Ziar

Ziarul tremură în mâinile sale fragede,
Încercând să îndure lipsa colţurilor rupte
Pe care le înşir în faţa ei ca pe nişte monede
Şi le privesc ca pe nişte informaţii corupte

-Plângi, draga mea, adevărul nu mai există,
Aruncă-l pe foc şi vom dispărea odată cu el,
Toţi, de la viaţa comunistă
Până la ultimul drapel.

Văd ziarul cum arde lipit de plită
Plânge căutând un adevar demn,
Sperând la o nouă viaţă unită,
Dar ea mai aruncă un lemn,

Un lemn plin de dorinţă şi ură
Pentru lume care, o dată, era pură
Şi care a sperat ca va lua o cotitură,
Întorcându-se la cea de mult căzută

Când Eva nu muşcase din măr,
Iar şarpele nu trebuia să se târască
Când El nu-i blestemase frumuseţea din păr,
Iar ea n-ar fi ajuns să se urască.

poezie de Căpăţînă Cosmin (15 noiembrie 2020)
Adăugat de Căpăţînă Cosmin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bună dimineaţă?

Am amestecat literele din ziarul de dimineaţă
în cafea
şi a ieşit foarte neagră,
mai mult de la lipsa de suflet; rea,
o zaţă,
iar în loc de dulce m-am pus pe înjurat
teleshopingul de la televizor,
după care
am luat maşina
dintr-un morman c-o pancartă "Parcare"
şi m-am blocat...
nu era niciun zor,
erau mulţi traficanţi autoconsumatori ameţiţi
cu care nu vroiam să mă ţin pe acelaşi drum
însă au apărut, ca să-ncurce şi mai mult lucrurile
tocmai acum,
nişte salvamari,
pentru că erau în albastru
şi se dădeau mari...
s-au făcut cimpoi
şi-au început să fluiere
ca pe stadioane;
că-şi dădeau peste picioare, ţurloi
de la alunecuşul gheţii...
iar odată scăpătat de toată benzina, nici urmă de "parc are"
că nu era nici vorba de aşa ceva,
doar nişte dealuri alb-foarte murdare
pe care şi le aruncau unii altora
ca pe-o minge la mare
ca să acopere nişte gropi bine cunoscute,
c-am avut în trecut deja nişte coaste rupte...
când în sfârşit totul e drept şi luceşte a sticlă nespălată...
Minunat început de marca ro. zi!
La fel, la fel de fiecare iarnă dată...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (9 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu există în istoria Americii o presă independentă. O ştiţi şi voi şi o ştiu şi eu. Nici unul dintre voi nu îndrăzneşte să îşi exprime cinstit părerile în ziarul la care scrie. Sunt plătit tocmai pentru a nu-mi exprima opiniile cinstite în ziarul pentru care scriu. Voi, ceilalţi, sunteţi plătiţi ca să faceţi la fel, şi oricare dintre voi ar face nebunia de a-şi scrie părerile în mod cinstit ar fi imediat expediat pe stradă, căutând de lucru. Dacă mi-aş permite o părere cinstită într-unul din numerele ziarului meu, slujba mea ar dispărea în 24 de ore. Treaba jurnalistului este să distrugă adevărul, să mintă sfruntat, să pervertească, să denigreze, să lingă cizmele lui Mamon, să îşi vândă ţara şi neamul pentru pâinea cea de toate zilele. O ştiţi şi voi şi o ştiu şi eu, şi atunci de ce să închinăm pentru presa independentă? Suntem uneltele supuse şi slugile bogătaşilor din culise. Suntem Hopa-Mitică, ei trag sforile şi noi dansăm. Talentele, posibilităţile şi vieţile noastre aparţin altor oameni. Suntem doar nişte prostituaţi intelectuali.

John Swinton în discurs
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi suntem ziarul de la ora cinci (lui Dan Costinaş, care ţine singur pe net "Ziarul de la cinci")

Vremurile sunt aşa cum sunt
Coborând în stradă omul intră-n clinci
Dar veniţi la noi, tânăr sau cărunt:
Noi suntem ziarul de la ora cinci!

