Noiemvrie

În lâncedul soare de-amiază, grădina
Îşi zvânta din brazde noroiul, şi cum
Nu-i nimeni să-i cate răcoarea acum,
Dar zborul de cioare îi cată hodina.
În mâlul ce scade vâscos, fumegând,
Mai luptă cu moartea o iarbă, o floare,
Cu frunze cernite-n sinistră coloare
A negrului muced — ce-ţi intră în gând
Mai muced, mai negru decât e în fire.
Sus ciorile negre, jos mucedele flori!

O, unde eşti, creangă de-april, să-mi improri
Ferestrele vieţii cu verdea-ţi lucire
Şi unde eşti, iarbă cu fragedul fir,
În gânduri să-mi intri cu haina ta nouă,
Şi proaspăt scăldată în bobul de rouă,
Ce-n suflet răsfrânge lumini de safi

poezie de Noiemvrie - Elena Farago
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noiemvrie

În lâncedul soare de-amiază, grădina
Îşi zvânta din brazde noroiul, şi cum
Nu-i nimeni să-i cate răcoarea acum,
Dar zborul de cioare îi cată hodină.
În mâlul ce scade vâscos, fumegând,
Mai luptă cu moartea o iarbă, o floare,
Cu frunze cernite-n sinistră coloare
A negrului muced — ce-ţi intră în gând
Mai muced, mai negru decât e în fire.
Sus ciorile negre, jos mucedele flori!

O, unde eşti, creangă de-april, să-mi improri
Ferestrele vieţii cu verdea-ţi lucire
Şi unde eşti, iarbă cu fragedul fir,
În gânduri să-mi intri cu haina ta nouă,
Şi proaspăt scăldată în bobul de rouă,
Ce-n suflet răsfrânge lumini de safir.

poezie celebră de Elena Farago
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, unde eşti, creangă de-april, să-mi improri ferestrele vieţii cu verdea-ţi lucire...

Elena Farago în poezia, Noiemvrie
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

E-aproape toamna

E-aproape toamna şi mereu mă cată
O nouă elegie să-mi inspire,
Mă simt precum o frunză legănată
În vântul cel lipsit de păsuire;

Am fost şi mugur şi lăstar odată,
M-a poleit a vieţii strălucire,
E-aproape toamna şi mereu mă cată
O nouă elegie să-mi inspire;

Ştiu că şi iarna va veni îndată,
Dar pentru asta n-o să-mi ies din fire,
Mai gust un vin sau mai admir o fată
Şi mai evoc, în gând, o amintire.

E-aproape toamna şi mereu mă cată.

rondel de Marius Coge
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe unde eşti?

Pe unde eşti, iubito, pe care-a lumii parte,
Ne vede, oare, luna, odată pe-amândoi?
Privim aceleaşi stele, suspini şi tu în noapte,
Ţintind cu ochii trişti spre visul de apoi?

Pe unde eşti, iubito, pe ce tărâm de basm,
Pe unde-ţi umblă paşii, ce flori ţi se supun?
Mai ştii să pui în vorbe acel entuziasm,
Acel fierbinte patos ce mă făcea nebun?

Pe unde eşti, iubito, prin care emisferă,
Din ce-ţi mai faci cununa? Din flori de portocal?
Ce-ţi dăruieşte timpul, iar clipa ce-ţi oferă,
Ai mai umplut, ca mine, cu lacrimi un pocal?

Pe unde eşti, iubito, te mai apasă dorul,
Sunt mările albastre sub arzătorul soare?
Trecutu-i muribund, pe moarte-i viitorul,
Privesc pe geam afară, începe o ninsoare...

poezie de Ion Apostu
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce mult aş vrea

Aş vrea să fiu o stea
Pe care s-o priveşti,
Întreaga viaţa ta
Aş vrea să mă iubeşti.

Aş vrea să fiu o apă
Pe care tu o bei,
Aş vrea să-mi fii aproape
Mereu în ochii mei.

Aş vrea să fiu cocorul
Ce-n toamnă îl petreci,
Să-mi continui zborul
În iarna lumii reci.

Aş vrea să fiu albina
Pe care o admiri,
Aş vrea să fiu grădina
Plină cu trandafiri.

Aş vrea să fiu o stea
Să ies de după nori...
Ce mult, mult aş vrea,
O viaţă în culori.

Aş vrea să fiu un soare
Să ştiu pe unde eşti,
Aş vrea să fiu o floare,
Care mereu înfloreşti.

Aş vrea să fiu răşina
Pe care o miroşi,
Aş vrea să fiu lumina
În ochii tăi frumoşi.

Aş vrea să fiu un sfeşnic
Mereu să te veghez,
Să fii cu mine veşnic...
Aşa vreau eu să visez.

poezie de Eugenia Calancea (7 decembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

De unde eşti?

