Mai suntem încă vii

Mai suntem încă vii
Să mai răbdăm urgii?
Că peste răul ce l-am adunat
A mai venit un rău neaşteptat.

Acest rău numit Covid,
Un virus periculos şi perfid,
S-a răspândit ca un blestem
Făcându-ne viaţa un infern.

O cumplită pandemie se instalează,
Şi oamenii se izolează,
Stau in carantine
Şi la ei in case.

O, Doamne, câtă suferinţă
Pe oameni, şi câtă neputinţă,
Când virusu-i doboară!
Şi câtă jale,
Când stau la rând să moară
La ATI-n spitle!

Mor oamenii cu sutele şi mii
Şi mii sunt infectaţi
În fiecare zi.
Mor doctori şi-ajutoare,
Când cu disperare
Încearcă să salveze vieţi.

Pe tot cuprinsul ţării
Se decretează restricţii,
Sunt interzise reuniuni, nunţi si festinuri,
Se-nchid şcoli, biserici şi localuri.

Lumea se cufundă
Într-o beznă de mormânt,
Nu mai există viaţă
Pe acest pământ.

Nu ştie nimeni, mâine,
Cum vom arăta.
Nu ştie nimeni, mâine,
Ce soartă vom avea.

Mai suntem încă vii
Să mai sperăm
În clipa pe care-o aşteptam
Când pe pământ va fi şi zi?

poezie de Gheorghe Alionte (17 noiembrie 2020)
Adăugat de Gheorghe Alionte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câtă frumuseţe! Câtă fericire!

Câtă frumuseţe îmi arăţi
Când cu ochii-n suflet îmi pătrunzi!
Dacă nu te văd, mă simt bucăţi;
Câtă frumuseţe îmi ascunzi!

Câtă frumuseţe îmi oferi
Când cu zâmbetu-ţi mă luminezi!
Dacă nu-mi zâmbeşti, nu am puteri;
Câtă frumuseţe îmi păstrezi!

Câtă fericire-mi dai în dar
Când îţi văd picioare, gât sau sâni!
Dacă nu le văd, sunt în zadar;
Câtă fericire îmi amâni!

poezie de Marius Robu (13 decembrie 2020)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trec ploile...

Oh, trec ploile spre mâine, câte-o lacrimă ducând...
Doamne, câtă suferinţă să mai rabde-acest pământ?!
Biciul vântului pocneşte pe spinarea ponosită
Încovoiată de durere... Plângem, Maică Prea Iubită!

Râuri trec învolburate... Sânge-nfierbântat şi ură
Într-un iureş fără seamăn, grav şi fără de măsură...
Lutul strămoşesc musteşte parcă lavă omenească
Şi din ramuri curge sânge... Cine să ne mai iubească?!

Nu-i nici rugă nici iertare, nu-i nici viaţă, dar nici moarte...
Ne trăim în lanţuri viaţa, dar trăim în libertate!
Doamne, câtă suferinţă ne e dat să îndurăm?!
Când, pe căi transcendentale, către Tine ne-nălţăm?!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu ştie

Nimeni nu ştie câtă foame, frig şi frică
am tras:

când mi-era foame,
îmi lingeam aluniţa degetului arătător,
şi din el creşteau pâini cu chipul mamei;

frig când mi-era,
mă înveleam cu ştreangul tatălui;

de frică, fugeam cu un fluture-n sân şi-i spuneam
fâl-fâl, fâl-fâl,
fâl, fluture liber şi prost!

Nimeni nu ştie că am fost primul care, peste noapte,
am făcut cărare în zăpadă,
din zăpadă am făcut ploaie, din ploaie, pasăre,
din pasăre, am plâns,
am plâns cimitir de ceaţă;

din ceaţă, am clădit un paznic de cimitir
care tot uita morţii şi nu hrănea câinii rătăciţi pe la gropi.