Salvarea e încă departe
Fărâma de viaţă spânzură-ntr-un vinci
Vă deschidem uşa, v-aşteptăm în prag:
Noi suntem ziarul de la ora cinci!

Măscăricii-au coborât în stradă
Cu flaşnete, goarne şi tilinci
După ei dau buzna fripturişti grămadă
Noi suntem ziarul de la ora cinci!

S-a trezit românul dintr-un vis urât
Lepădând iţari, nojiţe, opinci
Şi nu-l mai prostesc ei, numaidecât
Noi suntem ziarul de la ora cinci!

Slobod internetul pentru fiecare
Doar un simplu clik şi ieşiţi din clinci
Noi suntem o oază dulce de răcoare,
Noi suntem ziarul de la ora cinci!

poezie de Ion Untaru din manuscris (2009)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plânge codrul

Plânge codrul şi suspină
Fiindcă moare fără vină
Că nicicând nu ne-a trădat,
Ne-a fost frate-adevărat
Ne-a dat lemn să facem case,
Fluiere, viori frumoase,
Şi pătuţuri la copii,
Şi-alte lucruri mii şi mii.
Ne-a ascuns când ne-a fost greu
Şi ne-a ocrotit mereu,
Iar când am ajuns bătrâni
El ne-a pus bastoane-n mâini
Ne-a dat lemn pentru sicrie
Să dormim pe veşnicie
Şi tot el ne-a înfipt întâi
Cruci de lemn la căpătâi.
Dar noi nu-i mai suntem fraţi
C-aşa-s oamenii, ingraţi
Sunt prieteni doar la bine,
Iar la rău uită de tine.
Plânge codrul că-i tăiat,
Însă nu ne-a blestemat,
Ci se roagă către astre
Pentru sufletele noastre,
Fiindcă într-un anume fel
Vom muri şi noi cu el.

poezie de Octavian Cocoş (12 septembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuiul din lemn

Veneau cu geamantane din lemn
cu haine din lemn
cu paşii de lemn,
vorbind într-o limbă de lemn
despre uriaşa balama care scârţâia cerul...
În gară trenul îşi schimba la garderobă fierul...

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cărţile nu există cu adevărat

cărţile nu există cu adevărat,
există doar nişte petale de gând
încrustate în lemnul copacilor,
care te răvăşesc
pe drumul rece
dinspre miazăzi spre miazănoapte,

cărţile nu există.
există doar nişte vise de flăcări,
nişte pagini de frunze
care se lasă scrise cu litere de bronz
cu o pană de vultur,

cărţile nu există,
sunt doar nişte plăsmuiri care răscolesc
pânzele unor corăbii încărcate cu comori,
scufundate
în adâncurile fiinţei
pe o mare sfâşiată de
dor,

cărţile nu există
de fapt,
există doar nişte fluturi cu aripi albe
care mângâie din când în când
izvoarele munţilor
şi lacrimile oamenilor,
în nopţi de mătase
şi cetină.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paiaţa

Ca un clown priveşte lumea
Saltimbanc fără scăpare
Tu să râzi, să râdă alţii
Râdeţi toţi în gura mare.
Viaţa este ca balonul
Îndesat cu aer, plin
Vesel se înaltă-n sfere
Fericit de-al lui destin
Dar ajunge-un vârf minuscul
Dintr-un ac plin de rugină
Şi, cu-o găurică mică,
Îl aruncă jos, în tină.
Acul nu-i ce-a fost odată.
E acrit, bolnav şi rău
Nu mai are nici ureche
Dar a-nfrânt destinul tău.
Tu apropiete-n grabă
Saltimbanc cu râs pe faţă
De balonul care moare
Şi insuflă-i din nou viaţă
Apoi intoarcete pe scenă
Cu faţa veşnic zâmbitoare
Paiaţă, chiar de-ţi vine a plânge
Tu aduci pe lume puţin soare.

poezie de Jan Lulu Stern
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziarul

O foaie scrisă de isteţi
Ce multe treburi pun la cale,
Din care poţi oricând să-nveţi
Greşelile gramaticale

epigramă de Constantin Iuraşcu-Tataia din Anuarul Epigramiştilor Români - 2007 (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cele mai frumoase mâini

Cele mai frumoase mâini

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile care te-au mângâiat
si care te-au legănat când te-ai născut.