De unde eşti, de unde ai apărut,
Femeie minunată cu zâmbet însorit,
Spune-mi din ce poem ai coborât,
Şi de ce în suflet mi te-ai cuibărit?

Căci iată, sufletul mi l-ai umplut,
Cu mii de gânduri şi speranţe,
Şi inima îndrăgostită a început,
Să-mi cânte numai ode şi romanţe.

Prin vene îmi curge fericirea,
Simt inima pulsând cu bucurie,
De câte ori îţi întâlnesc privirea,
Sau te aud rostind câte-o dulcegărie.

De unde eşti, de unde ai apărut?
Spune-mi, te rog, că nu eşti doar un vis,
Că în sufletu-mi de când te-ai pogorât,
Mi-ai transformat infernu-n paradis.

poezie de Paul Aelenei din Primăvara Cuvântului (2018)
Adăugat de Diana Iordachescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe unde eşti?!

Pe unde eşti când zori de zi se crapă,
Când gura mea pe buza ta se-adapă?!
Pe unde eşti când ceru-i plin de stele,
Când ţi-as zidi din ele-n cer castele?!

Pe unde eşti în nopţi cu lună plină,
Când mă îmbrăţişai ca o glicină?!
Pe unde eşti când rupt de oboseală,
Mi-aş pune capul lin în a ta poală?!

Pe unde eşti când mor de dor şi jale
Şi leac mi-ar fi să-ţi strâng coapsele tale?!
Pe unde eşti când gândul mi-e la tine
Şi-s bântuit de îndoieli haine?!

Pe unde eşti când sufletul mi-e frânt
Şi-alerg ca un nebun şi mă frământ?!
Pe unde eşti când vreau, la miez de noapte,
Sărutul tău cu gust de piersici coapte?!

Pe unde eşti, c-aş bea cu tine seva
Ce-n cupe ne-a turnat-o Kamadeva?!
Pe unde eşti când viaţa mea-i o luptă
Şi timp perfid din trupul meu se-nfruptă?!

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Bolta-şi răsfrânge straiul peste brazi (2019)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Devenire

Poate-am fost cândva o floare,
Răsărită în ţărm pustiu
Poate-am fost rază de soare,
Într-un veac ce nu-l mai ştiu.
Poate-am fost un strop de rouă
Pe un fir de iarbă verde
Răsărit sub lună nouă
Cugetele să-mi dezmierde
Har divin să se coboare
Peste flori şi peste raze,
Din smaralde şi topaze.

poezie de Ştefan Ciuculescu din Cuget nemuritor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe această lume în care nu aveam ce căuta

nu mai vreau decât un colţ întunecat
de unde să-mi chem moartea ca pe o binecuvântare
cu o jumătate dintr-o lacrimă amară o să plătesc cucul
să-mi cânte alintat balada impară a cuiburilor străine
cu ce mi-a rămas din toată bucuria florilor de cais
o să răsfăţ câmpiile sub care îmi vor creşte munţi din suflet
aşa ca să aibă cărarea neumblată unde căuta vârful
apoi ca şi când aş număra invers toate stelele necăzute
o să-mi numesc gândurile iarbă
şi le voi cosi dimineaţa
înainte să-mi cânte toţi greierii a dincolo
pe această lume în care nu-mi găsesc locul
o să-mi dau şi jumătatea dulce din lacrimă
pe un cântec de privighetoare
cât să-mi crească înapoi tăcerea

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngheţ de-atâta dor...

pe sub haina mea de piele intră frig şi îmi e frig,
nu mai eşti să-mi fii acolo, îmi e dor şi-n gând te strig,
tu-mi erai căldura verii, erai focul arzător,
nu-mi păsa de am pe mine, haina mea de călător...

acum vântul mă pătrunde şi îngheţ de-atâta dor,
mă simt mort în trup cu sânge, curge parcă-i stătător,
mă simt trist şi mi-aud paşii, paşii tăi nu-i mai aud,
pomii, florile mă-ntreabă, unde eşti, ce ţi-am făcut?

ce răspuns să le dau, doamnă, nici nu ştiu de ce-ai plecat?
ai stat prea puţin, o toamnă, şi-acum sunt un disperat
când credeam că-mi eşti jumatea inimii din pieptul meu,
te-ai topind cu tot cu noaptea şi-acum tremur, tremur rău

mă petrec cu tot cu luna şi constat că haina mea
mi-e iubită totdeauna şi mă strânge cum vrea ea,
o bate vântul şi ploaia dar nu pleacă undeva,
mă urmează răzuită, pe la gât e mucava

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Condiţional

Gândesc.
Ar fi bine să-mi fii
De unde nu mi-e.
Să-mi aduni de unde scad
Şi să-mi aprinzi din zbor
Ce sting...
Gândesc.
Aduc.
Ar fi simplu să-ţi dau
De unde n-am.
Să-ţi cânt de unde n-aud
Şi să-ţi strâng din suflet
Ce nu poţi...
Aduc.

