Camelia

A ieşit în zori o fată, având rochia brodată
şi încinsă la mijloc cu un fluture de in
când pe frunze mai era lacul cerului senin.
Cum din fire-i râzătoare,
se opri să stea de vorbă
în grădină cu o floare:
unele în cuib de rouă, alte nalte cât un munte.
Însă una-i prea cochetă: are guler de satin,
împlinit cu fagur roşu.
Mai văzu aşa minune altădată la bunici
când pe gard cânta cocosu' -
ea făcea căsuţe-n şir printre ierburi la furnici.
Dar cum mâna mică îi scapă,
se-nţepă pe negândite într-un mugure de spin...
Vai, ce chin!
- îşi zise-n sine.
Poate vrea un strop de apă,
de mă-mpunse aşa tare firul greu de mărăcine.

Pe o frunză de cleştar un gândac abia-şi ridică
silueta de cărbune,
o furnică
se opri ca să-şi şteargă fruntea udă, ochii tulburi de tăciune.
Soarele adânc se scaldă într-o tufă violetă;
ce e drept e prea măruntă, dar din fire e cochetă.
Se ridică în lucire evantaiele de nalbă,
rochii roşii de zorele
rotesc salbă peste iarbă.
Ca o floare printre ele,
fata-şi potriveşte gheata. Visătoare, ea întreabă:
- Dar ce floare este, mamă?
Am trecut şi ieri pe aici, însă n-am băgat de seamă.
E camelia cea albă...
- Dar Camelia sunt eu... Cum să fiu eu, mamă, floare?!
N-am nici frunze,
n-am petale.
Şi trecu prin alte rânduri,
coborâtă printre gânduri...

Ceasul bate miezu-nopţii şi Camelia tresare,
respirând adânc - visează
cum furtuna s-a iscat şi din soare
smulse o rază;
ciorile înfruntă cerul.
Câte flori avea cu dânsa,
vântul îi goli panerul.
Dar cum mama era trează,
îi cuprinse fruntea albă şi în gânduri se ruga,
visul nopţii i-l veghea să nu-i frângă ramura
vântul cel întunecat ce din basme a scăpat.
Telegarul cât o stâncă,
fruntea naltă îi asudă;
numai sta cât să audă,
că în noaptea cea adâncă
zmeul este la hotar.
Şi porni ca să-l adune sub copitele-i de jar.

Nalţă-te de zor spre stele,
urcând podul de aramă!...
Păzitorii se rotesc, vântu-n cuiburi îl lovesc;
praf şi pulbere s-alege de necazuri şi de rele.
Mama-n şoaptă o îndemnă:
- Urcă, fata mea, mai urcă până treci de nouă stele,
unde e copilărie, unde îngerii adie
lirele în cântecele...
Dar deodată-n sânul nopţii se ivi palat de soare.
Şi vibrând în cântec vine o ileană-cosânzeană
cu năftamă de cicoare
şi condurii de sulfină,
- Hai, copilă, şi te prinde de o rază de lumină!
Oi ruga un şir de fluturi
visul negru să ţi-l spele.
Nemurirea să te cânte,
floare mândră a nopţii mele...

poezie de Ştefan Radu Muşat din Planeta poveştilor, Ed. Universitară, Bucureşti - 2021, Antologie de literatură pentru copii (19 ianuarie 2018)
Adăugat de Camelia Sava - Mărgean
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărut mâna, Mamă Floare..

Mândra floare de sulfină,
Plecă dis-de-dimineaţă
Cu o veche mandolină
La serbarea din colină.

Fiindcă-i neam cu altă floare
Are casa mai la vale,
Iar surorile ei, două,
Sună-n clopoţei de rouă.

Floricica se opri,
Cu tulpina-n poartă bate:
– Sărut mâna, Mamă Floare:
Uită-te cât sunt de mare!

În căsuţa din colină,
Ceasul bate în surdină
Şi vesteşte-n grabă mare.
Că e noapte la hotare.