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile care te-au susţinut
când ai făcut primii paşi în viaţă.

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile care te-au îmbăiat, care
te-au îmbrăcat şi care te-au hrănit,
în timpul copilăriei.

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile care te-au îmbrăţişat
şi care ţi-au şters lacrimile pe tot
parcursul vieţii tale

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile care au trudit
toata viaţa pentru ţine....

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile... mamei tale...

poezie de Viorel Vintila
Adăugat de Dan C
Comentează! | Votează! | Copiază!

O zi oarecare

e ziua în care plouă
în pământ, mâini invizibile închid ferestrele prin
interior
muşuroiul furnicilor devine buncăr pentru toţi
evadaţii din ei înşişi
dincolo de marginea ploii, se deschide concretul
şi viaţa are alt sens – îmi îngân făcându-mi
curaj
dar pe apa căzută din cer nu se mai ivesc
corăbii cu Noe în ele
cu ferestrele-nchise ascult ecoul paşilor morţii
pe ape corăbierii par deja înecaţi şi îngropaţi
în propriile corăbii. apele se dezleagă de
ţărmuri, de pietre, de ele însele
mă dezleg şi eu
adulmec. nici pământul nu mai miroase a
trupul meu; el şi-a închis toate capacele-n cuie

evadez

într-o ţară de piatră, mă fac mică, alunecând ca
pe tobogane şi multiplicându-mă în baloanele
apei. devin transparentă. prin mine se pot
vedea foarte uşor toţi oamenii care m-au
locuit, chiar şi motanul care mi-a tors în braţe
tot timpul
sunt străveche- constat- sunt de la întemeierea
lumii şi ţin în braţe nouă vieţi. nu sunt ale
mele, dar, din când în când, se mai deschid uşi
care dau în tunelurile lor şi prin care alunec
făcându-mă şi mai mică
atunci capăt culoarea portocalei. simt cum
creşte lumina şi mă aruncă din nou în mine, în
sinele din afara celor nouă vieţi pe care totuşi
le port ca pe nişte certificate de naştere surogat.
viaţa nu se măsoară în zile, din moment ce
actele sale de identitate sunt false.

poezie de Daniela Varvara din Lodebar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Măcar o dată la câţiva ani îmi vine să fac tabula rasa. Să arunc încărcătura materială şi afectivă din viaţa mea, să eliberez nişte culoare, să curăţ nişte terenuri, să renunţ la o parte din amintirile mele. Atunci când mă apucă, ard manuscrise, arunc pliante, aranjez fotografiile în albume ca şi când n-ar mai trebui să le privesc niciodată, arunc obiectele care nu-şi găsesc un loc în câmpul meu vizual sau cărora nu le găsesc întrebuinţare zilnică. Mă debarasez fără regrete de toate lucrurile cărora nu le pot da o semnificaţie nouă. Într-un fel, ştiu că fac asta ca să las loc altor oameni, altor întâlniri, altor idei, altor obiecte, altor amintiri, deşi nu asta e intenţia mea. Pur şi simplu îmi place să merg mai departe, privind în urma mea cu nostalgia cu care contemplu siajul unei bărci uşoare...

Silvia Velea în Memoriile păsării Phoenix (2020)
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce e iubirea?

Ce e iubirea? De inima o cheamă.
Ce e iubirea? De lasă-n suflet rană.

Ce e iubirea? Când fără ea, degeaba mai trăim.
Ce e iubirea? De nimic pe lume, nu e mai sublim.

Ce e iubirea? Când o cunoşti
Şi simţi că eşti omul cel mai bogat din lume,
Ce e iubirea? Când te părăseşte şi rămâi buimac.