Simt.
Ar fi frumos să vii
De unde nu mergi.
Să poţi de unde nu vrei
Şi să iubeşti din mine
Ce nu am.
Simt.

Chem.
Ar fi tu să strigi,
De unde nu vin,
Ar fi eu să strâng de unde nu eşti
Şi să iau din tine
Ce nu sunt.
Chem.

poezie de Gabriela Chişcari (21 mai 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roua

Pe iarba verde nouă,
Căzut-au picături de rouă.
Rotunde, pline, lucitoare,
Parca-r fi margăritare.

Am eşit să le culeg,
Ca să-mi fac un obereg.
Le înşir pe-o lungă aţă,
Chiar în zori de dimineaţă.

Ca să-mi fie cu noroc,
Am pus şi din busuioc.
Busuioc din ţări străine,
Bazilic cu frunze fine.

Ziua azi e cu mult soare,
Hai să-i dăm pic de valoare.
Iarba de acum e creaţă,
Vă spun buna dimineaţă.

Analizând un strop de rouă,
Am văzut pe frunze plouă,
Ploae fără asemănare,
Plouă cu margăritare.
Vă salut din depărtare...
Aprilie 2019

poezie de Ludmila Maciuga
Adăugat de Ludmila Maciuga
Comentează! | Votează! | Copiază!

Camelia

A ieşit în zori o fată, având rochia brodată
şi încinsă la mijloc cu un fluture de in
când pe frunze mai era lacul cerului senin.
Cum din fire-i râzătoare,
se opri să stea de vorbă
în grădină cu o floare:
unele în cuib de rouă, alte nalte cât un munte.
Însă una-i prea cochetă: are guler de satin,
împlinit cu fagur roşu.
Mai văzu aşa minune altădată la bunici
când pe gard cânta cocosu' -
ea făcea căsuţe-n şir printre ierburi la furnici.
Dar cum mâna mică îi scapă,
se-nţepă pe negândite într-un mugure de spin...
Vai, ce chin!
- îşi zise-n sine.
Poate vrea un strop de apă,
de mă-mpunse aşa tare firul greu de mărăcine.

Pe o frunză de cleştar un gândac abia-şi ridică
silueta de cărbune,
o furnică
se opri ca să-şi şteargă fruntea udă, ochii tulburi de tăciune.
Soarele adânc se scaldă într-o tufă violetă;
ce e drept e prea măruntă, dar din fire e cochetă.
Se ridică în lucire evantaiele de nalbă,
rochii roşii de zorele
rotesc salbă peste iarbă.
Ca o floare printre ele,
fata-şi potriveşte gheata. Visătoare, ea întreabă:
- Dar ce floare este, mamă?
Am trecut şi ieri pe aici, însă n-am băgat de seamă.
E camelia cea albă...
- Dar Camelia sunt eu... Cum să fiu eu, mamă, floare?!
N-am nici frunze,
n-am petale.
Şi trecu prin alte rânduri,
coborâtă printre gânduri...

Ceasul bate miezu-nopţii şi Camelia tresare,
respirând adânc - visează
cum furtuna s-a iscat şi din soare
smulse o rază;
ciorile înfruntă cerul.
Câte flori avea cu dânsa,
vântul îi goli panerul.
Dar cum mama era trează,
îi cuprinse fruntea albă şi în gânduri se ruga,
visul nopţii i-l veghea să nu-i frângă ramura
vântul cel întunecat ce din basme a scăpat.
Telegarul cât o stâncă,
fruntea naltă îi asudă;
numai sta cât să audă,
că în noaptea cea adâncă
zmeul este la hotar.
Şi porni ca să-l adune sub copitele-i de jar.

Nalţă-te de zor spre stele,
urcând podul de aramă!...
Păzitorii se rotesc, vântu-n cuiburi îl lovesc;
praf şi pulbere s-alege de necazuri şi de rele.
Mama-n şoaptă o îndemnă:
- Urcă, fata mea, mai urcă până treci de nouă stele,
unde e copilărie, unde îngerii adie
lirele în cântecele...
Dar deodată-n sânul nopţii se ivi palat de soare.
Şi vibrând în cântec vine o ileană-cosânzeană
cu năftamă de cicoare
şi condurii de sulfină,
- Hai, copilă, şi te prinde de o rază de lumină!
Oi ruga un şir de fluturi
visul negru să ţi-l spele.
Nemurirea să te cânte,
floare mândră a nopţii mele...

poezie de Ştefan Radu Muşat din Planeta poveştilor, Ed. Universitară, Bucureşti - 2021, Antologie de literatură pentru copii (19 ianuarie 2018)
Adăugat de Camelia Sava - Mărgean
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde eşti, timp?