Nimeni nu ştie că urăsc oamenii,
că-i urăsc ca faţa în oglindă -
doar oamenii pe care îi iubeşti te fac să suferi,
întocmai ca umbra lamei unui cuţit;

nimeni nu ştie că atunci când se pleacă,
eu rămân, mă întreb şi răspund,

apoi, suflu cerul de pe călcăi şi spun:
la bună recunoaştere, străinilor!

poezie de Adrian A. Agheorghesei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii planetei

Suntem mult prea mici
În astă lume mare...
Sunt valuri prea înalte,
Când noi suntem prea scunzi...
Sunt mult prea multe lacrimi
Închise-n vieţi amare,
Suntem mult prea mici
Când ne-arătăm rotunzi...

Suntem mult prea răi
Pe o planetă bună...
Sunt oameni care mor,
Când trupul le trăieşte...
Sunt mult prea multe crime
Iar viaţa prea nebună,
Suntem mult prea reci
Când viaţa ne-ncălzeşte...

Suntem mult prea mici
Ca oameni, noi cu noi...
Sunt răni ce am uitat,
Când ele nu te uită...
Sunt mult prea multe sarcini
Şi nu-s purtate-n doi,
Suntem mult prea orbi
Când viaţa este mută...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acest dat

inexprimabilă mereu
în prepararea anevoioasă
o panică ne scoate din uitare

să ne amintim proiecţia Lui când
o dată numai
misterios
s-a adunat subit
să fim atât cât să nu scăpăm de El

a zis
să fie
o geografie cu noi cu tot
pierduţi în toate formele de relief
(nedezgustaţi de propria îndestulare)
şi profeţi să nu ne fie urât

a zis
să fie
permanenţe
şi treptele să le urcăm fără să fim văzuţi
iar la ultima să nu ne fie frică

a zis
(şi L-am ascultat şi n-am tulburat pe nimeni)
să avem
pământ bun cât să miroase aerul a pământ reavăn
şi frunza să fie verde şi multă câtă
să ne apere de ploi

a zis
să avem Cerul Lui
şi să mai fie de la El un plus
în ordinea neamului Fiecare să fie parte din
Patria binecuvântată

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când realizezi pentru prima oară ce banal de simplu e ceea ce căutai, te cuprinde un hohot de râs. Câtă agitaţie, câtă spiritualitate, câtă cunoaştere, cât efort, câtă teorie, câtă practică! Şi totul se dovedeşte în final a fi de o simplitate inimaginabilă.

citat din Marius Cretu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Na-ş vrea să stau nepăsător

Na-ş vrea să stau nepăsător
Să văd in jurul meu cum mor
Atâţia oameni ce nu vor
Să iasă din păcat.

Ei se complac in acest fel
Şi nu doresc schimbare-n ei
Nu cred că este ceva sfânt
Dincolo de a lor mormânt.

Şi fac în viaţa tot ce vor
Sunt prinşi în păcatele lor
Nu cred c-o şansa li sa dat
Să fie iertaţi de-a lor păcat.

Te rog acum pentru omenire
Trimitele Doamne trezire
Din cerul Tău cel minunat
Şi scapa-i Doamne de păcat.

Îndreapta inimi noi spre Tine
În care Doamne fă trezire
Trezeşte de pe acest pământ
Să nu ajungă aşa-n mormânt.

Să fie Doamne dezbrăcaţi
Cei cu păcate îmbrăcaţi
Să-i poţi ierta prin mila Ta
Să vadă şi ei Slava Ta.

Şi să se poata bucura
Când la cer îi vei lua
Să vadă că după mormânt
Este viaţă-n cerul Sfant.
AMIN

poezie de Elena Fărăgău (2009)
Adăugat de Alexandra
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umanism

1
Sunt furios pe tine dar mai ales pe mine
Că m-ai făcut prea lesne să-mi distilez în grai
Învălmăşirea tandră şi crudă, ce mă ţine,
Diminuându-mi forţa canalelor de nai.

2
Sunt bucuros că astăzi a nins întâi şi-ntâi,
Că azi întâia oară sunt drept precum o spadă,
Că îmi mângâie fruntea întâiul tău călcâi,
Că-s negru în pustia candidă de zăpadă,
Şi este totul aspru şi disperat primar,
Adică în furtună de patimă ţesut,
Şi se alcătuieşte pe nervii mei de jar
Uluitor de-albastru întâiul tău sărut.
Ce încâlcire tristă în mine ai produs
Şi câtă deznădejde şi câtă bucurie,
În acest vin de toamnă, şi tonic şi confuz,
În aiurarea stearpă cum te arăţi tu mie.
Eu vreau o clipă numai viaţa să-mi consum
În sărutări sterile mânjindu-ţi-o, mănuşa.
Ca niciodată, poate, drapelul meu postum
Să nu-şi descânteieze în asfinţit cenuşa.
Dar vie-apoi urâtul, deluviile vie,
Şi descleşteze-şi noaptea deasupra-mi fălci de fum,
Să nu mai ştie nimeni smintita bucurie
Pe care-o sorb cu cana spartă-acum.

