Transfigurare

Vai, ce urât mă regăsesc uneori,
crestând hârtia, ca pe-un crin bolnav,
cu unghiile lungi, cuprins de teamă...
Par în chiliile cu lespezi roase
uitatul alchimist târându-şi ghebul
şi barba de sub mucede arcade,
cerşindu-şi sieşi blestematul aur.
Cu strâmbe degete zvâcnind sub lampă,
şi proiectând peste perete umbra
cuvântului abia ivit pe filă,
duhul ţigării-l izgonesc, de-o clipă,
spre cărţi ce se subţie în tartaje...
Râzând, urlând, schimonosit aproape,
cu fiecare literă scurtez
a vârstei cale, şi-nnoptând îmi pare
că-mbătrânesc c-o literă mai mult,
că-s palid, şters şi, dureros, acelaşi.
Dar i-aţi privit pe-ndrăgostiţi? Sărutul
le schimbă, straniu, liniile feţei
şi-i face albi de spaime
şi urâţi...

poezie celebră de Gheorghe Tomozei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prima literă a oricărui cuvânt se află în trecut, ultima literă - de asemeni; numai trupul cuvântului e în prezent.

citat celebru din Nichita Stănescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elogiul vieţii - V

În sensul iubirii absolute
Destinul pare în fisuri
Sufletul refuză să lupte
Fiind mult prea singuri!

De-acum nu mai pleca
Doamne din gândurile mele
E-n carantină şi lacrima
Cu miezu-i straniu de durere!

Vie e lumina din icoane
Biserici închise de frică:
Gândeşte-Te la noi, Doamne,
În taină, clipă de clipă!

Uneori existenţa e crudă
Alteori suntem trufaşi;
Abia viaţa o să ne ajungă
Dacă nu ne-am avea vrăjmaşi!

Singurătatea e pururi aceea
Sfidată de cei sieşi pătimaşi;
Se surpă irişii, cornea,
Privirea imploră... ultimii paşi?!

poezie de Constantin Anton din Simplitate şi firesc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

PoetEi

Ţi-aş spune că eşti frumoasă
La fiecare poem pe care-l scrii,
Să ştii.
La fiecare vers pe care-l creezi,
Să crezi.
La fiecare cuvânt pe care-l atingi,
Să te convingi.
La fiecare literă, în felul ei,
Să vrei.
Dar e prea puţin.
Aş împărţi fiecare literă
În puncte fierbinţi,
Să simţi,
Să resimţi,
Să gemi,
Să nu te mai temi,
Să fii,
Să taci,
Să-mi placi.
Să scrii!

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă neînfricatului poet

Neînfricat poet al morţii
În care moartea se-nfiripă,
Te-ai dat poem pe harta sorţii...
Morminte-n gându-ţi se ridică!
Ai scris cu lumânări de ceară,
Pe faţa cerului de jar
Fiind o literă amară
Şi-un semn uitat de calendar.
Pri tine curg, în loc de sânge,
Cuvinte, litere-văpăi.
Din ochi, doar literă îţi curge
Şi de cuvânt ţi-s ochii goi.
Altar eşti! Şi-ngenunchi la tine,
O blândă pleoapă de poem.
La moartea mea, pe trupul-piatră,
Ucis de-al literei blestem,
Prin legea vieţii, te-nfioară,
Tu, cititor de necuvinte!
Sunt doar o literă amară,
Ascunsă parcă-ntre morminte.
Mă veţi trezi. Şi repetat,
Reîncarnată în cuvânt,
Prin literă, voi fi chemat
Poeţi... Eternul jurământ
Nu va pieri... voi fi prin voi,
Vom fi acelaşi trup de ceară
Şi de lumină, amândoi.
Căci nu e dreptul să se moară!
E moartea numai o plutire.
Poeţi vom fi în orice clipă,
Cât nu ne temem e iubire.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu din consideraţie, ci pentru a nu se face discriminare, toate numele şi prenumele persoanelor se scriu cu literă mare. Însă în spatele unora din aceste identităţi, stau nişte mini-pigmei care ar putea uşor încape, într-o singură literă minusculă.

aforism de Cornel Stelian Popa (16 aprilie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O noapte albă

Cozile de zmeu se aprind
vântul schimbă forma focului
noaptea în care ai albit
a fost o noapte albă
ai vrut să dărâmi peretele cu palmele
însă piatra şi mortarul s-au împotrivit
ai scris pe varul proaspăt
mesaje pentru cei de dincolo
dar nu ai primit nici un răspuns
ai ros fiece literă cu unghiile
spunând rugăciuni
în limba celor ce se rugau dincolo.

