încet, dar m-a marcat tare:
"Mama mea e înger, cum pot să fiu şi eu, oare?"

Nu i-am răspuns, am aşteptat continuarea.
"Lumea mea s-a prăpădit, vreau doar să ajung în cer,
Acolo e mama mea, prea multe cer?"
Lacrimi care nu îşi găseau alinarea.

Ceea ce mi-a zis, pe viaţa m-a marcat.
"Fetiţo, viaţa merge înainte, să nu-ţi para rău.
Nu se va mai întoarce, e adevărat,
Dar ea va fi de acum îngerul tău."

S-a uitat cu ochii ei înlăcrimaţi către mine:
"Cum mai pot trăi când tot ce iubeam a murit?
Nu voi mai fi niciodată bine,
Iubirea de mamă era tot ce mi-am dorit."

Asta este tot ce mi-a mai putut spune.
A luat-o la fugă fără să-i mai pese,
Însă ochii, inima şi mintea mi-a deschis
Şi am ştiut ca întâlnirea cu ea a fost ceva prescris.

Acum, întrebarea mea avea răspuns:
"De ce trăim, oare, în viaţa asta grea?"
Ei bine, un singur cuvânt e de ajuns:
"Iubirea - de familie, de prieteni, de tot ce înseamnă ea."

poezie de Alexandra Marinescu
Adăugat de Alexandra Marinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Murind tânăr

Din clipa când ne-am născut începem să murim,
Şi-o ţinem, fără greş, aşa până-n prag de ţintirim.
Unii se duc mai uşor
Alţii mai greu, dar tot iau plasă,
Nu ne este dat nouă să-alegem cartea trasă.

Doi dintre colegii mei nu s-au prins
Cum cad zarurile şi parcă înadins
S-au înrolat voluntari spre-a se-întâlni cu soarta lor în lume,
N-au mai aşteptat recrutorii pe urma lor să umble:
Unul la Aviaţie şi altul la Marină,
Nici nu s-au gândit la carnea de tun ce-or să devină.

Primul s-a trezit fermier după cel dintâi zbor,
Survolând Germania-într-o noapte frumoasă, fără-un nor,
Dar, asta-i, zburând printre bombardiere rişti să fii trăsnit.

Iar celălalt a avut o soartă tristă-n submarin,
Pe atunci din ugerul cerului cădeau bombele din plin.
Îmi imaginez cum a murit în sicriul de oţel,
Lipsit de lumină şi de aer – încet, încet, încetinel.

Când numărul tău a fost rostit trebuie să te duci.
Unii se duc îndată,
Alţii mai trag de timp pe la răscruci.
E singurul lucru-n viaţă pe care, fără-încercări, îl reuşim,
Să murim, să murim, să murim, să murim.

poezie de George Hunter, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ghiocelul

A apărut de sub zăpadă
Cu trupul gingaş şi firav,
A colindat pădurea toată,
Şi s-a oprit la mine-n prag.
Încet şi dulce la ureche,
Cu glas sfios el mi-a şoptit
Că în pădure-i sărbătoare,
Că primăvara a venit!
Mirată l-am privit cu drag
Şi i-am zâmbit copilăreşte,
El mi-a făcut discret cu ochiul
Şi mi-a şoptit că mă iubeşte.
Mi-a spus c-a aşteptat un an
La mine-n prag iar să revină,
Ca-i era tare dor de mine
Şi că voia să îmi aducă
În sufletul însingurat,
O rază caldă şi senină.
I-am sărutat atunci petala
I-am spus că mi-a fost dor de el
Mi-a dat de înţeles îndată
Că el era tot... singurel.

poezie de Mariana Simionescu (11 martie 2010)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-a bătut un moş la poartă...

Mi-a bătut un moş la poartă,
Biet ţăran cu ţundra sură,
Îl lătrau departe câinii
Când să-mi vie-n bătătură.