Ce e iubirea? De toţi îi cântăm, scriem şi vibrăm.
Ce e iubirea? Atunci când o trădăm.

Ce e iubirea? Atunci când nu o cunoşti.
Ce e iubirea? Pentru cei răi şi proşti.

Ce e iubirea? Când te părăseşte
Şi totul în viaţă, ţi se prăbuşeşte.

Ce e iubirea? Când din ateu, devii un credincios.
Ce e iubirea? Pentru tirani şi ticăloşi.

Ce e iubirea? De n-ar fi Dumnezeu
Şi în iertare, nu încercăm să credem mereu.

Ce e iubirea? De inima mereu o cheamă,
Ce e iubirea? Când mai toţi, de la ea, avem o rană.

Ce e iubirea? Când viaţa ne-o fericeşte un timp,
Apoi ne părăseşte căutând al destin.
Ce e iubirea? La care atâta râvnim.

poezie de Valeria Mahok (10 august 2003)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Cele mai frumoase mâini sunt mâinile mamei.
Mâinile cu care şi-a mângâiat cu mândrie şi iubire burtica, atunci când erai încă în pântecele ei.
Mâinile cu care te-a ţinut în braţe, cu care te-a mângâiat, te-a spălat, te-a îngrijit şi ţi-a pregătit hrana.
Mâinile de care te-ai sprijinit când ai făcut primii paşi din viaţa ta.
Mâinile cu care şi-a şters lacrimile atunci când a fost îngrijorată, când i-a fost teamă, când s-a bucurat de succesele tale, când ţi-a simţit lipsa,... când ai rănit-o cu vreo privire rece sau cu vreo vorbă nemeritată...
Mâinile cu care ţi-a alinat durerile, temerile şi cu care ţi-a dat curaj şi forţă să mergi mai departe.
Mâinile cu care ţi-a dăruit tot ceea ce a avut mai bun.
Mâinile cu care a muncit neobosită pentru tine, cărând greutăţi, îndurând asprimea gerului, răni şi dureri.
Mâinile cu care ţi-a deschis uşa de mii de ori.
Mâinile pe care şi le împreunează într-o rugăciune trimisă cerului pentru tine...

poezie de Irina Binder
Adăugat de Mary Corlan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Românii au ajuns în sapă de lemn

După ultimul sondaj
Rezultatul nu uimeşte
Şi exist-un avantaj:
Sapa nici nu rugineşte.

epigramă de Alexandru Ştefan-Saşa din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai întâi, pe om îl fascinează stabilitatea descoperirii sale: de fiecare dată când creează aceleaşi condiţii îi e dată aceeaşi trăire. Mediul său, bine cunoscut lui, nestatornic, nu-i înlesneşte asemenea trăiri. A înţeles cât de efemeră este lume sa înconjurătoare şi tot ce se poate afla în ea. Chiar şi tonul care vibrează constant este efemer. El întruchipează însă, de-a lungul dăinuirii sale, o identitate neîntreruptă, care revine continuu – cumva este mereu acolo. Prin această descoperire se naşte o nouă bucurie, care nu este altceva decât trăirea de sine însuşi. Se produce o egalizare, la nivel emoţional, cu fenomenul sunetului dezvăluit. Pentru că până şi în omul în sine – acest chip atât de asemnănător imaginii divine – există ceva ce este constant. Acea forţă propriu-zisă ce se înnoieşte şi se pune în mişcare pe sine, cea care îl lasă să zăbovească în continuare asupra descoperirii sale, este noua stare de bine. Iar aşa ceva nu s-a mai întâlnit până acum.

Sergiu Celibidache în Despre fenomenologia muzicală
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noiembrie

ciorap din mătase de ceaţă
aruncat în dezordinea amoroasă a lumii
singurătatea
ca o aţă perfect întinsă
în aşteptarea ultimului pas
oraşul cu străzi de sânge pe care
un câine îşi poartă foamea în dinţi
plânge
şi plânge luna ascunsă
sub baldachinul cerului

pe un pat de vieţi posace
muşc ultimul măr îngheţat
când ultimul înger mireasă îşi aruncă voalul
peste lume
cum tu... ultimul rai în cafeaua mea neagră

şi ninge
şi ninge când pleci
subţire
şi parcă pe veci

poezie de Erika Bloj
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu există scuză-n lume...