Când ţi-ai lipit urechea de perete
ai auzit cum răbufniră una după alta
uşile trântite la plecare
nimeni nu rămăsese dincolo să te aştepte
nimeni nu te-a strigat pe nume
n-avea rost să mai stai aici
cu ochii larg deschişi.
Cât a fost noaptea de lungă
ai privit peretele
apoi ai trecut prin el.

Oglinda de dincolo ţi-a arătat
varul din păr
o mână albă
s-a ridicat şi a cules
fărâmele de tencuială de pe umerii tăi
coşul cu petale de trandafir s-a răsturnat peste un licurici.

poezie de Tamara Zub
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţi-am spus

Ţi-am spus ceva:
Cu totul, pe dinafară,
Ca o poezie repetată isteric
Literă cu literă,
Repede, haotic şi
Fără nuanţe,
De teamă să n-ai timp
Să fugi...

Ţi-am spus ceva:
Zâmbind, cu buzele largi,
Ca o poveste scobită în stele,
Cuvânt cu cuvânt,
Încet, şoptit şi
Fără veghe,
De teamă să nu vrei
Să tac...

Ţi-am spus ceva:
Distrat, cu mâinile în aer,
Ca un desen ştiut pe de-a-ntregul,
Punct cu punct,
Atent, colorat şi
Fără umbre,
De teamă să n-apuci
Să uiţi.

Ţi-am spus ceva!
Şi, spunându-ţi,
Mi-am pierdut,
Pe rând,
Literele, vocea, cuvintele
Şi gesturile toate,
Pledând cu buzele,
Chinuit, forţat şi lacom,
Din început spre "nesfârşituri",
O cauză divină,
Dar fără
"Receptoare"...

poezie de Gabriela Chişcari (10 iulie 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

A doua noapte de echinox

Anotimpuri îndrăgostite, însângerându-se surd
în noaptea de echinox,
amintiri
şi ierburi văratice
le regăsesc pe acelaşi pervaz de fereastră
în casa veche a serdăresei...
... Cândva, rostind versuri, aici,
trăiam un echinox intim, hotar
între adolescenţă şi bărbăţie,
şi, pentru o clipă,
păream o statuie ciudată,
despicată în două, pe neaşteptate,
din tălpi până-n creştet.
O jumătate a trupului
se-mpleticea fără vlagă într-un vid colorat,
în vreme ce umbra celeilalte
cutreiera, învingătoare, stelele.
Când statuia a redevenit întreagă
m-am privit într-o frunză
şi m-am văzut mai matur,
dar cu chipul tăiat de-o cicatrice albă
ca un tăiş subţire, de spadă...
Rana durea blând, iluminându-mi fruntea,
şi-mi simţeam umerii atinşi
de zbaterea păsărilor pornite-n exod,
şi de aurul
unui septembrie grav...
Am aprins lampa unui măr
semnul de pe chip dispăruse
şi-am rostit ultimele sunete ale versului
început cu un anotimp în urmă...

poezie celebră de Gheorghe Tomozei
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

