Mijlocind curcubeie

eu spun
să ne facem nevăzuţi
într-o şoaptă
de forma pământului
cu buzele maci
şi genele iarbă
pe gleznele
apelor curgătoare

tu spui că
până în inima soarelui
treptele pavoazate
cu lumină
şterg paşii
amintirilor durute
acolo ne aşteaptă
cheia poarta
cerul raiul

hai să batem palma
la mijlocul poeziei
într-un pact
încărunţit de iubire
captivi între prima silabă
şi ultimul gând

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lasă-mă

Lasă-mă
inima să închin
sufletului tău.
Lasă-mă să şoptesc nopţii
să te încălzească.
Lasă-mă să spun văilor
răcoare să-ţi dea.
Lasă-mă
să depun rugăciune
la catedrala vieţii tale.
Lasă genunchii mei
să pipăie paşii tăi.
Lasă
genele tale să-mi fie
umbră.
Lasă fulgii de nea
să-ţi sărute genele.
Lasă
printre raze de lumină
să vină iubire.
Lasă buzele mele
să sărute suflarea ta.
Lasă
uitarea să plece şi
lasă-mă să fiu
Tu.
Te rog
...
lasă-mă!

poezie de Viorel Muha (mai 2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine(va) mi-a amanetat cerul...

zărilor brodate
de poala nopţilor
le privesc uneori
zâmbetul foşnind

cu mâini empirice
revărsatul de zori
mângâie pronia
pământului

înspicând distanţe
sub tiara dimineţilor
la poarta Cuvântului
sufletul meu respiră

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din doi în doi, şapte impar

m-am îndrăgostit stângace
de al şaptelea cuvânt nespus
de delirul ochilor tăi
pus pe urma anilor mei
într-o zi de sărbătoare neîntâmplată
aparent mă credeam înţeleaptă

ceea ce nu mai văzusem
m-a ajutat să văd
deasupra pământului
ascultam greierii cerului
înrobită de taina nesomnului

mă dezdrăgostesc la anul
şi la mulţi ani
când în ultima şoaptă
cu genunchii pe-a şaptea treaptă
îmi ard testamentul
sub tălpile ţărânii

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întrebări în umbră

dacă aş fi întâmplător
doar fulgerarea unui meteor
în noaptea unui deşert,
tu ce-ai fi?
te-am întrebat.
aş fi lumina tandră a Lunii
şi tu te-ai teme de faţa mea nevăzută,
îmi răspundeai într-un târziu.

dacă aş fi curcubeul însuşi peste
abisul dintre muntele tău
şi al meu,
tu ce-ai vrea să fii?
te-am întrebat.
aş vrea să fiu ploaia nebună care îţi smulge copacii
sădiţi în inima ta,
îmi răspundeai între două tăceri.

ce-ai fi tu,
dacă eu aş fi doar trilul unui văzduh?
te întrebam în şoaptă.
aş fi ultima pasăre călătoare
care se frânge pe cerul tău,
răspundeai,
privindu-ţi în somn
penele aripilor.

ce-ai vrea să fii tu,
dacă eu aş fi un suflet străin
care aleargă în pustiu?
te întrebam.
aş fi doar muzica unui pian
uitat la ţărmul mării.
spuneai tu,
pipăind întunericul.

spune-mi,
ce-ai fi tu,
dacă eu aş fi o apă repede, curgătoare?
aş vrea să fiu doar o piatră tăcută
într-o vale adâncă
aşteptând ca apele tale să-mi pieptene
genele lungi de nisip,
măcar o dată la o mie de ani.

răspundeai tu
unei umbre,
de la celălalt capăt
al Pământului.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poarta raiului împarte lumina

Anotimpul meu preferat este iarna
în care m-am îndrăgostit de tine.

Ninge cu respiraţii grave,
tăcută şi febrilă fruntea ta
poartă coronarele mele.

Gurile strivesc extazul în piele
devastat, pulsul, dat pe din două
are gust de carne însiropată.

La capătul privirilor neclintite
poarta Raiului împarte lumina.
Arhanghelii ne-au botezat
iubire,

Iarna se trăieşte frumos.
Dumnezeu face concesii
după chipul şi asemănarea lui.

Iolanda Şerban

citat din Iolanda Şerban
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Castele de nisip

aş fi putut să-ţi spun
dă-te mai la dreapta
stânga întotdeauna trişează cu iubire
nu mai întoarce capul după oameni
ai scăpări la literele mari
când dai de rutină scuipă-ţi de trei ori în sân
fă-te mai frumoasă decât nu te-ai ştiut
nu cere scuze necurmărilor
pietrele vor fi acolo pasul să-ţi înalţe
îmbracă-te în înscrisuri
veghind pleoapa clipei străvezii
fugi de buzele verzi
visele sunt fix în spatele tău
din întâi în întâi doar viaţa face ce vrea

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-mi laşi...

