Pe cine iubisem eu în scurta-mi şi tulburea-mi viaţă? Acum pe cine iubeam eu? Pe sub ferestrele cui, mohorât, însă cu inima plină de nădejdi, s-ar fi cuvenit să trec? Uscată iască mi-era inima. Uscate lemn îmi erau buzele. Uscate lemn şi acre oţet. La Sotir parcă băusem oţet, nu vin tare şi vechi. Cenuşă şi câlţi parcă mâncasem...

Zaharia Stancu în romanul Pădurea Nebună, Editura Cartea Românească -1974
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unui politician care e acuzat că foloseşte o limbă de lemn

De doar limba-ar fi de lemn,
Am mai înghiţi noi hapul,
Dar, mai nou, parcă dă semn
C-ar avea din lemn şi capul.

epigramă de Dumitru Cioacă-Genuneanu din Cuget, deci exist, dar nu mai rezist (2005)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei doi copii de crai

Şi fost-au doi copii de crai
Şi ape-i despărţeau, profunde,
Şi-un pod de lemn, atât vedeai,
Departe, cine ştie unde?

Şi se iubiră... Ce îndemn
Venea din apele afunde?
Că era podul vechi de lemn,
Departe, cine ştie unde.

poezie celebră de Emile Verhaeren din Antologie de poezie belgiană (1968), traducere de Radu Boureanu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oţet

Din mere verzi, oţet
Mi-a dat străbunica.
Fac de pe internet,
La doamne, sălăţica.

epigramă de Ileana Nana Filip din Poliţişti pe tocuri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori şi eu eram vesel şi plin de nădejdi, însă acum mă simţeam ca un butoi gol şi dogit şi îmi lipsea până şi gustul vieţii. Văzduhul fierbinte mă scălda în sudoare. Soarele, cu ciocanele lui de foc, mă izbea drept în creştet.

Zaharia Stancu în romanul Pădurea Nebună, Editura Cartea Românească -1974
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuiul din lemn

Veneau cu geamantane din lemn
cu haine din lemn
cu paşii de lemn,
vorbind într-o limbă de lemn
despre uriaşa balama care scârţâia cerul...
În gară trenul îşi schimba la garderobă fierul...

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa ca într-un tablou

dimensiune dispărută, pe perete
inima... nu mai pulsează
un picior este în ramă, iar un sân
cuprinde o palmă
ochii tac
buzele se dezbracă
se zbat ca să iasă şi parcă spun
cine sunt eu?

poezie de Viorel Muha (mai 2014)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai Septembrie ca oricând

Plouă cu toamnă peste noi,
Pădurea are rugină pe veşminte,
Şi parcă suntem tot mai goi,
Septembrie... ne aducem aminte.

Cad şi frunzele, bate şi vântul,
Iar cerul cu norii săi cei grei,
Îmi spune încet cuvântul,
Nerostit de buzele ei.

Este mai Septembrie ca oricând,
În păduri, pe străzi dar şi pe foi,
Fac pasul mic peste frunze trecând,
Uscate de amintiri mai vechi şi noi.

Septembrie mi-a uscat şi rănile,
Unele din ele erau deja uitate,
Au căzut rând pe rând ca frunzele,
Şi acum vântul mă împinge de la spate.

Toamna face loc de început,
Îmi usucă tot răul din gând,
Şi mă lasă fără niciun scut,
Căci e mai Septembrie ca oricând!

poezie de Iustin Miron din Autopsia Inimii (2 septembrie 2021)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem de mutat munţii din loc

Parcă
visul
s-ar
furişa

Din
măruntaiele nopţii

În
noaptea fragedă
a
trupului

Parcă stelele
vijelios
se-nalţă
din
veşnicia sufletului

Visez şi zbor

Dintr-un vis
în
altul

Parcă
visul
mi-ar
ascunde-n cuvinte
înaltul

Parcă
norii
trec

Parcă
munţii visează

poezie de Costel Zăgan din Poeme infracţionale (28 mai 2009)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi căută gura şi când mi-o găsi mi-o prinse întreagă între buzele ei cărnoase. Simţii, cu spaimă, că-mi bea inima.

Zaharia Stancu în Jocul cu moartea
Adăugat de scofieldutza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pădurea

Visul meu de tinereţe,
A fugit întâmplător
Şi-a ajuns la bătrâneţe
Într-un loc încântător.

A ajuns într-o pădure,
Verde, tainică, înaltă,
Unde sunt copaci şi mure;
Toată lumea-i laolaltă.

