Ţipă pruncu-n viaţa crudă

Cade lacrima-n ţărână,
Şi-n dureri mă înfăşor...
Plânge, plânge o bătrână,
Şoptind rugi încetişor.

Stă-n balcon scrutând pustiul,
Sprijinită în baston,
Îşi aşteaptă fiica, fiul,
Da zăreşte un pluton...

Se fereşte din instinctul
Unei temeri, unei vini,
Parc-ar fi comis delictul
Că strigase spre străini:

"Nu mai am pâine nici sare,
Nici bănuţi, - plângea sonor -
Şi-n cei de înmormântare
N-o să umblu chit că mor!

Şi pisica e flămândă,
Nu mai toarce, a muţit,
Of, cum stă moartea la pândă!
Da şi dracul ameţit..."

Un soldat cu arma-n mână,
Un slujbaş neobosit,
Ţine-n inima română
Tragedii... Descumpănit,

Îi spune cu vorbă bună
Să-nceteze... de-ar putea
I-ar da leafa pe o lună...
... iar o mamă-n chin năştea...

Ţipă pruncu-n viaţa crudă,
Plânge mama în dureri,
Pruncul a venit cu trudă,
Eu scriu drama în tăceri...

poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Viflaem colo-n jos

La Viflaem colo-n jos
La Viflaem colo-n jos
Cerul cade luminos,
Preacurata
Naşte astăzi pe Hristos.

Naşte-n ieslea boilor,
Pe-mpăratul tuturor,
Preacurata
Stă şi plânge încetişor.

N-are scutec de-nfăşat,
Nici hăinuţe de-mbrăcat,
Preacurata
Pentru pruncul de-mpărat.

Nu mai plânge Maica mea,
Nu mai plânge Maica mea,
Scutecele noi ţi-om da,
Preacurata,
Pruncul Sfânt de-i înfăşa,
La Viflaem colo-n jos.

folclor românesc
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În Betleem colo jos

În Betleem colo jos
Cerul arde luminos
Preacurata naşte astăzi
Pe Hristos

Naşte-n ieslea boilor
Pe-mpăratul tuturor,
Preacurata stă şi plânge
Încetişor.

N-are scutec de-nfăşat
Nici hăinuţe de-mbrăcat
Preacurata pentru pruncul
De-mpărat

Nu mai plânge Doamna mea
Pruncul mic l-am înfăşa,
Pentru fiul tău Hristos,
Mesia cel luminos.

folclor românesc
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hodie mihi, cras tibi

În mine,
În tine
Şi-n el
Inima cântă
Şi plânge la fel...

Cântă
Şi plânge
Înfiptă în noi –
Căntă în clipa în care ne naştem
Şi plânge cu clipa de-apoi...

Când cântă cu ploaia
Ne-nchidem odaia...
Când plânge cu vântul
Ne-nchidem mormântul
Tustrei, şi, la fel,
Şi-n mine,
Şi-n tine,
Şi-n el!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Familia, seria II, nr. 4-5 (mai 1938)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plânge în inima mea

Plânge în inima mea
Cum plouă peste oraş;
Ce-i tristeţea aceasta grea
Răul ce inima-mi ia?

O, dulce murmur de ploaie
Pe acoperişe şi-n zare!
În inima ce se îndoaie,
O, cântecul, murmur de ploaie!

Plânsul noimă nu are
În inima ce mi se frânge.
Ce? Nici o trădare?
Jalea noimă nu are.

Un chin e fără măsură
Să nu ştii de ce,
Fără iubire şi ură,
Suferi peste măsură.

poezie de Paul Verlaine, traducere de Lucian Blaga
Adăugat de Vlad Chirinciuc
Comentează! | Votează! | Copiază!

România e acasă!

Sunt român pribeag în lume,
N-am cui plânge, n-am cui spune,
Când m-apucă dor de casă,
Căci stăinului nu-i pasă.

Sunt român în orice ţară,
Unde viaţa nu-i uşoară;
Însă nu uit niciodată
Că am mamă, că am tată,

Că am ţara-ngândurată,
Ce-aşteaptă ca mama-n poartă...
Şi că rădăcini profunde,
Sunt "acasă". Astfel unde?

Sunt român şi-n piept îmi bate,
Cât aş fi eu de departe;
Inimă română, bună,
Dar primit de la străbună.

Patrie să nu ai teamă
Dacă opt nevoi mă cheamă
Prin străini, şi că vorbesc
Graiul lor... tot te iubesc!