3
Oh, nu, nu e aceasta. Eroare-i peste tot.
Sunt munţii în eclipsă, de-aceea nu văd soare.
Rachiurile-ntr-înşii se poticnesc în bot,
Dar umanismu-i doare şi dragostea îi doare.
Îndură-te de toate acestea, Demiurge!
Placidă în clepsidră nimicnicia curge,
Pe când eu stau de faţă teribil şi onest
Topindu-mă în masa poemului acest.

poezie celebră de Nicolae Labiş (31 octombrie 1956)
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există perioade când te simţi pus la pământ şi ai impresia că nimeni nu te place. Suntem în liceu de-a pururi. Exact în acest fel ajungem să ne confruntăm cu viaţa.

citat din J. Russell Lynes
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pietre de moară

Au murit brazii de pe stânci,
Trăiesc doar butoaiele de lemn.
Lumea lor nu are soare,
Doar păianjeni ce sunt eroi ai nimănui.
Oamenii râd, oamenii uită, oamenii nu simt...
Perdele de fum desenate în noapte
Şi şoapte rostite ultima oară,
Aş fi vrut să rămâi mereu aproape
Dar şi despărţirea poate fi o comoară.
Cu sticle de plastic păstrez amintiri,
Lemnul mă ceartă dar ştie şi el
Că munţii suspină când nimeni n-are
Nici o vină.
Au venit zilele cu praful gri,
Cuiele ruginite se-ndoaie în timp,
Păstrez acelaşi lacăt,
Deschid aceleaşi uşi,
Ascult aceeaşi linişte.
În lumea care nu mai este a ta
Eu am venit cu lumea mea,
Să stau acolo?
Nu ştiu cât
Şi nici nu ştiu dacă e bine.
Voi reuşi?
Poate nu vreau,
Oare mai sunt alţii ca mine?
Las întrebări în rumeguş
Să se usuce, să dispară.
Păşesc acum, pământul gol,
Am reuşit, pietre de moară!

poezie de Mircea Ţenche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ridică-te şi luptă

răsucim în noi
tragici, agonici şi goi
speranţe, vise
precise, imprecise
toate strivite, ucise
aici e apă seacă şi murdară
aici sunt lumi vândute
aici sunt vremuri mute şi pierdute
cuvântul e jale, e tânguire în vânt
amară disperare şi uitare
a tot ce a fost sfânt pe acest pământ
aici nu-i dragoste, nici cânt
e doar o lacrimă ce plânge în vânt
nimeni nu vede nimic
suntem suflete oarbe, suflete în ceaţă
ce viaţă, lugubră viaţă
răbdăm, răbdăm şi proslăvim netoţii
mi-e teamă de tăcere
nu simţi în tine răsuflarea morţii
ridică-te şi luptă
fă să vibreze chemările rebele
o viaţă ai, deci luptă
pentru tatăl ce zace într-o criptă
pentru mama ce plânge pe margine de drum
pentru copiii tăi ce-au ars, sunt scrum
aici, nu e drum
e doar jale eternă, ceaţă, fum
luptă, pentru copilul ce plânge în leagăn
pentru iubire, viaţă şi dreptate

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încă nu învăţasem cât de contradictorie este firea omenească; nu ştiam câtă poză există în sinceritate; câtă josnicie se ascunde în spatele nobleţei sau câtă bunătate în spatele viciului.

citat clasic din W. Somerset Maugham
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi nimeni nu va şti câtă singurătate, câtă amărăciune, câtă renunţare se află îndărătul oricărei aparenţe de fericire.

Paulo Coelho în Veronika se hotărăşte să moară (1998)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când...

Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din când în când,
Şi nici ai vrut să alinezi al meu amar din când în când.
Erai frumoasă cum nu e nimic în cer şi pe pământ;
Azi nu mai eşti precum ai fost, frumoasă doar din când în când
Şi ochii tăi ce străluceau mistuitor şi înfocat
Sunt osteniţi şi se aprind cu mult mai rar din când în când.
O, spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atâta l-am iubit,
Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din când în când,
Care de-adâncul meu amor atâta de nemărginit
Măcar ca-n vis să-ţi fi adus aminte iar din când în când.
Nu! Ai trecut din mâni în mâni prin toţi acei oameni de rând,
Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din când în când,
Cu al tău suflet aşa cald ş-adormitor nu i-ai atins,
O, şi nici unul n-a-nţeles atâta har din când în când.
Cu câtă inspirare eu, cu cât înalt ceresc avânt
Apropiam de gura mea acest păhar din când în când!
O, iubeam umbra ta şi tot ce e în tine, tot ce eşti
Şi astăzi dacă mă gândesc, nebunesc iar din când în când.
Dar vai! pierdută astăzi eşti, orice dorinţă a pierit;
Tot încă visu-l urmăresc şi, în zădar din când în când,
Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da,
Cu buze supte, c-un obraz ca şi de var, din când în când.
Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenuşa ei,
Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din când în când.
Că a mea viaţ-ai chinuit, iertai demult, ci-mi pare rău.
L-al tău trecut eu mă gândesc cu-atât amar din când în când.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paradoxală inerţie

Ades trăiesc
senzaţia stupidă
că mă irosesc;
tot trece timp pe lângă mine,
neprogramat,
nici cel puţin cât o omidă
să devin cocon, un fluture, albine...
Un handicapat!

Sunt ca un tâmp
infatuat,
pretins abilitat
să schimb ce-am adunat;
talent cu ştiinţă...
şi mă complac
într-o ineptă neputinţă,
stând...

... pe banii mei,
căci "time is money",
ce-am învăţat de la evrei
şi spiritul e sensul hranei...
iară moneda-s eu
ce mă preling pe un culoar
ce l-am avut noroc de-antreu,
şi ce nimic nu fac...
... buimac,
un pierde vară de hoinar
secundă de secundă,
când ştiu fără de dubiu
că sunt o carapace muribundă...
Şi uite, nici acum n-am explodat... ca un Vezuviu?!?...

Ce seminţie;
"sapiens"
lipsit de sens!
Câtă prostie,
câtă inepţie, câtă inerţie!?!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strada cu portavoce

eu încă sunt aici pe strada Ispirescu
dar cartierul nostru este în carantină
şi oamenii se răsucesc în izolare trişti
îmi este dor de primele noastre zile
când ne plimbam prin parcul Romanescu
azi parcurile sunt inchise şi oraşul tace prins
într-o capcană nevăzută

mai ştii când ne vedeam la chioşcul de ziare?
toţi bătrâneii ne vedeau îmbrăţişaţi
şi te iubeam cu magică putere
azi toţi bătrânii din oraşul nostru stau în case
iar viruşii îşi instalează umbra
ca un tentacul întunecat peste oraş

parcă ai fi încă pe strada aceasta cu râsul tău gălăgios
nu văd însă decât ferestre închise şi ambulanţe care trec
văd doctori şi bolnavi/o lume-n agonie
este atâta moarte în jur iar ţie
îţi mai e dor de cartierul nostru colorat
de liniştea în care ne-am iubit cu-adevărat şi simplu
fără să ne gândim că timpul /şi el bolnav/ oraşul îl va ucide

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oameni

Oamenii sunt cruci, oamenii sunt stele,
oamenii sunt inimi, doruri, visuri, cânt.
Oamenii sunt nori, ploi, vânt şi durere,
într-un fel în Ceruri, altfel pe Pământ.

Oamenii culeg gânduri semănate,
pentru visteria sufletului lor.
Cu ele plătesc zilele-adunate...
Bani... strânşi pentru pleoape ce se-nchid când mor.

Copiii de ieri, sorii dimineţii,
ca îngeri sau demoni asfinţim, pe rând.
Toţi venim Lumini, dar în dansul vieţii,
ne stingem c-un zâmbet sau sfârşim urlând.