Copacii înalţi ţineau discursuri,
Unor mititei stejari,
Iar iepuraşii dădeau concursuri
Parcă ar fi fost şcolari.

Padurea-i vie. E-o agoră,
Unde-s altfel de fiinţe
Aş sta cu tine înc-o oră,
Să-mi zici micile-ţi dorinţe.

Vântul cugetă-ntre frunze,
Ca un ilustru gânditor,
Iar pădurea printre buze
Simte-auzul de topor.

Şi cum vine tăietorul,
Ca să-i fure lemnele
Dă el tare cu toporul,
Spintecându-i crengile!

Vântul cugetă mai tare,
Parcă bate, aşa cred,
Pădurea femeie-mi pare;
Chinuită de-un blestem.

Că de fiecare dată
Cine iese, cine vine,
Tot îi ia câte-o bucată
De ce oare, oare cine?

Mai un lemn, o buturugă...
Omul duce, ia ce poate,
Iute lacrimi o sa-i curgă,
Căci ajunge ea pe moarte.

Parcă un fior se plimbă,
În al meu suflet chinuit,
Şi ceva parcă se schimbă,
Oare, codru-i bântuit?

Tu, padure minunată,
Eu mă simt cam "vinovat"
Că aer lin mi-ai dat odată
Şi eu nu te-am ajutat.

Am uitat să-ţi preţuiesc
Al tău veşnic aur verde
Şi să-ţi spun cât te iubesc
Totuşi oare, tu m-ai crede?

Nu mai plange, scumpa mea
Ce-ai dat lumii mari, o viaţă
Ce să-ţi zic sfinţenia ta,
Decat să ai numa'speranţă

Să fii mândră ca şi luna,
Iară timpul o s-oprească,
Iar vântul bate'ntr-una
Şi fruntea-ţi înverzească!

poezie de Marian Hotca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se culcă lângă omul ei, pe mâna lui, lângă pieptul lui. Îi auzi inima bătând. O ascultă. Şi i se păru că a pătruns chiar în inima lui şi că e gata să adoarmă chiar în inima lui.

Zaharia Stancu în Şatra
Adăugat de scofieldutza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parcă, parcă...

Era-ntr-o vară (parcă joi)
şi toate ne erau permise -
Gara de Nord, peronul, noi
sau era vineri, pare-mi-se.
În ochi ni se citea văpaia
în trenul plin de cetăţeni
la clasa-a doua, spre Sinaia
sau parcă, parcă spre Buşteni.
Timidă nu spuneam nimic
când mi-atingeai câte o dată
cu buzele un deget mic,
sau parcă, parcă mâna toată.
Doar ciripeam: "Ah, sufleţel!"
când mă priveai pe sub sprânceană.
am stat la single la hotel
sau parcă-n duplex la cabană -
Ultramodern... ce draperii!
cu mov în dungi şi picăţele
sub geamurile fumurii
sau parcă, parcă jaluzele.
Când în final pe canapea
uşor, uşor ne-am aşezat
(ce bine te-asortai cu ea)
sau parcă, parcă era pat -
Tu mi-ai şoptit: "Ah, ce noroc
în ochii tăi să văd înaltul!"
şi ne pupam aşa cu foc...
sau parcă mă pupam cu altul.

poezie de Sanda Nicucie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul durerii

Mi-e plină inima de vânătăi,
Pe visul meu sunt urme de sărut
Sunt paşii tăi ce-n fugă au trecut,
Parfumul tău pe umerii mei goi.

În viaţă totul e-mpărţit la doi,
Ne suntem vină şi ne suntem rost,
Mi-e plină inima de vânătăi
Pe visul meu sunt urme de sărut.

Priveşte, tot amurgul e-n văpăi
-Culori cum niciodată n-am văzut-
De parcă sângerează pentru noi
Că nu ne-am întâlnit cândva demult,

Mi-e plină inima de vânătăi.

rondel de Mioara Anastasiu din Vise clandestine
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici humă nici lemn

crucea mea
e făcută din lemn de tei
o poartă prin măduvă inocenţă de miei

crucea mea
e făcută după inima ta
tresare când singură noaptea

inima ta are gust de lapte
cruce uşoară peste crucea mea
păpădie hrănită cu esenţă de nemoarte

crucea mea
formă tainică de aer presat
slovă, iubite, lumină de cântat

crucea mea
prag de cer
nici humă, nici lemn
numai înger

şi mai ales mă minunează
păsările, ramurile,
umbrele lor mă distrează
pădurea toată, vânturile
mă urmează

crucea mea
crucea ta
lăcrimează.