A două noapte de echinox

Anotimpuri îndrăgostite, insângerându-se surd
în noaptea de echinox,
amintiri
şi ierburi văratice
le regăsesc pe acelaşi pervaz de fereastră
în casă veche a serdăresei
Cândva, rostind versuri, aici,
trăiam un echinox intim, hotar
între adolescenţă şi barbăţie,
şi, pentru o clipă,
păream o statuie ciudată,
despicata în două, pe neaşteptate,
din tălpi până-n creşteţ.
O jumătate a trupului
se-mpleticea fără vlagă într-un vid colorat,
în vreme ce umbra celeilalte
cutreieră, învingătoare, stelele.
Când statuia a redevenit întreagă
m-am privit într-o frunză
şi m-am văzut mai matur,
dar cu chipul tăiat de-o cicatrice albă
ca un tăiş subţire, de spadă
Rana durea blând, iluminându-mi fruntea,
şi-mi simţeam umerii atinşi
de zbaterea păsărilor pornite-n exod,
şi de aurul
unui septemvrie grav
Am aprins lampa unui măr

semnul de pe chip dispăruse
şi-am rostit ultimele sunete ale versului
început cu un anotimp în urmă.

poezie celebră de Gheorghe Tomozei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nemuritor si rece

O cavernoasă gură ce fălcile îşi frânge
De-ncheieturi ce varsă mereu noroi în vis,
Cu ochii roşi-n flăcări, în goana după sânge,
Pare un duh sau idol, îngrozitor proscris...

Chiar umbra sa-i otravă de viaţă şi mister,
Un aer respirându-l scâncim ca nişte prunci
Când totul este vrajă şi-un scutur până la cer,
În dâre se-adună din munţi sau din spelunci;

O inimă încuibată, pe-un ou al veşniciei,
Cu piscuri lungi de gheaţă ce i se scurg în vine.
Aţâţă-n el durerea, o boltă-a scârnăviei
Se blastămă şi-i teamă, îi teamă de-al său sine...

Noian de rele ceasuri aşteaptă să ferece
Şi alte inimi dară spre nemurirea rece!...

sonet de Vasile Zamolxeanu (14 februarie 2019)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de dragoste

Noaptea-n friguri se divide
când încă mai am gură să-mi las
sărutul pe degetele despletite,
întoarse-n oglinda lor de popas.
Şi oglinda e gură rănită
şi-n fiecare dinte te-arăţi,
ca o regină umbrită
de crenelurile unei roase cetăţi...
Oglinda în mărul ce eşti se înfige,
suc dulce îmi curge în barbă
dar zeama e sânge şi frige
şi după ce trece,
sunt iarbă...

poezie celebră de Gheorghe Tomozei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu literă...

de ce sunt?
oricum sunt literă de coş,
... gunoi
ultimul în listă
amânat, uitat, necorectat,
un text, un cuvânt...

degeaba am zgârâiat ecranul
prin peniţa butoanelor
lăcrimez acum
îmi pare rău că am fost
punct de întersecţie
în destin străin
am scris un cuvânt
nu merita, iubire
nu există
cuvinte care nu îşi au rostul
s-au întors
şi se uită hâd la mine
la coş cu tine!

poezie de Viorel Muha
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amprentă

pe verso
pune degetul înmuiat în curcubeu
nimeni nu va băga de seamă
îţi recunosc amprenta
ca pe o monedă nefalsificată
gust cuvintele invizibile
literă cu literă ştiu
pe o pagină albă
într-un surâs
se termină singurătatea

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

&

Eu sunt o literă oarecare A
Întind mâna şi mi-o strâng în pumn
O strivesc până la Z
Atunci apari Tu
Eşti o literă bărbătească după care suspină orice vocală
Cuvintele încep să rostească cuvinte noi

poezie de Zeciu Anca Cristina
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vulgata

Aproape că-mi părea dulce bătrâneţea
mâinii mele drepte
îngropate-n hârtii
până la osul frunţii.
Simţeam pe suflet
gustul înţelepţiei şi al duratei
când uriaşul idol de lut
mi-a umplut cu barba lui
ferestrele
spunându-mi în
vulgata
zeilor:
Stau numai o clipă,
să nu te sperii,
stau numai până
te naşti!

poezie celebră de Gheorghe Tomozei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altaïr

Peste oraşe, flăcări vibrânde. Nimb de forţă,
lumina recompune statui, pe bulevarde.
O omenească torţă conture vii împarte,
iar eu – sunt cel ce arde,
sunt însăşi noua torţă.