Cu sfiala lui senină
Mi-a trecut cucernic pragul,
Ca un sol din altă lume
Zâmbitor păşea moşneagul.

Câte nu ne povestirăm
Stând alăturea la masă?...
Sfânta mea copilărie
Mi-a venit cu el în casă.

Rând pe rând îmi înviară
Năzuinţe frânte-n două,
De la satul de sub munte
Până-n lumea asta nouă.

Murmura încet în barbă,
Se trudea să mă-nţeleagă,
Sta pe gânduri dus bătrânul
Când i-am spus povestea-ntreagă.

Mi-a plecat cu ochii umezi
De amara-nvăţătură:
- N-o mai spune nimănuia
Biet moşneag cu ţundra sură!...

poezie celebră de Octavian Goga din Ne cheamă pământul (1909)
Adăugat de Avramescu Norvegia-Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Centenarii

I-am întrebat pe cei trei moşi cu nea în plete
Cum se face c-au trăit atât amar de vreme,
Iar ei mi-au dezvăluit următoarele secrete,
Fără vorbe de prisos şi teoreme.

Primul: "Am trăit atâţia ani sub soare
Şi-am de amintiri plăcute sacul plin
Pentru că am avut o anume aplecare
Pentru dame, cântece şi vin.
Am cântat romanţe deocheate
Cu femeiuşti pe gustul meu,
Iar dintre toate plăcerile de care-am avut parte,
Cheful a fost pe primul loc mereu."

Al doilea: " Sunt considerat de toţi un înţelept;
Eu, pe timp de pace sau când tunul detuna,
Mi-am mângâiat valul bărbii de pe piept,
Rămânând calm, cu sânge rece-întotdeauna.
M-am îngrijit de sănătate, ştiind c-asta ajută
Să-mi lungesc viaţa, n-am făcut niciun abuz,
De-aceea azi sărbătoresc ani o sută
Şi am şi-acum vedere bună şi auz."

Al treilea: " Eu cred că am avut parte
De-o viaţă lungă, fără probleme medicale,
Pentru că de apă m-am ţinut departe,
În pofida multor certuri conjugale.
Urăsc săpunul şi felul în care face spume,
Rar îmi schimb cămaşa; albeaţa o reneg,
Crede-mă, fiule, nu există-n această lume
Un conservant mai bun ca propriul jeg."

Aşa c-acum ai trei temeiuri, frăţioare,
Să te bucuri de-o viaţă foarte lungă:
Chiolhanuri, mizerie sau cumpătare –
Well, alege după cum îţi dau poftele poruncă,
Dar lasă-mă să-ţi spun, chiar dacă, vrei-nu vrei,
Îţi voi răni egoul un pic sau... pe de-întregul,
Eu sunt convins că din toate trei
Cel mai sănătos e JEGUL.

poezie de Robert W. Service, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brooke: Aici sunt 82 de scrisori, şi te au pe tine ca destinatar. Le-am scris vara asta. Una pe zi, dar nu le-am trimis niciodată, pentru că mi-a fost teamă. Mi-a fost teamă că mă trezesc din nou cu inima frântă. M-ai rănit foarte tare. Mi-a fost teamă că mă voi simţi vulnerabilă. Mi-a fost frică de tine şi de sentimentele pe care le am pentru tine. Ştiu că asta nu mai contează acum, dar m-am gândit că ar trebui să ştii. Aşa mi-am petrecut vacanţa, dorindu-te... Dar mi-a fost frică să recunosc.

replică din filmul serial Ruleta destinului
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde mi-a dispărut frontiera?

Nu e drept! Greşit, greşit, greşit!
Întreaga peninsulă coreeană s-a transformat în Seul.
Oh! E patria strălucitoarelor mii de events,
dar şi eu, şi tu, noi toţi luăm chipul New York-ului.
Devenim un fel de hub, o făcătură de hub.

Dar vă spun: am ajuns să fim cele mai urâte şi
neruşinate centre.

