Câte impresii şi amintiri îmi vin acuma în minte! Unde pot să le spun pe toate! Ce lucru mare a fost pentru mine când am descoperit, în grâu, un cuib de prepeliţă, ca o fântână, mic, rotund, cât o farfurioară, înconjurat de un gărduleţ -- şi când puii au dispărut parcă în pământ! Era peste iaz, în câmpie, aproape de o pădurice, care de-acasă de la noi se vedea ca o sprânceană la marginea orizontului. Toate mi se păreau foarte departe -- în toate direcţiile mi se părea că se sfârşeşte o lume, după care începea regiunea basmelor.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai Eminescu a fost o anticipaţie. O apariţie aproape inexplicabilă. Un meteor căzut aici, printre noi, din alte lumi. A fost prea mare pentru vremea când a apărut, pentru cultura acelei epoci, vreau să spun, pentru cei care au voit să-i perceapă integral psihologia, viaţa, opera.

citat celebru din Garabet Ibrăileanu
Adăugat de Fumed
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ar mai fi trăit, dacă ar trăi şi acuma, mi-ar fi rămas imaginea unei mame ca toate mamele. Dar mama mea este o fată. Nu ştiu dacă înţelegi sentimentul acesta. Sentimentele mele pentru dânsa au ceva deosebit şi din cauza aceasta e singura răsplată pe care mi-a dat-o natura pentru moartea ei timpurie.

La toamna sunt 35 de ani de când a murit. Ea mai trăieşte în mintea câtorva oameni şi mai ales într-a mea. Când nu voi mai fi eu, urma pe care a lăsat-o ea în acest infinit se va şterge pentru totdeauna. Va fi fost ca o microscopică fiinţă, de acele care mor cu milioanele, înghiţite în natura infinită fără urmă, ca şi cum n-ar fi fost. Astăzi ar avea 66 de ani, o femeie bătrână, fără frumuseţe, lovită de toate injuriile vremii. Un sentiment, mizerabil poate, mă face să simt că e mai bine c-a murit în floarea tinereţii.

Ea a fost demult, foarte demult, şi sentimentele mele pentru ea sunt pentru mama mea, pentru o femeie frumoasă, pentru o femeie care a suferit mult de sărăcie, pentru o fiinţă care n-a avut când să guste viaţa, pentru cineva care are toată poezia lucrurilor din îndepărtatul trecut.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă aş fi fost un copil fricos, ori dacă nu m-ar fi lăsat să umblu singur, n-aş fi avut toate aceste senzaţii. Nu-mi pot explica cum mă lăsa mama mea să umblu singur, ea care mă păzea iarna să nu stau aproape de geam. Probabil că ea nu ştia pe unde mă duc. Credea că-s prin grădină, ori pe drum. Cred că eu ascundeam plimbările mele. O singură dată am fost pedepsit, când am venit acasă plin de colb pe mâini şi pe faţă, căci mă jucasem în colb cu băieţii de ţărani. Mama mea m-a ocărât atunci foarte tare. (Mai târziu, când eram de vreo 8 ani, la altă moşie, tot pentru petrecerea mea în colb cu băieţi de ţărani, tatăl meu m-a bătut -- singura dată când am fost bătut.)

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde cad anii când se duc?

Unde cad anii când se duc, în noi, în cer sau în pământ?
Am început să–mi frământ visele sub scara ce urcă spre cer.
Poate vor fi şifonate.
Poate vor ieşi din chenar, dar cu siguranţă îmi vor umple gândurile.
Mari şi năstruşnice.
Fără să le poată muta cineva de sus în jos, de la est la vest.
Nu ştiu unde se duc când toate rămân departe, aşa cum sunt, până ziua întâlneşte moartea.
Cine stie?
Simt ceva! Parcă este adierea unei mâini peste genele care s–au contopit pentru o secundă în amfiteatrul gândurilor.
Teribilă treabă cu anii. Cu gândurile. Cu visele...
Şi totuşi, unde cad anii când se duc, în noi, în cer sau în pământ?

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un bărbat, care are toate scrupulele în raporturile sale cu bărbaţii şi femeile, are foarte puţine, şi la nevoie nici unul faţă de femeia pe care o iubeşte cu pasiune, pentru că în natură nu există scrupule şi îndatoriri morale.

citat celebru din Garabet Ibrăileanu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt eu, sărutul

Sunt vorbe ce nu vrei să spun,
Cuvinte ce nu vreau s-ascult,
Sunt clipe ce nu vreau s-adun
Şi amintiri ce-au fost demult.

Sunt lacrimi care nu mai curg
Peste obrajii mult prea seci,
Uscaţi de vântul din amurg,
Când tu de lângă mine pleci.

Sunt zâmbet dulce când revii,
Atingeri care le aştept,
Sunt toate câte le mai ştii
Atunci când tu mă strângi la piept.