Sunt român cu dor de ţară,
Care scurmă să mă doară...
Lumea largă-i generoasă,
România e acasă!

poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Resemnare

Nu plânge iubite
Lacrima-i un păcat
Ce mângâie
Iar ochii ce acuză
Sunt şi mai frumoşi
Nu plânge iubite
Şi uită ce-a fost
Neştiind ce vom fi
O pereche
Sau numai atât
Ce-am putea
Recunoaşte
Nu plânge iubite
În vise de crezi
Şi în cerul
Ce stelele cerne
Dintre patimi
Şi dureri.

poezie de Constanţa Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plânge în inima mea...

Il pleut doucement sur la ville -
Arthur Rimbaud

Plânge în inima mea
Cum plouă peste oraş;
Ce-i tristeţea aceasta grea
Răul ce inima-mi ia?

O, dulce murmur de ploaie
Pe acoperişe şi-n zare!
În inima ce se îndoaie,
O, cântecul, murmur de ploaie!

Plânsul noimă nu are
În inima ce mi se frânge.
Ce? Nici o trădare?
Jalea noimă nu are.

Un chin e fără măsură
Să nu ştii de ce,
Fără iubire şi ură,
Suferi peste măsură.

poezie celebră de Paul Verlaine din Antologia poeziei franceze (1974), traducere de Lucian Blaga
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă trecerii unei vieţi

Se-aud clopote bătând ca un suflet... Noaptea strânge
Într-un pumn mereu plăpând gândul celui care plânge.
Timpul strigă-n depărtări şi se strânge în clepsidră,
Praful se aşterne iar cu secundele-n firidă.
Lin, ceasornicul, bătrân toarce caierul tăcerii...
O bătrână plânge-n prag şi aşteaptă-n faptul serii
De-o zări din depărtări îngerul... E dus de-o viaţă...
În a vremii închisori, singură-i. Ce tristă casă!

Se-aud clopote bătând ca un suflet... Noaptea strânge
Parcă-n braţe prunc flămând care tremură şi plânge.
Pribegie, teamă, dor, plâns şi lacrimă amară...
Traiul nu i-a fost uşor! Mâncau pâine de secară.
Vântul aspru-i biciuia. Focu-n vatră se stinsese
Şi picioru-i sângera. Haina-n coate se rupsese...
Cu migală a cules şi-a trăit din mila lumii.
Totul are-n lume sens... Chiar şi furia furtunii.

Într-un pumn mereu plăpând gândul celui care plânge
Şi adoarme nemâncat, visul steag şi imn ajunge.
Ruga sufletului său este mir, catapeteasmă,
E lumină şi-adevăr, stea din mantia cerească.
Mănăstire şi-a zidit din durere şi din rugă,
La dureri s-a închinat ochiul său să nu mmai plângă.
Spaima nopţilor târzii, teama şi singurătatea
Răsărită-n nopţi cu ger, răsplătită-i cu dreptatea.

Timpul strigă-n depărtări şi se scurge în clepsidră,
Trec spre sângerânde zări paşii risipiţi în tindă.
Mama-ntinde braţul stâng. Braţul drept, ca o câmpie,
Lin alunecă spre ea ca un fulg de păpădie.
Tata, parcă lăcrimând, braţul drept sfios întinde...
Cu îndemnul părintesc, pruncu-n braţe şi-l cuprinde.
Îngenunchi în rugi şi-n vis! Plângi pentru părinţi, copile!
Şi bătrân când ai să fii, dă-le-un strop de fericire.

Praful se aşterne iar cu secundele-n firidă...
Dacă ar mai fi o zi, mama pruncul să-şi cuprindă
În a ceţurilor văi, în privirea lăcrimândă,
Suferinţa ar putea în adânc să şi-o ascundă.
Tâmplele-au albit de mult, în broboadă şi le-ascunde.
Chipu-i are brazde-adânci, genele-s de lacrimi ude.
A uitat mai deunăzi să-şi îmbrace fota, ia,
Fiindcă fata ei purta sfântul nume de Maria.

Lin, ceasornicul bătrân toarce caierul tăcerii...
Bate-n poartă cineva. Cin' să fie-n faptul serii?!
Tare-i frig... Şi a plouat... Ori sunt lacrimi prinse-n barbă?!
"Biata mea măicuţă, plângi?!" fiica mama şi-o întreabă.
"Mamă, m-am întors şi eu. Ion ăl mic... Acum sunt mare.
Să mă ierte Dumnezeu, mult am stat în depărtare!"
Tace... -n gol parcă priveşte. Ce e asta?! Vis e oare?!
Dumnezeu mi-a ascultat ruga-mi cutremurătoare?!