Locul în care cândva noi am cunoscut ce este tristeţea,
locul din îndepărtare,
locul de unde nu am putut pleca până când de unde,
într-un final, am plecat
după ce am fost ţinuţi pe loc, ţinuţi pe loc,
duna de mâl a inimii mele,
locul senin unde, o dată la doi ani, gutuii înfloreau

locul de acum zece ani ce arăta neschimbat şi după zece ani,
locul în care am locuit împreună cu străbunica
şi străbunicul
pe care niciodată nu i-am văzut, dar care trăiau
în rama oglinzii înceţoşate a mamei,
locul în care nici măcar în vis nu există trecutul tatălui,
locul în care un tată fără minte ara câmpul străbun
când se lăsa întunericul,
locul în care adevărul sălăşluia la sat,
locul în care tu adormeai când adormeam şi eu,
locul în care unchiul pe care-l credeam mort s-a întors
în viaţă, locul în care banii pe arendă zdrobeau oasele în raport
de trei la şapte,
locul în care oamenii mureau închizându-şi ochii,
pentru că nu aveau putere să-i ţină deschişi,
locul în care oamenii cu nas mic şi pomeţi ridicaţi
îndurând o sărăcie feroce,
făceau plecăciuni în faţa spiritelor morţilor, în ritualurile
ancestrale,
locul în care planurile pe o sută de ani nu aveau
nici un rost,
locul în care oamenii stăteau împreună în zilele ploioase,
locul în care dacă cineva murea toţi îl boceau,
locul în care Kim era unchiul lui Jang,
locul în care Kim şi Eul erau veri,
locul în care domnul magistrat nu venea niciodată,
locul în care, în nopţile cu lună plină, imensă,
cineva ascuţea un cuţit de bucătărie şi sfârteca cu el
carnea văzduhului,
locul în care sensul îşi ţinea plecat capul în faţa
non-sensului,
locul pe care l-am lăsat în urma noastră...

Unde mi-a dispărut frontiera?

poezie de Ko Un
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

O carte mi-a spus că am valoare ca şi fiinţă umană atunci când niciun om nu a ştiut, putut sau vrut să îmi spună asta. O altă carte mi-a spus că dacă am atitudinea corectă pot înfrunta orice îmi aruncă viaţa în cale fără să mă tem. Tot o carte mi-a şoptit că nu e nevoie să ţin capul plecat şi că de murit se moare cu sabia în mână. Că natura umană este previzibilă şi pot să folosesc legile naturii şi ale universului pentru a mă face pe mine şi pe cei din jur fericiţi, tot o carte mi-a spus. Că există iubire şi că o pot trăi şi eu, ştiu dintr-o carte şi doar cărţile mi-au păstrat vie speranţa că într-o zi voi putea să fiu şi eu fericit. Scriind o carte am câştigat pentru prima oară în viaţă bani munciţi de mine făcând ce îmi place. Printr-o carte mi-am cunoscut soţia şi cărţile sunt promisiunea unei vieţi extraordinare pentru întreaga omenire. Cărţile nu ne judecă, nu ne fac reproşuri şi ne acceptă de fiecare dată exact aşa cum suntem, răbdătoare, să ne facem timp şi să le atingem, să le deschidem şi să lăsăm cuvintele aşternute în ele să ne pătrundă în suflet, prin minte. Între un om şi o carte există o iubire cu adevărat necondiţionată şi asta e alt lucru pe care îl putem învăţa de la cărţi. Atunci când au pictat imagini cu raiul, au uitat să pună în el bibliotecile.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o zi pe o stradă

Într-o zi pe o stradă
Am văzut o fată ce cerşea.
Era frumoasă fata ceea,
Dar ochii trişti ea avea.

Mi s-a făcut milă de acea
Biată fiinţă cu ochii de catifea.
Mulţi treceau pe lângă dânsa,
Dar puţin să uitau la ea.

M-am apropiat de dânsa
Timid cum sunt de felul meu
Şi ea mi-a cerut, încet,
Să-i dau măcar un leu.