Cotidiene fulgere din stâlp în stâlp le-alung,
aprind în aer nevăzute ruguri,
când firele-mi se leagănă-n văzduhuri,
continuându-mi degetele mâinii –
şi în cuptoare roşii-apoi ajung,
stârnind pe lespezi dansul, cu talpa goală, -al pâinii...

Sunt sângele mişcării. Focul tânăr
cu ochii arşi de fum, de flăcări nins;
dar uneori, mi-apasă greu, pe umăr
arcade de scântei şi îngenunchi
şi pentru-o clipă numai, pare-nvins,
electricul meu trunchi...

Cândva, am să asfint de tot. Ştiu clipa.
Dar pot s-o întârzii, s-o-ndepărtez,
din trup smulgându-mi, în amurg, cântând,
pumnalele de wolfram, sângerând.

Pot să mă sting purtând în trup, ascunsă,
a dăruirii linişte
străină de adevărata moarte.

... Iar de mai pot s-aprind măcar o frunză
devin, în spaţii, steaua Altaïr
şi-ard mai departe, mai departe, mai departe!...

poezie celebră de Gheorghe Tomozei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec

Şi frunze calme, leagănă pe ape
tremurător calvar de funigei.
Peste surâsul tău şi peste pleoape
nu cade toamna, Gheorghe Tomozei.
Aprinzi pe buza florii care moare
sângele-amar, al soarelui învins.
şi cântul nu se trece-n întomnare
şi ochii tăi sunt beţi de necuprins...

poezie celebră de Gheorghe Tomozei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Învaţă-mă să rostesc!

La început era Cuvântul
Şi Cuvântul era la Dumnezeu
Şi Dumnezeu era Cuvântul.
Fatidic, simplu, mare adevăr,
Pe care oamenii nici acum nu-l înţeleg.
Dar Cuvântul era însuşi Creatorul!
Cum aş putea eu, parte dintr-o consoană,
Un sunet încă nedesluşit,
O adiere dintr-o literă scrisă cu sânge,
O slovă neterminată pe-un caiet de dictando
Să fiu cuvântul, cuvântul care zideşte?
Cum aş putea să m-adun,
Decât în rugăciune adâncă,
Să ţin cerul de torţi
Şi să-l implor pe Ziditor:
—Doamne, dă-mi sunetul care-mi lipseşte,
Dă-mi fiorul care m-ar preschimba,
Dă-mi jumătatea mea de slovă,
Fă-mă o literă întreagă!
Doamne, te rog, preschimbă-mă,
Preschimbă-mă în cerneala ce iese întreagă
din peniţa Cuvântului şi împrumută-mi,
Împrumută-mi,
Din strălucirea mată a unei vorbe!
Doamne, învaţă-mă să rostesc,
Pune în gura mea... cuvinte!
Fă limba mea un amalgam primordial,
O gaură neagră a universului,
O dimensiune paralelă,
Din care să iasă netulburaţi:
Norii gândului,
Petalele cuvintelor,
Muza poeziei,
Marama adorării,
Puterea tunetului,
Strălucirea stelelor,
Limba mamei,
Vocea interioară,
Cascada timpului,
Filele de carte,
Vibraţiile iubitei,
Sărutul copilului,
Copitele cailor celeşti,
Frumuseţea pământului!
Doamne, te rog: Învaţă-mă să rostesc!

poezie de Gheorghe A. Stroia (25 august 2010)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astăzi am ars totul...

... literă cu imagine
cheia şi aerul subţire
Merge... cât costă - ai spus
cu roţile prin mulţumesc
Zăpada creşte peste cer
Uitarea sufocă iarba
în starea de embrion
iar unghiile subţiri
zgârie celulele
până la nucleu Efin

Tăcerea este liberă
să scrie pe tălpi

poezie de Ileana Popescu Bâldea din Extrasenzorial
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urmuz se re-varsă-n Univers: literă după literă, personaj după personaj.

Costel Zăgan în Lecturi perpendiculare (1999)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!