Sunt sânul meu în palma ta,
Ce te aşteaptă neîncetat,
Sunt eu, sărutul ce te vrea,
Ascuns la mine în oftat.

~Adi Conţu~

poezie de Adi Conţu (11 august 2018)
Adăugat de Anna Gheorghiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul şi dorinţele (pamflet inspirat de un aforism al lui Mihai Cucereavii)

Omul sănătos de toate
Vrea să aibă, peste poate.
Vrea maşini de lux şi vile,
Bani, bijuuri, aur – kile,

Vrea pământ, păduri şi lacuri,
Parcă ar trăi cinci veacuri.
Dar când se îmbolnăveşte,
Sănătate doar doreşte.

Îşi dă seama, cu dreptate,
Ce deşarte au fost toate
Şi că a pierdut, biet fleţ,
Bunul lui cel mai de preţ.

Iar acuma, istovit
Şi de boli rău chinuit,
Ar da mult, le-ar da pe toate,
Pentr-un strop de sănătate.

pamflet de George Budoi din Sănătatea şi boala în aforisme, epigrame, pamflete şi satire (28 ianuarie 2019)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acuma când toate...

Acuma când toate spre viaţă s-avântă
De ce a ta frunte umbrită-i de nor?
N-auzi ciocârlia voioasă cum cântă
Rotindu-şi spre soare grăbitul ei zbor?

Te uită cum cerul privirea încântă,
Şi-ascultă ce-ngână sfătosul izvor
Acuma spre viaţă când toate s-avântă.
De ce-ţi este fruntea umbrită de nor
când râde câmpia de iarna înfrântă
Şi codrul tresare în şoapte de dor?
De ce nu te bucuri de-un vis trecător,
Şi zilele-apuse de ce te frământă
Acuma când toate spre viaţă s-avântă?

poezie clasică de Jean-Boniface Hetrat
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem în cădere

lumea mea e un loc străin în care bucăţi mici de soare
se suprapun / dau naştere

fiecărei zile cu teamă

strabism necesar pentru a nu vedea exact ce se întâmplâ

suntem relee care captează undele primitive ale universului

când a început totul?

lumină albă pe câmpuri verzi/ asta vedem
acum când a venit primăvara

şi nu ştim ce să facem cu libertatea

preferăm să cădem mai departe / în spaţii uriaşe / în largile spaţii corporatiste

în rest o lumină sepia care devorează totul acum când

//

plouă ca şi când stau în faţa unui pluton de execuţie

iar gloanţele sunt picăturile de ploaie care ascund

toate mirările/ toate fricile mele / o să cad jos scormonind pământul rece

frunzele vor fi patul meu de moarte

plouă / iar realitatea e mai aproape decât un vis

în care beau o cafea caldă în faţa unui şemineu negru

aceasta este iluzia lucrurilor transformate subtil în ceea ce îţi doreşti

când de fapt

peste tot sunt cadavre şi cadavre / aici la marginea oraşului

unde plouă iar fricile nu vor să moară.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Închid ochii, pentru a vedea mai bine lucrurile din jurul meu. Toate sunt la fel, de parcă nici nu ar fi. Neschimbate au rămas toate, care îmi lipsesc... şi mă chinuiesc. Aproape de moarte totul devine clar şi profund, ca un zâmbet ursuz.

Iosif M. Cristian în Forţă şi metamorfoză
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când a fost gata casa noastră, ne-am mutat în ea. Era o casă nouă, cu un balcon lung, care suna ca metalul, nu ştiu pentru ce, când mă plimbam pe el, mai ales când umblam bocănind cu călcâiele pe scânduri. Prin grădină trecea un pârâu lat de-o palmă. Pe lângă grădină, trecea un pârâu mai mare. Din dosul casei, peste pârâu, un deal drept, care mi se părea că atinge cerul. În stânga un deal lung, pe care umblau vitele, ca nişte gângănii pe un perete. În dreapta câmpia, cu o pădure în fundul zării. În faţă satul.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbe fără obârşie