O bătrână plânge-n prag şi aşteaptă-n faptul serii...
"Vezi, băiatul meu cel drag, înfloriţi de-odată-s merii!
Vezi fetiţa mea? Acum, lacătul cel ruginit
Când să-l pui să-nchizi portiţa, îţi urează bun venit!
Dragii mei copii, văd bine, ceasul morţii se grăbeşte!"
Spune mama printre lacrimi şi copiii şi-i priveşte.
N-am fost nimănui povară, sufletul mi-e obosit,
Mama cea de altă dată mult prea mult a-mbătrânit.

De-o zări din depărtări îngerul... E dus de-o viaţă!
Vremuri aspre cu ninsori şi furtuni... Aceiaşi casă,
Vă aşteaptă ca un Sfinx truditor şi de povară...
Prinsă-n ea, acelaşi vis cată iarăşi să răsară.
Ploi şi clopote pe rând au bătut... Ea, în tăcere,
Vă aşteaptă să veniţi să-i lăsaţi o mângâiere.
Vă aşteaptă, dragii mei, toate darurile sfinte
Ce-au rămas - un talisman -, spre aducerile-aminte.

În a vremii închisori, singură-i. Ce tristă casă!
Oh! Trecut-au sărbător... Nimeni n-a mai stat la masă.
Ceasu-n loc de s-ar opri, să vă pot păstra, copile!
Însă timpul nu stă-n loc, este fără de oprire.
Doar un vis mai are mama... Aşezaţi-vă! Mă rog,
Cât mai repede la tatăl vostru, maică, să mă-ntorc.
Voi rămâneţi cu-mpăcare şi uniţi în orice ceas,
Este singura dorinţă, mamă, care mi-a rămas.

În a vremii închisori singură-i. Ce tristă casă!
De-o zări din depărtări îngerul... Căci de o viaţă
O bătrână plânge-n prag şi aşteaptă-n faptul serii.
Lin, ceasornicul bătrân toarce caierul tăcerii.
Praful se aşterne iar cu secundele-n firidă,
Timpul strigă-n depărtări şi se scurge în clepsidră.
Într-un pumn mereu plăpând gândul celui care plânge...
Se-aud clopote bătând ca un suflet... Noaptea strânge...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stalingrad (Soldatule, nu plânge, nu plânge, camarade)

Soldatule, nu plânge, nu plânge, camarade,
Ne-om intoarce teferi şi de-această dată
Ale noastre iubite spune-vor balade
Despre vitejie, luptă şi dragoste curată.

Ce puţini am rămas din al nost' pluton!
Suntem câţiva oameni, restul au căzut,
Ne vor trimite, cred, un ultim avion
Ce ne-ar putea scoate din necunoscut.

De nu, ne vom bate până-n ceas de moarte,
Ca leii vom lupta, şi-n cea din urma clipă,
Nu te mai gândi că izbânda e departe,
Vom răzbi-împreună sau vom pieri-n echipă.

Acum ni-i cel mai greu, suntem încercuiţi,
Şi mie îmi este dor de acele vechi parade,
De-un lucru-s însă sigur, nu vom fi umiliţi,
Nu mai plânge, frate, la luptă, camarade!

poezie de Alex Dospian (februarie 2015)
Adăugat de Alex Dospian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plânge lutul

Plânge lutul, tremură copacii,
Iarba verde în pământ se-ndoaie,
Strugurii nu mai aşteaptă ploaie
Şi rămân să ne descânte vracii.
Nimeni nu-nţelege de ce doare
Rugăciunea spusă-n apărare.

Plânge lutul, se îngroapă mirii,
Soarele se-ascunde de furtună,
Ţipă vremea rea a vreme bună
Ca să-nşele iarăşi mersul firii.
Şi-n Gadara, umblă pe cărare
Porcii, muşinând mărgăritare.

Plânge lutul, se-ncălzesc în paturi
Cei pecetluiţi cu nefirescul;
Languros ne-mpresură grotescul
Cu lozinci, cu teamă şi cu sfaturi.
Şi-am secat, iar ultima speranţă
Face cu păcatul alianţă.