Să-mi laşi inima ta
Sprijinită de taina prăpastiei
În care te-am căutat ani la rând.
Bolnavă de tine, suspinam cu fiecare
Adiere...
Privire de miere
Şi cer de maci
Străluceau pe cerul ochilor dragi...
Erai un "coppy-paste Prometeu"!
Ca mustul împăcării
Voi trece
Prin învolburatele ape...
Vreau să te am mai aproape...
Vor renaşte vulcani în inima mea,
Fi-voi numai a ta!
Îngenunchi la margini de cer
Şi voi fii râu de lumină
Ce-ţi izvorăşte în palma crăpată
De neputinţa mângâierii...
Oh, nimfă divină!!!
Spre moarte mă voi întoarce mărgăritar
Şi clopot de jar...
Numai să treci
Chiar şi-n somn,
Printre genele mele murdare
De dor de-mpăcare.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încerc să te apăr

(În cerc să mă apăr)

Mă poartă tăcerea-ntr-un cântec al nostru
migraţia sferică-n gânduri m-adună,
păşesc cu temeiuri uitând de furtună
şi-n naosul vremii mi-e Clipa colostru.

Lumini mă ţâşnesc, în lumină mă-ntorc,
spre Poarta iertării mă-ndrept cu speranţe,
curg liniştea-n suflet şi-nfrunt disonanţe
când herbul iubirii-n răscruce-l răstorc.

Prea buna mea lună, cu stele şi-agate,
ne-alungă rutina-ntr-un colţ de uitare
în noapte mi-eşti soare din lumi evadate
cât raiul ţi-ating, cu-aşteptări şi-ndurare.

Păşim prin temeiuri, uitând de furtună,
şi-n sonuri divine-adormim... mână-n mână...

Iolanda©

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Este la fel de crud şi la fel de multă viaţă într-o căprioară ca şi într-un fir de iarbă. Ce minte educată poate accepta asta? Formele se hrănesc inevitabil cu forme, dar chiar şi acolo unde formele nu se mişcă exterior, la interior este aceiaşi viaţă care părăseşte forma când forma este distrusă! Viaţa trece dintr-un fir de iarbă şi însufleţeşte un prunc, apoi pruncul moare şi viaţa însufleţeşte un fir de iarbă. Încă o dată întreb: poate vreo minte educată şi spiritualizată să vadă asta nemijlocit de gând? "Eu-Sunt" sau Dumnezeu cel viu care este în om, este identic cu cel care este într-o banană. Odată ce ai înţeles asta, o să te mai crezi superior că tu eşti vegetarian sau autotrof? Dar vei mai crede că există vreo evoluţie spirituală?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire, dintre toate comorile de pe Pământ, eu pe tine te-am ales, pentru că eşti frumoasă, deşteaptă şi bună! Aura ta mă-nvăluie ca o cupolă cu două acoperământuri: lumină previzibilă şi culoare enigmatică! Adesea, eu nu sunt vrednică de aura ta! De aceea, te rog, Iubire, pune-mă într-o silabă a ta, sau, măcar în litera I! Închide-mă într-un ungher neştiut de nimeni, ca să nu mai pot ieşi de acolo niciodată! Pe urmă, lasă-mă să mă insinuez, printr-o revărsare de gând, în darurile pe care le oferi permanent: în colţişorul de pâine, pe care-l dai copiilor sărmani şi în visurile lor întru izbândire; în ţelurile curate ale oamenilor; în cuvinte; în căutări; în crezuri; în mireasma salcâmului şi în cântul privighetorii; în toate răsăriturile şi în toate asfinţiturile acestui Pământ! Şi, pentru că Dumnezeu m-a făcut din tine, Iubire, lasă-mă să te iubesc la infinit şi până dincolo de infinit!

Iulia Mirancea în Du-mă cu tine la capătul lumii (10 decembrie 2012)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până nu mai sunt

Ştii ce-mi şopteşte
Noaptea
Când apari pe cerul meu
Din umbră?
Propteşte-ţi somnul
De umărul meu,
Iubito,
Să împărţim stelele
Până nu mai sunt...

Ştii ce-mi îngână
Ziua
Când rămâi pe cerul meu
În lumină?
Ascunde-ţi genele
În razele mele,
Iubito,
Să alunge norii
Până nu mai sunt...