Veni noaptea cea albastră,
Însă floricica noastră
Prinse Luna de spinare
Şi urcă în Caru ' Mare.

poezie de Camelia Opriţa din WordPress.com, Poezii pentru copii (2020)
Adăugat de Dobrin Filip
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul şi Norul

Dormitând în lună plină
nori răzleţi la unison,
tremură din rădăcină
în oglinzi de lacuri negre.
Şi cum orizontul nopţii nu mai este uniform,
tresar glasuri ascuţite
în frunzişul unui pom.
Lunecă o rază moale
din pământuri adormite.
Răsar două... patru... nouă,
şi ţâşni un râu de soare;
cerul creşte mai cu seamă
urcând Luna printre stele
pe drumeaguri de aramă.
Apoi piere.
Sfârşesc umbrele bizare
în explozii
de culoare.
Soarele greoi şi rece largul cerului deschise.
Dimineaţa se revarsă
ca un vis în alte vise.

Şi porni la drum să vadă câteva privighetori
care nalţă-n depărtare glasuri line de viori.
Intră-n ierburi de argint, urcă-n flori de mărgărint;
se opri la alte două,
limpezindu-şi faţa albă
cu un bob de rouă - două
într-un cuib adânc de flori.
Cum îi prinse mijlocelul un cojoc firav de nori,
e mai falnică pe luncă.
Apoi creşte şi tot urcă
în mătasea cerului,
dispărând ca o nălucă.

Roiesc fluturi şi furnici în căruţe îndesate:
cară sacii cu merinde şi ulcioare cu nectar,
cară roade aromate şi grăunţe pe jumate.
Ba tocmiră lăutar
să deschidă sărbătoarea
în palatul de verdeaţă.
Având guler de cleştar,
(ce e drept, un pic semeaţă)
se înalţă mândră floarea
fiind din neamul de cicoare.
Păpădia-Plutitoarea
coborî din spic pitic...
Iată a început serbarea!
Vin albine din pădure cu cerceii grei de mure
şi brăţări de sălcii sure:
au polen la cingătoare
şi conduri de aur moale.

Soarele pe deal petrece pe un jilţ de sunătoare;
trecu lunca jos în vale pe la sălcii plângătoare,
pârjolind copaci şi ierburi,
macii roşii din răzoare.
În arşiţa singulară
nuanţele s-au ofilit.
Totul este încremenit de atâta zăpuşeală:
nu mai cântă pitpalacul,
nu mai este vânzoleală.
De departe dintre dealuri
vine-n valuri de argint -
e pârâul: curge agale şi şopteşte printre maluri.
Şi albeşte piatra-n apă când în zare se arată
păsări mitice venind
din adâncuri
de-altădată.

Se porni ca din senin vânt subţire către vale,
răscoleşte ierburi crude, printre vârfuri şuierând.
Năvăleşte spre câmpie,
se pogoară în rafale,
flori mărunte încurcând
într-un ghem de păpădie.
Naltul cerului răsună;
zdruncinând pământu-adună
peste floarea câmpului
straie negre de furtună.
Alte umbre întunecate
au ieşit dintr-o cetate, care – iată – se destramă
în schelete de aramă.
Şi zburând în solzi de ape
păsări valmeş adunate se reped către lumină.
Aripile sfârtecate
pe mirişti sunt aruncate.

Într-un colţ de luminiş, răsărită din verdeaţă,
se zăreşte alergând către dulcea libertate
o vioaie mogâldeaţă:
copilaş cu flori în braţe şi cu plete încurcate.
Se opri. Scrutează cerul care curge-n râu de pene.
Două păsări grandioase stau în coama dealului.
Una albă se aşterne
pe deasupra grâului:
are trupul lung de scamă de culoarea vântului.
Lăsă florile să curgă din mânuţe răsfirate
şi fugi prin spice aspre, biciuit pe obrăjori,
către pasărea măiastră.
O văpaie–n fir de ape
o nălţă aşa deodată
într-un labirint de nori.