Plânge lutul, se-nmulţesc stăpânii,
Îşi bocesc femeile bărbaţii,
Preoţii cei mari şi învăţaţii
Mută-n zare Dealul Căpăţânii.
Zdrenţuit şi dincolo de zare,
Şade-un curcubeu cerând iertare.

poezie de Viorica Mariniuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de toamnă

Nu te teme, nu te teme
Dacă iar mor crizanteme,

Dacă iarăşi pier în zare
Păsările cântătoare...

Nici nu plânge, nici nu plânge
Când rupi frunza şi vezi sânge,

Când rupi creanga şi prin creangă
Moartea zice din talangă...

Nu-ţi fă rană, nu-ţi fă rană
Din a toamnei grea dojană,

Nici nu spune, nici nu spune
Gândurilor să se-adune...

Veşnicia dacă şade
Frunza, însă, cade, cade...

Stelele din zeci şi sute
Se răresc şi se fac slute...

Sufletul se-nvârte-n sine
Poticnindu-se de ştime...

Luntrea lunecă pe apă
Iară apa sapă, sapă,

Sapă tot ce-i stă în cale
Şi te-acoperă de jale...

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de toamnă

Nu te teme, nu te teme
Dacă iar mor crizanteme,

Dacă iarăşi pier în zare
Păsările cântătoare...

Nici nu plânge, nici nu plânge
Când rupi frunza şi vezi sânge,

Când rupi creanga şi prin creangă
Moartea zice din talangă...

Nu-ţi fă rană, nu-ţi fă rană
Din a toamnei grea dojană,

Nici nu spune, nici nu spune
Gândurilor să se-adune...

Veşnicia dacă şade
Frunza, însă, cade, cade...

Stelele din zeci şi sute
Se răresc şi se fac slute...

Sufletul se-nvârte-n sine
Poticnindu-se de ştime...

Luntrea lunecă pe apă
Iară apa sapă, sapă,

Sapă tot ce-i stă în cale
Şi te-acoperă de jale...

poezie celebră de Radu Stanca (1942)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu plânge, Maică Românie!

"Nu plânge, Maică Românie,
Că am să mor neîmpărtăşit!
Un glonţ pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit....

Nu plânge, Maică Românie!
E rândul nostru să luptăm
Şi din pământul ce ne arde
Nici o fărâmă să nu dăm!

Nu plânge, Maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noştri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o ştim!

Nu plânge, Maică Românie!
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă şi pe noi la praznic,
Când România va fi Mare!"

poezie de autor necunoscut/anonim (15 octombrie 1918)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul şi-a pierdut compasul

Plânge ziua, plânge ceasul
Şi-n secunda tremurată,
Pe cadrane sfărâmată,
Timpul şi-a pierdut compasul.

Plânge ora, plânge clipa
Pe-amintirea-ncremenită,
Când nădejdea ofilită,
De neant şi-a frânt aripa.

Plânge ziua, plânge ceasul
Sus, în turla veşniciei,
Ori pe pragul agoniei,
Timpul şi-a pierdut compasul.

poezie de Mihaela Banu din In volumul Eu râul tău, tu matca mea (2015)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-ai face?

Ce-ai face de-ar fi, ca-ntr-o seară,
Venită uşor, din tenebre,
Să-ţi bată iubirea la uşă
Şi-n vorbe şoptite să-ntrebe:

Ţi-e goală a inimii casă,
Îţi plânge în suflet vreo teamă,
Aş vrea doar să ştiu: dece oare,
Ceva, dinspre tine, mă cheamă?

Ce-ai face atunci? I-ai deschide
Larg uşa, să intre la tine,
Sau după tăceri te-ai ascunde,
În gropi de dureri şi suspine?

-I-aş spune, mirat că-i afară,
Să intre şi să se-ncălzească,
Afară, din nou să mai plece,
Nicicând să nu mai îndrăznească.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Gândul pierdut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrâni

De ce m-aţi dus de lângă voi,
De ce m-aţi dus de-acasă?
Să fi rămas fecior la plug,
Să fi rămas la coasă.
Atunci eu nu mai rătăceam
Pe-atâtea căi răzleţe,
Şi-aveaţi şi voi în curte-acum
Un stâlp la bătrâneţe.
M-aş fi-nsurat când isprăveam
Cu slujba la-mpăratul,
Mi-ar fi azi casa-n rând cu toţi...
Cum m-ar cinsti azi satul...
Câţi ai avea azi dumneata
Nepoţi, să-ţi zică: "Moşu..."
Le-ai spune spuză de poveşti...
Cu Împăratul Roşu...
..............
Aşa... vă treceţi, bieţi bătrâni,
Cu rugi la Preacurata,
Şi plânge mama pe ceaslov,
Şi-n barbă plânge tata...

poezie celebră de Octavian Goga
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai pot naşte perfectul

Nu pot zămisli perfectul - sunt o stearpă şi-n cuvânt -
Nici să nasc în chin sublimul prin miresmele de vânt,
Nici în primăveri virgine, - pruncu-n migăliri, l-aş pierde -
Nici să concurez cu solul care procrează verde.