poezie de Cipriana Tanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Abisul sufletului meu

neghina din bob o scoţi cu durere,
mă ridic din iubirea-ţi ştearsă
de lacrimi uscate...
uscate de suflul curgerii timpului
şi te privesc cum plângi.
piciorul de stâncă îl aud cu plăcere
când inima rece i-o frângi...
mi-a lungului cale bătută de dor
şi ghimpi de furtună m-aruncă
uşor în colţuri de ceară...
mă aşez şi-mi lipesc urechea de stâncă
zumzetul Lunii răcite de Soare
aud cum împarte durerea,
o-nchide în flori...
şi ele trezite la viaţă îţi plâng
pe piept ori în suflet,
şi-apoi în buchete uscate
sau în cioburi rotunjite de ape,
în ploi abăute de vânt
şi-n zile uitate de noapte
liniştite se strâng...

poezie de Marian Senchiu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mi-era milă de el. Nu mi-era milă de nimeni. Nici de mine.

Zaharia Stancu în Jocul cu moartea
Adăugat de scofieldutza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine e fata care cântă la pian?

O fată cântă la pian
Un cântec de iubire
Şi ochii ei sunt plini de fericire.
Glasul e ca un murmur de izvor,
Ea cântă un cântec de amor.
Inima îi bate tot mai tare în piept
Şi ea cântă un frumos sonet.
Chipul îi radiază de bucurie
Şi vocea ei interpretează o frumoasă melodie.
Ea cântă parcă de o clipă, de o oră, de un an
Şi toţi se întreabă: Cine e fata care cântă la pian?

poezie de Vladimir Potlog (1 februarie 2020)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu n-o mai iubesc, dar mă-ndeamnă
Din vremuri un vechi obicei:
Să trec în amurguri de toamnă
Prin dreptul ferestrelor ei..

Zaharia Stancu în romanul Pădurea Nebună, Editura Cartea Românească -1974
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu buzele uscate de vânt

N-am să te reneg dulce făptură,
abajur al sufletului fără formă,
nimic nu-ţi cer înapoi.

O rugă în genunchi mă înalţă
deasupra de lumea ochiului,
îţi umplu clipele cu apele lui,
să văd cine pentru cine-i umbră
de o să-mi furi mereu nemişcarea
şi o să mă ridic precum zidul
în faţa anotimpurilor de gheaţă
cu voinţa bărbatului aşteptat.

Nimic nu va trece de extazul inimii
şi-ţi voi închide iubirea în trup,
stâncă ocolită de prădătorii ascunşi
într-o adâncă pădure ferită de privitori.

Săruturile dese cu fioruri îndelungi
cu buzele uscate de vânt,
dar mai adevărate decât lumina
îmi pun stăpânire pe toate păcatele
şi rup din mine tot cerul.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima ţigară a şarpelui de casă

Primise ultima ţigară şi nu ştia
dacă trebuie să o savureze sau doar încerca
să respire, ca un vulcan pricăjit.

Lăcusta i se aşezase pe solzi, din greşeală.
Ulmii înfipţi în baltă urcau, cu fereală.
Era un joc de culori. Negreşit.

Nu demult, şerpuind, iarba foşnea.
Nu demult vânase o broască în balta ca o balama
între câmpie şi deal.

Nu demult venise băiatul cu julituri la genunchi,
ca un vânător nemişcat, ca un mănunchi
de muşchi încordaţi în asemenea hal

încât părea un lemn neted, un lemn nemişcat.
Apoi, ca un strănut din senin, ca un viscol uscat,
linia a fost întreruptă.

Atunci a plutit peste câmpia abruptă,
a muşcat din bucata de cârpă murdară şi ruptă
(aşa a rămas fără dinţi),

apoi a muşcat, ştirb, robinetul ruginit.
I s-a umflat burta de apă. Apoi, răstignit,
a scuipat broasca. L-a durut (de parcă ar fi avut zimţi).

Apoi a muşcat din ultima ţigară, cu ciudă,
a respirat ştirb ca printr-un tub, parcă vrând să audă.
Dar limba despicată n-a mai pipăit pe aici.

Acum se aude pielea şarpelui dată cu sare şi uscată.
Acum şuieră, când bate vântul. Acum e pătată.
Acum cade printre lemne. Acum e drum de furnici.

poezie de Călin Hera din Îmi pun singur miere în ceai (2010)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!