Pretutindeni cerul curge, soarele-i demult apus.
Gust amar lăsat de clipă în privirea-i necăjită
dupa norul ce s-a dus.
Cu suflarea chinuită,
inocent, rosti în sine:
Unde- i pasărea măiastră?
Nu se vede... Nu mai vine?!
Dar în ochi cârpiţi cu vise
se arată argintie,
înălţându-se din fân,
o fantasmă însufleţită de o aripă de fum;
trecu dealul înspre vie,
răsunând în glasuri stinse:
''Unde eşti copilărie?...''

poezie de Ştefan Radu Muşat din Constelatii Diamantine nr.30-2013 (10 ianuarie 2009)
Adăugat de Ştefan Radu Muşat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea...

Aş vrea să fiu o pasăre-n zbor,
Sau frunza purtată de vântul uşor...
Aş vrea să fiu o dulce adiere,
Sau poate din stupi a albinelor miere.
Aş vrea să fiu mireasma din flori,
Un fir de iarbă, ori roua din zori.
Aş vrea să fiu o gingaşă floare,
Nisip, curcubeu, sau apa din mare.
Aş vrea să fiu o gâză, ori furnică,
Un fluture, peşte, sau chiar rândunică.
Aş vrea să fiu apă de ploaie,
Un lup, sau chiar doar o blândă oaie.
Aş vrea să fiu lumină, sau nor,
O rază de soare, un gând călător...
Aş vrea să fiu pom, piatră sau stâncă,
Un munte semeţ, sau marea adâncă.
Aş vrea să fiu o stea de pe cer,
Soarele, luna, sau un vis efemer.
Aş vrea să fiu spicul de grâu,
Izvorul limpede, fluviu, sau râu.
Aş vrea să fiu zâmbet, culoare,
Cântec, iubire, sau strigăt, chemare.
Aş vrea să fiu toamnă sau vară,
Iarna cea albă, sau chiar primăvară.
Aş vrea să fiu ori cer, ori pământ,
Sau toate deodată, însă nu sunt...

poezie de Cornelia Georgescu din În căutarea omului (2005)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Floare de cireş

Floare albă de cireş
Floarea primăveri calde
Prin mirosul tău trimiţi
Zâmbete şi bună stare.
Printre frunze verzi căzute
Ciripit de turturele,
Îşi fac cuibul câte zece
Şi-alte zece dorm la soare.
Când o boare de vânt bate
Se desprinde câte-o floare
Ce se duce-n depărtare
Mesager prin lumea mare.
Fluturi roz şi mov duc mierea
De pe flori aduc polenul
Pregătind cu multă grabă
Cireşica să apară.
Luna mai e luna voastră
Flori de primăvară albă.

poezie de Miriam Nadia Dăbău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rădăcini şi soare

Eram în vremea lui April
o ciocârlie ridicată peste viaţă şi moarte
o floare, un tril,
un imn
venit de departe,
un copil,
o frunză
ca un zmeu de pânză.

Ţineam cu o mână
păpuşa de lână
pe drum neumblat,
plângeam, mamă,
cât te-am căutat.
Mă muşca pământul
plin de mărăcini,
mă-ntâlneam cu vântul
venit din vecini.
Eram în vremea lui April,
voiam să fiu mare,
când copil...
Ce timpuri călătoare,
mamă, rădăcini
şi soare.

Săream într-un ochi de apă,
în ghete să-mi încapă
ploaia, cerul, norul, vântul
printre care şi pământul.
Erau timpuri călătoare
şi-aveam frunze-degetare,
mamă, rădăcini
şi soare.

camelia opriţa / 19 / octombrie / 2019

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu şi câteva ierni pictate

Câteva ierni pictate cu dragoste,
câteva ierni de sentimente frapante.
Fire nostalgică, empatică şi caldă
visătoare incurabilă totodată.
Mă uit la fluturi, flori şi stele
Care-i diferenţa dintre ele?
Tăcerea mea vorbeşte...
Acum, de un dor nemărginit.
Ah, copilărie floarea mea de dor,
unde te-ai ascuns? În care colţişor?
Unde-i copilul de altădată?
Pur ca un bob de rouă, ca o floare îmbujorată
cu praf de stele presărată...
Dau buruienile pline cu otravă de-o parte,
te caut cu auzul, cu vederea, ostenită de puteri
n-am dat de tine nicăieri.
Dar, aud un murmurat,
vântul îmi şopteşte tainic:
"Copilul pe care-l cauţi nu e pierdut,
este adânc în sufletul tău ascuns!"
Jocurile, poveştile cum au trecut,
De n-am ştiut şi nu am priceput?
Acum tac şi cu regretat constat
că am găsit ce nu trebuia căutat...