Îmi spuneai că sunt candelabrul tău de lumină care te înfăşoară de dimineaţă
Ce îţi foloseşte să fii atât de zălud şi de metaforic?
mai bine să zacem aici unde e linişte, sub cireş şi sub stele
viaţa însăşi este un candelabru de pomi prin venele cărora circulă sângele purpură
e rubedenia îndepărtată din pieptul femeii alergând foarte departe de omul care o urmăreşte când miroase praful de puşcă
e pasărea ei
candelabrele stelelor sunt prea mari pentru ea nu o apără
pentru potârniche şi pentru zeiţele pasăre o să spun acum ghicitoarea
şi pentru potârnichea
care m-a născut
şi
făcut
împreunare de mâini rodul ei se ridică şi se duce în eterul foarte lung unde mereu se întârzie
(în foarte departe şi mult
e devreme)
(şi timpul şi spaţiul sunt lungi)
ce ghicitoare să fie când tu îmi arunci candelabrele peste braţe şi mă cufunzi în lumină
şi asta pentru că nimic nu e cu adevărat trainic şi durabil în lume
viaţa e vântul care o duce departe, la alt vânător, fără gloanţe şi fără vestă-antiglonţ
îmi
beau
liniştită
cafeaua
şi din toate acestea nu putem şti aproape nimic nu vom înţelege
ca într-un banc sec al lui aprilie
pe zebră mai trec încă zeii bătrâni de foarte departe
şi zeiţele care nu ale mele (nu) sunt
furtuni
sau
lumini
pe aici nu există niciun dumnezeu nicio duminică a odihnei
pentru că oasele nu se odihnesc decât unele într-altele când susură ploaia
şi-atât
din care nu se naşte nimic
atât a rămas
pe aici
şi când moartea cade în fund ca un bătrânoi.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soră cu mahmureala

Intri uneori într-o stare din aceea soră cu mahmureala
cu toate că ţie îţi place să bei numai pagini din Goethe
şi îţi aduci aminte de singurul tău prieten, de Gabriel
cum s-a împacientat el atunci când s-a despărţit de pântec
şi i-ai prezentat carnea cu toate cutumele ei
sau cum a renăscut el atunci când a descoperit poezia autentică
pe care cu toţii o caută
arhivată în palmele brăzdate de încercări ale bunicilor săi.
Cum striga el în ziua aceea din toate moleculele
de îi simţeai intensitatea vorbelor până pe măduva spinării:
Există unde care continuă mult după ce noi devenim tăcere.
Există ceva dincolo de orice suprafaţă!
Există, există, există....
Începi să vezi totul cu un binoclu cand te cuprinde starea aceasta
şi nu înţelegi de ce alţi oameni spun că Gabriel suferă de depresie şi de ce îi ocolesc pragul
când el nu face altceva decât să picteze în cuvinte tavanele unor biserici imaginare
şi ţi se face dor de acela care erai când locuiai în aceeaşi umbră cu el.
Cum vorbea el cu acela răstignit pe cruce prin toate tăcerile.
Cum vedea el în orice angoasă o auroră boreală.
Cum credea el că tot ceea ce este măsurabil este confecţionat din confetii.
Cum te liniştea el de fiecare dată când ţi se părea că mai toate ghilotinele vieţii te ameninţă, spunându-ţi:
Numai o lacrimă ne desparte de noi înşine
Numai trupul ne desparte de treptele chintesenţei
Numai un vis sunt toate
Naşterea, durerea, clipa
Numai un vis...

poezie de Gabriel Petru Băeţan
Adăugat de Gabriel Petru Băeţan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câte milioane de vorbe ai spus tu în viaţa ta? Ai spus toate vorbele care sunt în Shakespeare, în Göethe şi în Kant. Numai că le-ai combinat altfel.

citat celebru din Garabet Ibrăileanu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Homo Sapiens Futuris

*

Câte dintre sistemele, structurile, hotarele,
câte dintre cutumele, culturile, popoarele
pe cale de dispariţie, vor fi renăscut?
Câte dintre convenţiile, dogmele, credinţele,
câte dintre invenţiile, normele, tendinţele
pe care de apariţie, vor fi dispărut?

**

Peste milioane de ani
după ce toate continentele se vor fi ciocnit
oare cum va arăta acel supercontinent, acea Pangeea Ultima
poate privirea noastră se va înălţa
spre visul dintâi şi cel de pe urmă
de parcă tot ce va conta, va fi că şi atunci
ceea ce ne închipuim că e Raiul, va rămâne
locul preferat.

Peste milioane de ani
după ce toate rasele umane se vor fi diluat
oare cum va arăta acea rasă hibrid, acel Homo Sapiens Futuris
poate trupul nostru va reînvia
din ADN-ul dintâi şi cel de pe urmă
de parcă tot ce va conta, va fi că şi atunci
ceea ce reprezintă anafura, va rămâne
corpul preferat.