Ştii ce-mi spune
Seara
Când adormi pe cerul meu,
În apusuri?
Aprinde-ţi dorul
Din roşul soarelui,
Iubito,
Să ardă temeri,
Până nu mai sunt...

poezie de Gabriela Chişcari (25 iunie 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fir de lumină

am învăţat şă îmbrăţişez cuvântul
când am zburat din palma Ta
în zbor de aripi peste zare
am învăţat să modelez cuvinte în lumina
primită într-o zi senină
născut din odiseea unui gând
crescut pe ţărmuri de mare
mângâiat de alge, scoici şi valuri adânci
la margine de timp, la capăt de veac
sunt candelabrul ce poartă lumina în cuvânt
prin văile sufletului în licăriri de zări aprinse
îngropasem seminţele lumii în cerul gândului
înfloresc acum maci roşii pe pajişti de dor
şi în întunericul cetăţii mă înţepam în spini
ce roşul era sângele ce curgea în pahare
în zori m-am ridicat
ţineam în palmă un trandafir deschis
despletit de taine îmbrăţişa surâzător universul
mă scurg pe treptele gândului
îmbrăcat în raze de lumină
sunt fir din mâna Ta zâmbind în soare

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Izvoade

Tu, îmi spui:"Dragă"! Eu, spun: Drag!
Şi parc-am pune-un prag pe prag
Când îţi tot pare că glumesc,
Dacă nu-ţi spun. Că te iubesc!

Alunecoasă-s, din tipar,
Habar nu ai! Nu ai habar,
Cât de geloasă-s, pe cuvânt,
De când nu cred. În jurământ.

Tu-mi spui: prinţesă. Da'n castel,
Ce-ar face-o Ea, de nu-i şi El?
Când inima, tiară-ar fi
Însingurării... Zi de zi...

Şi nu-s frumoasă. Zău! Nu sunt!
Sunt micul mare amănunt,
Zădărnicind fracţii de vis,
Când am nimic (sau tot)de zis.

Nu vezi cum leg speranţe vechi?
Perechi le fac, le fac perechi!
Şi-n toate câte le-nsoţesc,
Răzbate-o rimă: Te iubesc!

8 mai 2017

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-un anotimp recunoscător

îmi prind mâinile de umerii serii
spre o altă zi ce se naşte
la cumpăna dintre trecut şi viitor
cuprinsă-n metaforă
o şoaptă

înţelege prudenţa din propria-i soartă
într-o iubire de lungă durată
trăire - şoaptă

o îmbrac în veşmântul memoriei
cu metafora simplităţii
naufragiez în mine de parcă nu aş şti cine sunt
unde sunt şi de ce sunt
pentru ce mai sunt şi cât voi mai fi
ca-ntr-o reclamă din viaţă
adeseori o şoaptă

un spectacol într-o palmă se-nchide
fredonând refrenul unui timp
peste cortina ce cade
cândva acolo un vis
acum o şoaptă.

poezie de Vali Niţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Izvorul poeziei

Ce mai faci, Miss?
Mi-e dor de necuprinsul poeziei tale,
de mugurii-ţi din suflet,
de albele petale,
ce-ţi ard în floarea ochilor căprii...

De-aceea, te întreb:
când ai să vii,
ca să sleim izvorul poeziei?

Când ai să plângi la marginile gliei,
de dorul Infinitului verzui?
Când ai să vii, tu, Miss,
de ce nu-mi spui?

Ori poate-n cerul tău
înfiorat de stele,
ai pus gând rău inimii mele?

Sau, cine ştie?, vreun clevetitor
ţi-a scris o telegramă pe un nor,
spunându-ţi, Miss, că eu,
la rândul meu,
lipsit de suflet şi de Dumnezeu,
aş vrea să-ţi fur şi inima, şi versul,
să chem la judecată Universul,
cerându-i, Miss, tribut şi socoteală,
că,-n poezia ta regală,
a introdus şi suflet, şi splendoare,
şi muzică, şi-arome de cicoare,
de toate florile din spaţiu,
iar lumea te citeşte cu nesaţiu...

De-aşa minciună, tu nu te grăbi,
ca să mă pui la zid, în zori de zi,
aşteaptă, ai răbdare, de-aproape
mă cunoaşte,
citeşte-mă în prima zi de Paşte,
citeşte-mă şi-n noaptea Învierii,
că-n versu-mi vei găsi dulceaţa mierii.
Aşa-i şi sufletu-mi, să ştii..

De-aceea, te întreb: de ce nu vii,
să punem punct melancoliei
şi să sleim izvorul poeziei?