poezie de Daniela Fărtăiş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu şi câteva ierni pictate ✍

Câteva ierni pictate cu dragoste,
câteva ierni de sentimente frapante.
Fire nostalgică, empatică şi caldă
visătoare incurabilă totodată.
Mă uit la fluturi, flori şi stele
Care-i diferenţa dintre ele?
Tăcerea mea vorbeşte...
Acum, de un dor nemărginit.
Ah, copilărie floarea mea de dor,
unde te-ai ascuns? În care colţişor?
Unde-i copilul de altădată?
Pur ca un bob de rouă, ca o floare îmbujorată
cu praf de stele presărată...
Dau buruienile pline cu otravă de-o parte,
te caut cu auzul, cu vederea, ostenită de puteri
n-am dat de tine nicăieri.
Dar, aud un murmurat,
vântul îmi şopteşte tainic:
"Copilul pe care-l cauţi nu e pierdut,
este adânc în sufletul tău ascuns!"
Jocurile, poveştile cum au trecut,
De n-am ştiut şi nu am priceput?
Acum tac şi cu regret constat
că am găsit ce nu trebuia căutat.....

poezie de Daniela Fărtăiş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinţesa De Iasomie

Florile de păpădii
Îşi făcură pălării
Din mătăsuri albe, şic,
Şi din fir de borangic.

Una-i dulce ca o rază
Şi adesea se visează
Zână, preafrumoasă fată,
Răsărită-n val de apă.

Dar cum galbenă-i chilia,
Se trezeşte păpădia
Cu un fluture albastru
Şi tăcut ca un sihastru.

Şi acesta o mângâie
Cu mânuţe şi călcâie.
Păpădia iar tresare
Când se vede miez de soare.

Îi e dat acum să fie
Prinţesa De Iasomie
Sub o tufa naltă, albă
Unde soarele-o desmiardă.

Mai târziu, la asfinţit,
O furnică a-ndrăznit
Şi-şi făcu culcuşul moale
În inima de petale.

Nu vă spun ce a visat,
Dar furnica e-mpărat
Cu coroană aurie
Şi pietre de iasomie.

Păpădie, iasomie,
Vreţi să-mi spuneţi ceva mie?
Care-i zână, care-i stea,
Ca să scriu povestea aşa.

camelia opriţa

poezie de Camelia Opriţa din Poveşti din Călimară
Adăugat de Ioan Maria Ioan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Floarea

Dintre miile de flori care mi-au ieşit in cale,
Eu pe tine te-am ales intr-un răsărit de soare!

Mâna-mi tremură pe frunză, să te rup nu mă indur
Fără tine mai departe nu pot a porni la drum....

Si rămân să-ţi sorb nectarul cu dulceaţa din petale
Să iţi simt parfumul proaspăt, noaptea când este răcoare!

Floare gingaşă in iarbă, lângă tine vreau să dorm,
Si-n miros de fân sub stele, greieri vor cânta in cor!

Nu te rup floare minune.... fără tine-n univers,
Ce rost ar avea poetul când va scrie al său vers?

poezie de Doina Bonescu din Buchet de gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Ce dulce eşti când porţi maramă!
Eşti chiar cea mai frumoasă mamă,
Din toate câte sunt pe-acest pământ.
Ce drag îmi este chipu-ţi sfânt!

Mamă,
Eu sunt doar o mică floare,
În frumoasa ta grădină.
Tu eşti cel mai mândru soare,
Care mie-mi dă lumină.

Mamă scumpă, chip blajin,
Azi, în plină sărbătoare,
În faţa ta adânc mă-nchin,
Şi-ţi aduc în dar o floare.

Chipul tău, măicuţă bună,
În tot locul mă-nsoţeşte.
Şi veghind sub clar de lună,
El de rele mă păzeşte.