Oamenii sunt cruci, oamenii sunt stele,
oamenii sunt nori, ploi, vânt şi durere...

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O pată pe obrazul istoriei

Auschwitz nu-i o haltă banală,
O gară printre alte gări,
Auschwitz este epicentrul unui cutremur
Care încă zguduie conştiinţa lumii
Vin şi pleacă vizitatori,
Privesc înmărmuriţi
La munţii de oase,
La cuptoarele morţii,
La urmele unui genocid cumplit
Dar nu ştiu dacă şi înţeleg
dimensiunea acelui dezastru
nemaiîntâlnit în istorie.
Din când în când, apar replici
Ivite din neîmplinite răzbunări,
În Europa sau în alte ţări
ura contra noastră nu s-a potolit
Şi poate-n veci nu se va potoli
Noi, care am supravieţuit genocidului,
Suntem priviţi cu suspiciune,
Unii acuzând un truc
Câtă nesimţire, câtă ruşine,
Câtă neomenie a rămas
în cărbunii nestinşi ai urii!
De unde se vede că magnitudinea Holocaustului
Încă n-a fost corect percepută
Auschwitz n-a fost un episod întâmplător,
Nici trecător,
El rămâne o pată neagră pe obrazul istoriei
Şi nimeni, vreodată, nu o va şterge.

poezie de Harry Ross din Auschwitz, ţara morţii: eu nu pot să uit şi nu pot să iert (2011)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii nu se pornesc pe drumul schimbării pentru că nu sunt gata. Nu sunt încă pregătiţi psihic şi emoţional. Scuzele cu: nu am bani, nu ştiu de unde să încep, nu am pe nimeni care să mă ajute, sunt doar mecanisme de apărare ale minţii, prin care te ascunzi şi fugi de schimbare. Când eşti gata, totul apare în cale: maeştri, mentori, oameni care să te ajute, oportunităţi, totul se aranjează pentru tine. Şi sufletul ştie acest lucru, el nu are teamă. Dar mintea te ţine pe loc în limitări, temeri şi convingeri negative. Când vei fi gata să renunţi la ceea ce nu te-a ajutat şi la ceea ce nu te ajută nici în clipa de faţă (gânduri, convingeri, credinţe, obiceiuri), atunci te vei porni pe marele tău drum. Dar cât timp te vei încăpăţâna să faci ca tine şi doar ca tine, crezând că doar tu ai dreptate şi refuzând orice vine spre tine ca şi semn şi lecţie de viaţă, vei rămâne tot în acelaşi punct ani la rând. Ori te vei îmbolnăvi, ori viaţa îţi va da o situaţie şocantă prin care să conştientizezi, dar aceste lucruri sunt dureroase. Ele se întâmplă atunci când sufletul vrea să se salveze, să îţi arate că nu e bine cum trăieşti şi că el nu mai poate aşa. Dar de ce să ajungi acolo, în acel punct dureros? Nu mai bine conştientizezi şi faci schimbările care se cuvin? Ce se poate întâmpla atât de rău?!

citat din Diana Pârje
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Salubritate

Şi noi aşa ne-am învăţat,
Să fim salubri şi cuminţi,
Să facem, zi de zi, curat,
Şi de gunoi, şi de părinţi.

Acum, când este cel mai greu,
Mă mir că încă pot striga:
Acest mormânt e tatăl meu,
Acest mormânt e mama mea.

Eu port stigmatul marii vini
Şi semnul marelui păcat,
Că, în pământ, ca pe străini,
I-am dus, şi-acolo i-am lăsat.

Eu carne sunt din carnea lor
Ei carne sunt în carnea mea,
Atuncea când o fi să mor
Asemeni mă vor lepăda.

Ca o grămadă de gunoi
Şi ca un coş de haine vechi,
Sunt aruncate dintre noi,
Aceste tragice perechi.

Civilizaţie de soi
În cel mai ordinar limbaj,
Salubritate şi gunoi
Şi javre la ecarisaj.

Gunoi voi fi, curând, şi eu,
Copiii mă vor mătura,
Acest mormânt e tatăl meu,
Acest mormânt e mama mea.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!