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-mi spui despre dorul de om

I
Tata a urcat un luceafăr mai sus de ceruri,
mai sus de zilele şi nopţile măcinate de viaţă.
După ultimul cer a cuprins
adâncimea timpului;
îmi vede somnul tulburat de plâns.
E liber (mi-a spus)
dar că m-aude uneori plângând
şi stelele se întunecă
în flacăra roşului apus.
Este de ajuns
că am rămas pe pământ un gând,
şi nu un fir de iarbă culcat de vânt.
Altfel prea multe lacrimi s-ar fi plâns,
copila mea.
Nu pune lacrima peste mine care mă striveşte,
rămân aşa cum sunt –
sclipitor în stele,
mugur în nuiele –
căci învelişul de pământ
mi-a fost mult prea strâmt,
cu mult timp înainte
când te ridicam deasupra inimii
cu braţe largi de părinte.
Uită de timpul ce creşte între noi
şi urcă cerul tău înspre mine.
Poate oi lăsa în părul tău dorul,
iar lacrima – pământului
să urc în următorul mugur floare.
II
Tata a urcat un luceafăr mai sus
de ceruri.
După ultimul cer, l-a cuprins
adâncimea timpului dus;
îmi vede buzele rostindu-l
în somnul tulburat de plâns.
E liber (mi-a spus)
dar că m-aude uneori plângând
şi steaua lui se întunecă
în flacăra roşului apus.
E de ajuns
că sunt pe pământ un gând,
şi n-am rămas un fir de iarbă culcat de vânt.
Altfel prea multe lacrimi s-ar fi plâns.
Îţi aud plânsul fără răspuns;
aşa uşor cum sunt,
umblu în apele care ţi-au cutreierat ochii,
învelişul de pământ
mi-a fost mult prea strâmt
în vremuri dinainte.
Aş fi murit cum moare umbra în lumină
dacă zeii nu mi-ar fi aruncat în trup
suflet de părinte.
Uită de timpul ce creşte între noi,
mă vei revedea în amurg
stea fără noapte,
stând cu genunchii pe cer
ca şi cum ai veni dintr-o rugăciune
să-mi spui despre dorul de om.

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă şi suflet (9 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa noastră curge într-o direcţie aşa cum o apă curgătoare îşi face loc săpând adânc până ajunge la destinaţie, dar niciodată nu moare. Noi asemenea apei curgătoare acumulăm, mai dăm uneori şi pe afară, dar într-un final apele tulburi se limpezesc, iar noi alunecăm lin pe firul destinului. Aşa cum firul apei născut din pântecul pământului nu încetează să curgă aşa cred că şi viaţa noastră odată ce ne-a fost dată curge-n eter pentru eternitate.

Georgeta Ganea (26 ianuarie 2023)
Adăugat de Georgeta Ganea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Matrioshka

Într-o toamnă
Într-o dimineaţă
Într-un parc
Într-un om
- un gând

poezie de Şerban Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între două arce

Între două arce... zări de cer purtate,
te văd prins, iubite, între zi şi noapte;
mâinile deschise către amândouă -
în văzduh de cruce trupu-ţi plin de rouă.

Te văd prins, iubite, între zi şi noapte,
blândă resemnare prin singurătate;
ochii tăi cu sete par că mie-mi plouă -
ah!... ce mai aversă'i roua dată-n două.

Blândă resemnare prin singurătate,
ţin pe umeri cerul plin de apostate,
cearcănul meu fuge, mă trădează-mi pare,
vrea să-mi dau sfârşitul pe o 'mbrăţişare.

Ţin pe umeri cerul plin de apostate,
braţe ce sunt arce-n zări apropiate;
gleznele ce-ţi prind... crucea mea de rouă,
blândă-i răzvrătirea dată pe din două.

Braţele-mi sunt arce-n zări apropiate
şi-s păgâna nopţii-n cruci fără păcate;
să nu-mi certe nimeni cearcăne ridate
că te port cu mine între zi şi noapte.

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Cât zbor într-o mână de humă tremurândă...
Cât cer într-o aripă fără cer...
Şi câte şoapte înăbuşite, într-un loc surd...
Câtă sete, unde izvoare mustesc de apă vie...
şi câtă lumină trecând maiestuos, gemând, prin întunericul lumii,
o urmă fină de pas care vine plecând,
de nimeni întrebat, de nimeni văzut cu adevărat,
şi-o şoaptă care caută să respire o clipă infinitul...
Şi cât verde!
Amestecă-mă, Doamne,-n întinderea verde...
de paşii celor grăbiţi ascunde-mă...
Aşterne-mă doar în calea celui ce m-aşteaptă,
odihna să-i fiu...
Şi opreşte-ne destrămarea,
c-un cântec de dor, ne leagă de Cer,
Cu dor nedurut... împleteşte-ne inimile cu timpul...
În palma Ta, măsoară-mi paşii,
dezgoleşte-mă de ruini, de dor
şi de toată mirarea...
că sunt...
încă vie...
iară
iar şi iar...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!