Acuma, când intru-n viaţă
Tu mă luminezi mereu.
Îmi dai o bună povaţă
Ca să luminez şi eu.

Mamă,
Îţi urez prin vremi să treci
Ani la număr, nouăzeci!
În viaţă multă, multă sănătate!
Fericire şi noroc în toate!

poezie de Dumitru Delcă (10 februarie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinţesa De Iasomie

Florile de păpădii
Îşi făcură pălării
Din mătăsuri albe, şic,
Şi din fir de borangic.

Una-i dulce ca o rază
Şi adesea se visează
Zână, preafrumoasă fată,
Răsărită-n val de apă.

Dar cum galbenă-i chilia,
Se trezeşte păpădia
Cu un fluture albastru
Şi tăcut ca un sihastru.

Şi acesta o mângâie
Cu mânuţe şi călcâie.
Păpădia iar tresare
Când se vede miez de soare.

Îi e dat acum să fie
Prinţesa De Iasomie
Sub o tufa naltă, albă
Unde soarele-o desmiardă.

Mai târziu, la asfinţit,
O furnică a-ndrăznit
Şi-şi făcu culcuşul moale
În inima de petale.

Nu vă spun ce a visat,
Dar furnica e-mpărat
Cu coroană aurie
Şi pietre de iasomie.

Păpădie, iasomie,
Vreţi să-mi spuneţi ceva mie?
Care-i zână, care-i stea,
Ca să scriu povestea aşa.

vezi mai multe poezii de: Camelia Opriţa

poezie de Camelia Opriţa din Cartea pentru Copii – Poveşti din Călimară, Revista Constelaţii Diamantine nr. 8 (120) August 2020 (27 noiembrie 2002)
Adăugat de Vlad Tudor
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rădăcini şi soare

Eram în vremea lui April
o ciocârlie ridicată peste viaţă şi moarte
o floare, un tril,
un imn
venit de departe,
un copil,
o frunză
ca un zmeu de pânză.

Ţineam cu o mână
păpuşa de lână
pe drum neumblat,
plângeam, mamă,
cât te-am căutat.

Mă muşca pământul
plin de mărăcini,
mă-ntâlneam cu vântul
venit din vecini.

Eram în vremea lui April,
voiam să fiu mare,
când eram copil...
Ce timpuri călătoare,
mamă, rădăcini
şi soare.

Săream într-un ochi de apă,
în ghete să-mi încapă
ploaia, cerul, norul, vântul
printre care şi pământul.
Erau timpuri călătoare
şi-aveam frunze-degetare,
mamă, rădăcini
şi soare.

poezie de Camelia Opriţa din revista Plumb nr. 169 – Aprilie 2021 - revista U.S.R. Bacău
Adăugat de Ileana Vasiliu -Odobescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flori pentru domniţă

Flori pentru domniţă

La castelul dintre brazi, cel ce-i construit pe stâncă,
Pe sub cerul înstelat, luna-l luminează încă.
De-l priveşti din depărtare totul pare amorţit,
O bucată de poveste, numai bună de citit,
Dar dacă urmezi cărarea care duce la castel
Ai s-auzi, de te apropii, cum cântă un menestrel.
Şi acum, ca altă dată, a venit din depărtare
S-o încânte pe domniţă fiindcă azi e sărbătoare,
Mai ales că-i singurică şi pentru că e ziua sa
Ce dar poate să îi facă? El, nimic, doar i-o cânta...
Până s-o trezi domniţa şi-o ieşi iar la fereastră,
Menestrelu-şi aminteşte cum plângea domniţa noastră,
Fiindcă ani şi ani la rând zmeul cel cu vocea groasă
Îi furase tinereţea şi-o ţinea închisă-n casă.
Şi nu doar închisă-n casă, c-o-ncuiase în iatac
Şi pentru a fi mai sigur, aruncase cheia-n lac!
Astfel, anii au trecut, dar privind pe o fereastră
Ea vorbea numai cu vântul şi cu luna..., doamna noastră...
Mai vedea din când în când soarele când apunea
Iar atunci, domniţa tristă, parcă se mai lumina.
La balconul ei veneau, rând pe rând, mici rândunici
Ciripind, cărau crenguţe ca să-şi facă cuib aici.
I se aşezau pe umăr şi o ciuguleau cu drag
Când domniţa se trezea şi se arăta în prag.
Când lucrau la cuib de zor şi îşi adunau crenguţe,
Aduceau în ciocul lor şi pământ dar şi seminţe.
Şi aşa, în timp, domniţa, printre gânduri şi fiori,
Pe balcon crescu, în glastre şi făcu un rai de flori.