Atunci am văzut o rază de lumină
În ochii ei miloşi şi am înţeles
Cât sunt de tandri şi frumoşi.

poezie de Vladimir Potlog (12 aprilie 2017)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu mi-a dat...

Dumnezeu mi-a dat cuvântul,
mi-a dat lacrima şi gândul.
Mi-a dat zâmbetul copilăriei
şi puterea bărbăţiei.
Mi-a dat avântul tinereţii
şi liniştea bătrâneţii.
Mi-a dat visul înălţării
şi măreţia afirmării.
Mi-a dat aripi ca să zbor,
curajos, cutezător.
Cu zâmbetul m-a înzestrat
şi chipul mi-a luminat.
Pentru fapta-i nobilă, măreaţă,
smerit, acum, îi mulţumesc!
De la El am primit viaţă,
porunca Lui împlinesc.

poezie de Dumitru Delcă (3 iulie 2018)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru a fi mare, e nevoie de muncă, în proporţie de nouăzeci si nouă la sută.

William Faulkner în interviu (1957)
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flori sub gheaţă

M-am dus în priveghi la un mort;
şi mortul nu era altcineva,
decât eu.
Am murit într-o iarnă
când totul a îngheţat în mine...
A început să-mi îngheţe voinţa
şi-ncet, încet, toate simţurile au cedat,
Gheaţa mi-a atrofiat orice muşchi
şi nu mă mai puteam mişca;
Acum îmi îngheaţă ochii...
Doar ei au mai rămas vii,
Însă acum se sting în negura gheţii,
pentru a nu mai vedea mortul
pe care am început
să-l priveghez cum se descompune
într-o iarnă...
Se ofilea
de nepăsare şi durere.

Am chemat bocitoarele,
ca să nu-mi îngheţe ochii;
Ele au luat banul,
au bocit,
au cârcotit în faţa nebuniei
şi au plecat.

A venit o babă
să-mi dezlege mâinile şi picioarele
dar baba a vrut să-mi acopere ochii
cu nişte monede vechi...
Babele sunt rele;
Acoperă orice scânteie de viaţă...

Mă priveghez pe mine cum dorm...
Oare cât va mai ţine iarna?
Lumânarea e pe terminate
şi mi-e teamă
de noapte.
Mi-e somn
şi mi-e teamă să nu-mi pierd ochii...
Am ajuns să priveghez
un mort,
într-o iarnă amară
şi neputinţa
mi-a furat ochii.

Acum aştept,
aştept să izbucnească vulcanul
ce a mocnit sub gheaţă,
să deschidă drumul stelei,
să deschidă ochii mortului
şi să-i dezlege simţurile;
Cei care au scânteie
înfloresc şi sub gheaţă,
topesc totul în jur;
Iar mortul... îşi scutură vălul
şi aleargă;
Aleargă spre infinit.

poezie de Ana-Cristina Popescu
Adăugat de Ana-Cristina Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deunăzi constatam că am fost un om iubit de bunul Dumnezeu şi îi mulţumesc că mi-a pus în permanenţă mâna pe creştet. Eu m-am născut duminica dimineaţa, când băteau clopotele de la biserică. Mama mi-a spus că o să fiu un copil apărat de Dumnezeu, şi aşa a şi fost... Mi-a dat în primul rând şansa să muncesc ceea ce am iubit, apoi şansa să dau oamenilor ce e mai bun şi mai frumos în mine. Am avut norocul să am o viaţă teribil de frumoasă şi de împlinită.

citat din Coca Bloos
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cupă

o cupă şi-o bucată de gheaţă
o inimă pictată c-o săgeată
pe un scaun la miezul unei nopţi
mi-a indicat destinul
roata tocilarului de acum o sută de ani
mi-a fost începutul
acum beau din roata olarului
ultima picătură de otravă
din ultima iubire

poezie de Viorel Muha (octombrie 2013)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!