Frumuseţea n-are margini când în suflet soare este,
Când, expus absurdităţii, printre semeni, nu pici teste
Şi, în loc să adânceşti golu'-n tine şi în lume,
Tu, din viaţă, prin iubire, reuşeşti să-ţi faci un nume.

Ăsta-i drumul care duce spre lumina dezrobirii,
Singurul care te-ntoarce de pe calea rătăcirii:
Bunătatea, simplitatea, dragostea, credinţa, zelul
De-a te rupe din mulţime, nemuririi-ai urma ţelul.

Restul sunt doar aparenţe, amăgiri alambicate
Şi făcute să îi pună sufletului beţe-n roate.
Nu-i nici pe departe viaţa cum o vede omul care,
S-a lăsat pradă ispitei de-a trăi în hibernare.

Nimic nu-i ceea ce pare, din câte vânează gloata.
Răul e hrănit de om, nu este de vină soarta.
Nu există scuză-n lume pentru ce e rău sau bine.
De noi toţi depind acestea. Şi de mine, şi de tine.

poezie de Evelin L. Ş. Andrei din Vă las pe voi să fiţi poeţi
Adăugat de Evelin Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aducătorul

de moarte a ajuns la chicago
pescuia cu pistolul lui
colt police positive calibru 38
cu ţeava retezată
trage cu stânga şi pare
un trăgător neexperimentat
citeşte ziarul la anunţuri mortuare
notează atent
bea cafea la barul melody
şi fumează ţigări electronice
iese noapte de noapte
se aventurează printre cei răi
care-l privesc cu dispreţ
are un hanorac cu gluga trasă
pe cap până la ochi
întotdeauna are altă culoare
trage în ţinta care comite infracţiunea
se asigură că nu-l scapă
cei răi au în faţa lor răul răilor
lângă ei sunt criminalii
şi moartea-i pândeşte
ziua îi scapă de la moarte
extrăgând gloanţele din ei
după ce sunt aduşi de pretutindeni
aducătorul de moarte este acela
care aduce viaţa când este de gardă

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mesajul meu către lume, adevărul la care am ajuns eu, este că atunci când un om îşi descoperă vocaţia, toate stelelele din viaţa lui se aliniază şi va avea nu doar bani, relaţii faine, sănătate şi putere, dar va avea un sens în viaţă, un motiv pentru a se trezi în fiecare dimineaţă, o muncă de la care nu va dori pauze, weekenduri şi concedii pentru că vocaţia lui este vacanţa lui. Care este mesajul tău pentru cei din jur? Care este adevărul pe care l-ai descoperit şi ştii că dacă oamenii din jurul tău l-ar ştii, le-ar face viaţa mai bună?

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru Alexandra, fetiţa din Caracal

acum când toţi analfabeţii
se află-n funcţii fără număr
mă aşteptam ca toţi poeţii
să fie umăr lângă umăr

mă aşteptam la unitate
să fim cumva aceeaşi voce
în faţa lacrimilor toate
şi-a suferinţelor atroce

şi când privesc la nişte fete
pline de farmec şi candoare
mă uit sfârşit la nişte plete
care adună,, inimioare"

şi-i doare-un cur de ce se-ntâmplă
de cei plecaţi printre străini
în loc de trei culori la tâmplă
au o pereche de bikini

stau pitulaţi sub nişte fuste
puţind adeseori a hoit
bieţi retardaţi cu minţi înguste
ascunşi în sufletul lor mort

şi când mai lăcrimezi vreodată
pierdută-n marginile ceţii
să ştii tu fată minunată
c-această clasă retardată
a fost pe mână cu poeţii
ce preţuiesc analfabeţii

poezie de Sorin Dumitrache
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!