Uşurel, pe nesimţite, luna s-a pierdut în zare
Iar pe cerul albăstrui, dintre stânci, se naşte-un soare
Galben, ca un glob de aur, falnic şi strălucitor,
Îşi împrăştie căldura când pe cer urcă uşor...
Şi din amorţirea nopţii, la castelul linistit,
În lumina dimineţii, păsările s-au trezit
Aranjând de zor penajul, gureşe şi şugubeţe
Fac o larm-asurzitoare precum nişte precupeţe!
Lângă zidul de la poartă, într-un colţ, pe la castel,
Păsările-n zarva lor, l-au trezit pe menestrel.
El îşi ridică privirea către singura fereastră
Unde-o să apară iarăşi la fereastră, doamna noastră.

Uite-o, a şi apărut! Parcă florile-i zâmbesc
Când se-apropie de ele şi în felul lor vorbesc:
"Ce frumoasă eşti, stăpână, uite um te-ai primenit
Parcă tu ai fi o floare, uite cum ai înflorit!
Iară rochia îţi curge fină şi frumos brodată
Peste trupul tău micuţ, parc-ai fi încă o fată!
Uite cum joacă mătasea! Uite cât este de fină
Că abia-ţi ascunde nurii când te mişti ca o felină!
Geaba vrei să o ascunzi, când mergând şi-abia păşeşti,
Glezna-ţi fină, delicată, fiindcă n-ai să reuşeşti!
Nu roşi, că prinzi culoare mai frumoasă şi uite, vezi
Care dintre noi e floare? Tu sau noi, spune, ce crezi?
Haide, vino şi-ţi alege dintre noi şi-mpodobeşte
Părul tău cârlionţat, negru, care-ţi străluceşte!
Dacă vrei o floare albă, pune-n cap o margaretă
Care îţi va lumina coafura ta cochetă!
Poate vrei un fir de crin, cu miros îmbătător,
Care să îţi parfumeze trupul tău îmbietor!
Ori poate pe păru-ţi negru, un mănunchi de flori de maci
Ţi s-ar potrivi mai bine o cunună dacă-ţi faci!
Vrei narcise, lăcrămioare, panseluţe, trandafiri?
Poţi să ne-mpleteşti pe toate, în cosiţă, fir cu fir!
Astfel, florile din glastră, doamnei noastre îi vorbesc
Oferindu-se cu drag, fiindcă tare o iubesc!
Menestrelul o priveşte murmurînd un cântecel
Sub balconul plin cu flori, printre stânci, la un castel.
Soare, cântec, păsărele, flori şi fluturi la balcoane
O-nsoţesc pe doamna noastră şi pe voi, frumoase doamne!...

poezie de Florentina Mitrică (24 aprilie 2016)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

E primăvară

Cer senin, căldură blândă,
Soarele toarnă lumină,
Ghiocel - floare plăpândă,
scoate capul în grădină.
O rază de soare
sărută pământul,
Zâmbet şi floare
le mângâie vântul.
E primăvară!

poezie de Dumitru Delcă (3 martie 2018)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chiar dacă-s copilă

(Cameliei Rogojinaru)

Mama m-a născut copilă,
Surâs, cântec şi lumină
Şi chiar dacă nu-s fecior,
Eu cu munţii mă măsor.

Mă înalţ – un zmeu în soare,
Sunt şi vis şi sărbătoare,
Sunt pacea şi tricolorul,
Îmi cinstesc prin cânt poporul.

Aur port în păr... şi soare,
În obraji bujori în floare,
Ie, fotă şi opincă
Şi-s mândră, cât sunt de mică.