Croşetez, sperând, de-o vreme, botoşei din ghemul meu,
Şi trudesc ca să dau viaţă... baremi unui fad clişeu.
Nu am fler, luturi, nici daltă să cioplesc cu nostalgie
Absolutul existenţei, ţeluri într-o elegie.

Mi-am dezmoştenit sterilul că n-a conceput măcar
Într-o vară năduşită, cu picioarele pe jar;
Un copil cu ochi albaştri ca să-mi animeze viaţa,
Lângă cel cu ochii verzi, un vioi ca dimineaţa.

Am carenţe şi restanţe dintr-o viaţă ce n-o ştiu,
Şi plătesc azi, pământeană, izolată ca-n pustiu...

sonet de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Teama...

Ce întuneric... o... ce negură deplină
Aici, în inima se-aşterne...
Nu sunt nici stele, nu-i nici luna...
E doar o voce care geme.

O voce stinsă, blândă, care plânge...
E-nchisă colo de mult timp.
Pe-obraz se scurg lacrimi de sânge
Şi plânge pe acelaşi ritm.

Abandonată de-al său înger
Cu care a-nvaţat să zboare
Priveşte tristă către cer
Şi se întreabă: "De ce oare?"

Singurătatea o învinge
Şi chiar de-ar vrea, nu poate spune
Ca suferinţă se va stinge...
Pentru că teama o răpune.

poezie de Marius Ionuţ Andronache
Adăugat de Marius Ionuţ Andronache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mângâierea razelor de lună

Se-nalţă-n zare munţii... printre dealuri
În iarbă pân-la brâu mă scald şi dorm
Şi gândul sărutat de soare-i parcă
Când mă desprind de trup şi-n lume zbor.

Cu valuri zgomotoase parcă plânge
Peşana şi mă cheamă înapoi
Aş da tot ce-aş putea în lumea asta
Doar să ne-alinte valurile-n moi.

Oriunde-n lume aş pleca, pădurea
O simt şoptindu-mi numele şi plânge
O veşnicie aş trăi acolo
Şi nici atâtea clipe nu-mi ajung.

M-aş înfrăţi cu dealuri şi vâlcele
Soarele peste mine să apună.
Să simt sărutul zărilor vâlcele,
Şi mângâierea razelor de lună...

Şi să răsară-n suflet primăvara
În viaţă şi în gânduri şi în vise,
Pe câmp, în lan de grâu şi în Peşana
Şi-n toate amintirile nescrise.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eminescu ne priveşte

Eminescu se tot miră, ce popor noi am ajuns,
Nu mai cântă nici o liră, se aude numai plâns.

Oameni ce nu au pe mâine, se zbat în dureri şi chin,
Nu mai au nici neagra pâine, peste tot numai venin.

Valuri de şomeri de criză, ce aşteaptă la răscuruce,
Ne arată suferinţa pe care ţara o duce.

În altă parte palate şi în ele graşi ce-njură,
Nu te lasă nici privirea s-o arunci în bătătură.

Au piscine şi grădini, lenevesc fără de treabă,
C-au furat averea ţării şi nimeni nu se întreabă.

Omu-n el a strâns durere, sufletu-i e otrăvit,
E vreunul c-o părere? că păcatul nu-i plătit

Martori fără de prihană la strivirea astei naţii,
Unde-i mintea s-o dăm hrană unei alte generaţii.

Poate că, cei născuţi astăzi, viaţa bună o vor face,
Vor pune pâine pe masă în căsuţele sărace

Şi vor ridica stindardul cât mai sus să-l vadă o lume,
România noastră mândră, să-şi rostească al său nume.

Eminescu tot aşteaptă, veacuri pure să se nască,
Ca dorinţa-i de schimbare mapamondul s-o cunoască.

poezie de Maria Oprea (15 ianuarie 2010)
Adăugat de Maria Oprea
Comentează! | Votează! | Copiază!