Peste milioane de ani
după ce toate limbile se vor fi amestecat
oare cum va suna acea limbă universală, acea Nova Esperanto
poate vocea noastră va răsuna
în limbajul dintâi şi cel de pe urmă
de parcă tot ce va conta, va fi că şi atunci
ceea ce numim iubire, va rămâne
cuvântul preferat.

poezie de Alexandra Alb Tătar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum aş putea să stau indiferent când văd cum plângi că nu ai casa visurilor tale, iar eu te văd că stai cu fundul pe un munte de cărămizi cu care poţi să construieşti un castel? Ai materia primă, ai şi uneltele, şi sigur ştii să pui câte o cărămidă, una peste alta, şi să le faci să stea bine lipite. Şi dacă nu ştii, înveţi repede. În primul rând nu te uiţi unde trebuie ca să vezi cărămizile. Dar de fapt, spun prostii. Sunt sigur că ştii foarte bine că stai cu fundul pe toate cărămizile de care ai nevoie. Pune mâna pe una şi aşeaz-o peste cealaltă! Piramidele s-au construit punând o piatră peste alta. La fel şi Roma. Nu a durat 3 zile, ci ani. Mi-ar părea rău să te văd trecând prin această viaţă dorind puţin. Mi-ar părea rău să văd cum stai în ploaie, vânt şi frig cu toate cărămizile astea lângă tine. Îţi ofer o metodă pe care am descoperit-o şi care este următorul nivel în dezvoltarea personală. Dincolo de motivaţie, încredere în sine, emoţii. Deci? Ce ai făcut azi care să conteze în strategia unei vieţi mai bune? Ai pus azi o cărămidă la noul tău stil de viaţă?

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-acolo vin

De-acolo vin şi am amintiri.
Născut, ca toţi muritorii, am o mamă
Şi o casă cu multe ferestre,
Am fraţi, prieteni
Şi o celulă cu fereastra rece.
Al meu este valul, smuls de pescăruşi,
Am propria perspectivă
Şi-o brazdă de pământ în plus.
A mea este luna de la marginea de departe a cuvintelor,
Precum şi ofranda de păsări,
Şi măslinul cel nemuritor.
Am călcat pe acest pământ înainte ca săbiile
Să-i fi transformat trupul viu într-o masă-încărcată.
De-acolo vin. Îi redau cerul mamei,
Când cerul plânge după mama lui.
Şi plâng ca să mă fac cunoscut
Acelui nor care, iată,-se întoarce.
Am învăţat toate cuvintele necesare-n tribunalul sângelui,
Astfel încât să pot încălca legile.
Am învăţat toate cuvintele şi le-am sfărâmat
Pentru a crea un singur cuvânt: Patrie.

poezie de Mahmoud Darwish, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de...

Eu... sau ce pot spune despre mine,
Câte vieţi am rătăcit să te întâlnesc,
Câte vise, câte nopţi te-am aşteptat,
Cât nu am putut să mor pentru tine?

Nici nu mai ştiu cine sunt... uneori,
Nici ce flori ţi-am dăruit în acea zi,
Parcă erau... trandafiri de ziua Ta,
Cu ce fiori ţi le-am mai oferit atunci!

Parcă era ieri, doar un alt anotimp,
Un simbol în Tot ce Eu am tot iubit,
Părea un răsărit în acea dimineaţă,
Ce chip de fată, ce zâmbet, ce...!

Ce zi de neuitat, mă urmăreşte chiar...
Chiar şi acum îmi răscoleşte toate...
Toate gândurile mele-s toate ale tale,
Toate visele se sting doar cu tine!

Mă voi stinge într-o zi fără de... tine
Şi poate chiar Tu mă vei reaprinde
Dincolo..., dincolo de Tot, de infinit
Dincolo de moartea încă neavenită!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi s-a spus că eram un copil aproape grav, deşi plin de toate naivităţile acelei vârste. Mama mea mă iubea cu toată puterea unei naturi concentrate şi a unei vieţi care fusese tristă. Mi s-a spus că era o femeie înaltă, tăcută şi frumoasă. Ea suferise mult, căci multă vreme luptase cu cea mai grozavă sărăcie, lucrând zile şi săptămâni la o cuscutură, pentru care lua câţiva lei, căci bunica mea rămăsese fără mijloace. Numai mai târziu începu să aducă acasă ceva un frate al ei. Eu n-o ţin minte cum era la faţă, decât foarte vag. Am mai mult o impresie nelămurită despre fiinţa ei, despre esenţa ei sufletească, despre ceva cald şi lipit cu patimă de copilul acela, care azi sunt eu. Dar această impresie nelămurită a mea, adăugată cu cele ce am auzit despre ea, au alcătuit în mintea mea o fiinţă vie, pe care o văd: o fată tânără. Ea a murit la vârsta de 31 de ani, şi o văd ca o fată. Mama mea, acum când eu am 40 de ani, când sunt mai bătrân decât ea, îmi apare într-un chip foarte curios, pe care e greu să-l exprim. Mama mea este mai tânără decât mine.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate câte sunt

Toate câte sunt, sunt cam demult;
Şi păsări şi ape şi ramuri
Toate se scurg în vad de tumult
Şi-n urmă le vin alte neamuri.

Doamne, toate le văd şi le cred
Şi de toate ţie îţi pasă.
Dintre toate un lucru nu-ţi cred
Că poţi goni moartea din casă.

poezie de Sorin George Vidoe din Stele de ceară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!