R: Hai mamă, vis şi cântec românesc,
Hai mamă, mamă scumpă te iubesc!
Hai mamă scumpă, stelele răsar,
Hai dulce mamă,-n părul tău de jar...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa iubirii revendicate

Mi-am revendicat iubirea...
s-a deschis spre mâine cerul.
Iar se naşte fericirea.
Soarbe în adânc misterul...
Flori şi pace şi lumină,
Frunze, vise, păsări, stele...
Şi un dulce dor de tihnă
Mă aduce printre ele.

Mi-am revendicat iubirea,
Sângeri mi-au crescut în plete.
Iarăşi m-a pierdut cu firea.
Trec uitatele regrete
Şi mărşăluiesc spre tâmple,
Se lovesc de stânci de lacrimi,
În unghere stau ascunse
Printre sutele de patimi.

S-a deschis spre mâine cerul...
O fisură de lumină...
Dintr-o dată piere gerul,
Sub o mantie divină,
Iar cresc muguri de mătasă,
Fluturii de catifele,
Iarăşi zboară înspre casă
Pe un cer pavat cu stele.

Iar se naşte fericirea...
În incubatorul lumii,
S-a născut din nou iubirea.
S-au ivit pajii furtunii...
Trec războinici, trec în cete,
Printre valuri de uitare,
Purtând vânturile-n plete,
Nourând întinsa zare.

Soarbe în adânc misterul
Flori şi fluturi, zâmbet, soare.
În clepsidră, efemerul,
Cată timpul să-şi măsoare.
Trec chihlimbării poeme
Pe sub fruntea azurie,
În secunde timpu-şi cerne,
Azi, cuvinte, pe-o hârtie.

Flori şi pace şi lumină,
Ning la tâmple veşnic reci.
Tu le-acoperă-n surdină!
Şi prin ploi de frunze treci.
Strângi în pumn eternitatea?!
Lacrimi curg la tâmpla ta.
De departea vezi cum noaptea
Plouă licăriri de stea.

Frunze, vise, păsări, stele,
Într-un zbor celest trec toate,
Vei rămâne fără ele
Într-o zi, poate-ntr-o noapte.
Lasă-ţi sufletul ofrandă,
Celor care-ţi sunt aproape,
Ca în lumea cealălaltă
Să uneşti munţii cu ape.

Şi un dulce dor de tihnă
Pieptul să ţi-l împresoare!
Trăind veşnic în lumină,
Să fii răsărit de soare!
Îngenunche şi te roagă,
Înger ce-n lumină-ai fost!
Dacă aripa-i beteagă,
Iartă! E al vieţii rost...

Mă aduce printre ele,
Printre stele, printre muze,
Printre crucile pictate,
Doar sărutul de pe buze.
Tu eşti diavol de lumină,
Prima carte de poveşti,
Tu răzbaţi din întuneric...
Numai tu mă mai iubeşti!

Mă aduce printre ele
Şi un dulce dor de tihnă...
Frunze, vise, păsări, stele,
Flori şi pace şi lumină.
Soarbe în adânc misterul,
Iar se naşte fericirea,
S-a dechis spre mâine cerul,
Mi-am revendicat iubirea...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vino la mine

Vino la mine odorul meu ;
Brâu îţi voi face din braţul meu
Ca să te apăr de ce-i mai rău.

Când amintirea unor blestemuri,
Te-ajungă din vechile vremuri,
Te voi cuprinde ca să nu tremuri.

Prin sărutări iubita mea,
Te-oi încălzi de-ţi va părea
Un soare cald, inima mea.

Tu eşti frumoasă floare de nalbă!
Noaptea, voi face să-ţi pară albă.
Din stelele nopţii o mândră salbă.

Vino la mine odorul meu.
Alungă-ţi teama din gândul tău.
Dragoste pură îţi ofer eu.

Iar tu cu-al feţei rumen oval,
Cu gura ta, -dulce pocal-,
Să-mi mângâi pieptul cuprins de jar.

Privirea ta -iris- în soare,
Buzele, petale de floare,
Păru-ţi de aur -o desfătare-!