Am greşit
nelăsând iubirea să curgă
asemenea unui fluviu...

Unde eşti, Timp?

Întoarce-te şi lasă-mă
să-mi ispăşesc pedeapsa!

poezie de Elena Liliana Popescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Graţie

Te-am căutat pe aleile vieţii plină cu flori
Şi am descoperit că eşti rarisimă floare,
Mi-ai pus, ca o petală, surâsul în inimă,
Ţi-am dăruit, simbolic, o rază de soare.

Mi-ai umplut visul cu farmecul tău,
Mi-ai mângâiat zilele pudrate cu lumină,
Mi-ai potrivit ochelarii la ochi
Ca să văd cum trec, pas cu pas, în rugină.

Acum ne pregătim să mergem împreună
Într-o călătorie fără destinaţie,
O să lăsăm ochelarii în iarbă copiilor
Să ne petreacă în rouă cu graţie.

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Mă simt ca un înger crescut la sânul tău
şi miros a iarbă proaspăt cosită
când îmi scutur părul
fără să-mi pese
că moartea îmi suflă în ceafă:

atât de frumos bate ceasul vieţii...

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grădinare, unde eşti?

E o arşiţă cumplită.
Grădinare unde eşti,
Să-mi uzi dragostea-nflorită
Şi să ţesem vii poveşti?

Doamne, dă un strop de ploaie
Sau trimite-mi grădinarul,
Care toată ziua cântă,
Să ridice stăvilarul!

Să-mi ude la rădăcină,
Trandafirul meu curat!
Floarea dragostei-lumină
Să-mi respire ne-ncetat!

poezie de Ioana Voicilă Dobre
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grădinare, unde eşti?

E o arşiţă cumplită.
Grădinare unde eşti,
Să-mi uzi dragostea-nflorită
Şi să ţesem vii poveşti?

Doamne, dă un strop de ploaie
Sau trimite-mi grădinarul,
Care toată ziua cântă
Să ridice stăvilarul!

Să-mi ude la rădăcină,
Trandafirul meu curat!
Floarea dragostei-lumină
Să-mi respire ne-ncetat!

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Secvenţe în alb şi negru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pansament

Să-mi fii o creangă de măslin
Ce să umbrească soare mut,
Să mă atingi tandru şi lin
Pe sufletul necunoscut...

Să mă ridici din ape tulburi
Unde am plâns prea multe ere,
Să mă aşezi pe cei doi vulturi
Ce să mă poarte spre avere...

Să-mi fii un cântec de mătase,
Care aleargă pe câmpii...
Cascadă pentru inimi arse
Balsam ales rănilor vii.

Să-mi dăruieşti ceva din tine,
Din timpul tău ce îl iubeşti...
Să laşi minutele prea pline
Să-mi spună cât de bun tu eşti.

Să-mi fii un pansament pe rană,
Născut din inima ta blândă...
Ce m-a iubit mereu în taină
Şi-acum mi-arată, mă inundă...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvara-n crâng

Cu frunze negre, cu flori de soc,
Mă ţine primăvara-n loc,
În crângul mic pe care-l ştii
Cu dragostile fumurii.

De iarbă crudă şi de lut
Mi s-a făcut dor neştiut,
Obrazul la pământ l-am pus
Să-mi amintesc de-un dor apus.

Dar altcum inima-i zvâcnea,
Pământului, sub faţa mea,
Îndepărtate ţări şi ape
Veneau din toate, mai aproape.

Am pus urechea la pământ,
Să prind o pulbere de cânt,
Dar firul mic, ca de vioară,
Un cântec larg mi-l împresoară.

De sub culcate ierburi, iată,
Dă zvon ţărâna zbuciumată,
Tovarăşi mulţi, în marşuri grele,
Din ţări cu scrâşnet de zăbrele.

Cu faţa-n iarbă, la pământ,
Mă ţine crângul fremătând,
Nu crângul mic, pe care-l ştii
Unde-aşteptam demult să-mi vii,

Ci crângul tot unde ne-ncape
Şi dor, şi pasăre, şi ape,
Nu primăvara ta şi-a mea,
Mai firavă ca lacrima,

Ci cântul larg ce ne-nfăşoară
Plapânda strună de vioară,
Ci hora soarelui şi-a lunii
Cu toată primăvara lumii.

poezie clasică de Maria Banuş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!