Vino la mine, odorul meu,
Să-ţi fiu eu sprijin în ceasul greu.
Să unim dorul. Ş-al tău, ş-al meu.

poezie de Ion Rotaru (2001)
Adăugat de Ion Rotaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Să fii mamă nu-i uşor,
E un rol copleşitor,
O povară, deşi dulce,
N-o poate oricine duce.
E o binecuvântare
Să aduci pe lume-o floare
Cu petale drăgălaşe,
Rod al dragostei gingaşe.

Să fii mamă-i uimitor!

Ca femeie, poţi să fii
Muză pentru poezii,
Mâna calmă pe o frunte
Încrustată cu griji multe;
Glasul cald la ceas de noapte
Când alini dureri prin şoapte.
Poţi opri cu-n zâmbet drag
Chiar taifunul lângă prag.
Învii oază de pruncie
Cu senin şi veselie,
Ca să fugă clipa grea,
Luând spaimele cu ea.

Să fii mamă-i uimitor!

Ca să fii o mamă bună
Sau iubitului cunună
Potrivită ca mănuşa,
Spre destin deschisă-i uşa,
Ca să poţi să afli locul
Ce ţi-a dăltuit norocul.
Prinde clipa-n suflet iară,
N-o lăsa de chin să piară,

Că iubitoare soţie,
Mamă scumpă, doar se ştie,
Când iubirea e adâncă
E o floare de pe stâncă!
A fi mamă nu-i uşor
E un rol copleşitor,
O povară, deşi dulce,
Cine vrea, o poate duce!...

poezie de Gabriela Genţiana Groza din Irundel şi Irundica (2008)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flori de măr

Flori de măr într-o grădină
Răsărite-s din tulpină,
Pe crenguţe înnegrite,
Ca şi noţile cernite.

Albă-roz, fragedă floare
Cu cine te-aseamăn oare?
Şi-mi duc gândul înapoi,
Cu paşi mici printre trifoi.

Floare roză, tu mă duci
Cu gândul la mere dulci,
Le lua tata cu o scară,
Le punea mama-n cămară.

Tata nu-i, nici mama nu-i
Floare eşti a nimănui,
Înflorită-n primăvară
În grădina de la ţară?

Singură îti porţi de grijă.
Îngheţul nu te atinge.
Eu în visul meu te am
Alinare şi balsam...

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul lebedei

M-am întors într-o zi în sat
Să mai adoarmă în mine tristeţea
Şi toţi salcâmii m-au întrebat
Unde? Unde ţi-e tinereţea?

Am pierdut-o – le-am spus – am pierdut-o demult,
Zi cu zi am pierdut-o şi noapte cu noapte.
Mi-au mâncat-o oraşul plin de tumult
Şi cântecele toate rostite în şoapte.

Am vrut să văd casa în care-am crescut,
Poarta a rămas zăvorâtă.
De ce te-ai întors? Ce mai cauţi aici?
S-a răstit la mine o umbră urâtă.

Nu te speria, i-am răspuns, n-am să-ţi cer
Nici pâine, nici struguri, nici rodii,
Doresc doar atât: să-mplinesc
Ce e scris în străvechile zodii.

Am să cad într-un somn adânc,
Cu nimic n-o să te mai supăr,
O să mă schimb într-o trestie
Ori poate într-o floare de nufăr.

O să mă urc pe-o creastă de nor,
Cu norul să mă duc pân' la soare.
Să suflu printre buze în el
Să ardă mai repede şi mai tare.

Am să călătoresc cu norul apoi,
Mult mai sus şi mult mai departe,
Poate că voi ajunge într-o zi la o stea
Pe care să fie şi viaţă, şi moarte.

Miezul Universului o să-l caut,
Va fi de aur? Va fi de rubin?
Când eram tânăr, aveam ochii
Albaştri ca lanul de in.

Acum, ochii mei sunt tulburi de tot,
Prea mult i-am ţinut scăldaţi în lumină.
Văd cu ei lumea prin care-am trecut
Şi lumea care e pe drum şi-o să vină.

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!