Teama...

Ce întuneric... o... ce negură deplină
Aici, în inima se-aşterne...
Nu sunt nici stele, nu-i nici luna...
E doar o voce care geme.

O voce stinsă, blândă, care plânge...
E-nchisă colo de mult timp.
Pe-obraz se scurg lacrimi de sânge
Şi plânge pe acelaşi ritm.

Abandonată de-al său înger
Cu care a-nvaţat să zboare
Priveşte tristă către cer
Şi se întreabă: "De ce oare?"

Singurătatea o învinge
Şi chiar de-ar vrea, nu poate spune
Ca suferinţă se va stinge...
Pentru că teama o răpune.

poezie de Marius Ionuţ Andronache
Adăugat de Marius Ionuţ Andronache
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Aş vrea să-ţi spun ce nu se poate spune
Şi-aş vrea să-ţi dau ce nu se poate da.
Este o stare-a inimii anume
Ce-aş vrea s-o-mpărtăşesc cu dumneata.
Aş vrea să-ţi scriu cu mâna mea aceasta
Pe care a zidit-o Ziditorul
Cuvinte pentru veşnicia noastră
Pe care le-nţelege numai dorul.
Aş vrea să te ating cum te-ar atinge
Pe patul cel de moarte cineva
Când nu mai poţi nici spune şi nici plânge
Să simţi inima mea ca pe a ta...

poezie de Savatie Bastovoi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dureri de toamnă

Cerul varsă lacrimi cenuşii,
Pământul pare-a fi de sânge;
Totu-n jur pare pustiu...
Totul plânge.

În fagi le sângerează toamna
Şi-n van vrea cerul să îi spele.
Mult prea adâncă-i rana...
Totul geme.

Toamnă-i. O toamnă-nsângerată;
Din copaci cad lacrimi de sânge.
Lumea-i îndurerată...
Totul plânge.

Pe case, gemete de toamnă;
Prin păduri, mii de vizuine;
Peste tot o rană...
Totul geme.

poezie de Cezar C. Viziniuck din Agata literară (2 octombrie 2013)
Adăugat de Georgeta Vişovan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Biet nebun

aici nu-i casa mea
e doar o hrubă hâdă şi urâtă
în care şacalii au plecat la vânare
e poate a ta, a cui o vrea
de ce mai stau, de nu plec
tu oare crezi că ştiu
sunt doar un biet nebun
ce plânge pe un drum
ce drum, doar zoaie, scrum şi fum...
mult, mult fum, să ascundă ticăloşii ce stau
la colţuri de drum
cărările sunt reci
drumurile, pustii şi seci
pe unde vrei să treci
unde să pleci, deci...
e neagră noaptea
cad stele din cer
a mea, a ta, a cui o vrea...
pritene, nu căuta infernul
e aici, în noi, în jur
nu, nu înjur, pe cine să conjur
oameni smintiţi, nu rupeţi flori
mai bine plantaţi panseluţe, cu bâte
visele fug şi pier, ce să mai sper
acum beau cucută
la masă cu dracul şi tovarăşii lui
ce lume tristă şi mută

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo în ceruri

Globul ca macul e roşu de sânge,
Lacrimi sărate deplâng dragostea,
Însă în ceruri nici zeul nu plânge,
Chiar de pe boltă se stinge vreo stea.

Acolo în ceruri predomină frigul,
Că sufletul tău a rămas fără trup,
Iar gloata nebună aplaudă ringul,
Când temerarii zilei sorţile-şi rup.

Azi sufletul drag nu-şi găseşte hodină,
Că-i răstignit ca Hristos pentru patimi.
Urmaşii respectă credinţa creştină -
Oceanul lumii umplut e de lacrimi.

Globul ca macul e roşu de sânge,
Lacrimi sărate deplâng dragostea,
Însă în ceruri nici zeul nu plânge,
Chiar de pe boltă se stinge vreo stea...

poezie de Mihai Cucereavii (7 februarie 2006)
Adăugat de Mihai Cucereavii
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un suflet rănit

Un suflet rănit,
în genunchi pironit,
strigă şi plânge,
cu lacrimi de sânge,
că viaţa lui se stinge.
Rămas singur pe lume,
nu are cu-i spune
că moartea-l răpune.
Cu inima zdrobită
la lume priveşte,
cum trece grăbită
şi-l ocoleşte.
Rănit sufleteşte
cu faţa la cer,
încet se sfârşeşte
într-un ungher.
Rămas fără suflare,
sărută pământul
şi-n strada cea mare
îşi află mormântul.

poezie de Dumitru Delcă (august 2020)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia care doarme lângă tine nu este niciodată femeia pe care-ai curtat-o. Nici cea care ţi-a zâmbit, nici cea care ţi-a promis, nici cea care ţi-a vorbit sau a tăcut ascultându-te. Nu e femeia cu care te iubeşti şi nici cea cu care te cerţi. Nu-i cea care merge şi nu-i cea care stă. Nu-i cea îmbrăcată şi nici cea pe care o dezbraci. Nu-i cea care râde, nici cea care plânge. Ci o creatură pe care nu ştii de unde s-o iei. Din care regn, din care tablou, din care frază scrisă de alţii.

Adrian Cioroianu în Adulter cu smochine şi pescăruşi (2012)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără suflet

Am închis ochii în tăcere.
Nu pot să mă mişc.
Aud plânset şi oameni în durere,
Sunt mort şi trist.
Aud o voce care plânge,
Vrea să ies din cuşca morţii,
Dar frigul mă constrânge,
Căci aşa arată sorţii.
Şi trupul meu lipsit de nemurire,
A păstrat o lacrimă pe-obraz,
Căci poate-aşa e în iubire,
Să suferi mort, dar să fii treaz.

poezie de Cosmin-Emanuel Petraşc (16 iulie 2021)
Adăugat de Cosmin-Emanuel Petraşc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul adulterului

Acestor nopţi care se scurg,
Nu pot nimic să le mai cer,
Căci nu mai am nici un reper,
-Însingurată le parcurg.-

Chem amintirile, cal murg,
La trap, prin burgul auster.
Acestor nopţi care se scurg,
Nu pot nimic să le mai cer.

Se stinge lampa în amurg,
Noaptea-l cuprinde-n adulter,
Şi se nasc stele ce decurg
Din întuneric şi mister,

Acestor nopţi care se scurg.

rondel de Mioara Anastasiu din Vise clandestine
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea din care vin

Noaptea se varsă peste viaţă
cu acelaşi întuneric pervers,
nu mai văd nicio scăpare
chiar dacă răstorn ceasul timpului.
Sufletul plânge cu lacrimi de înger
şi aripile s-au frânt,
lumea din care vin
nu are alte înţelesuri ascunse,

curge şi ea ca un râu ce se pierde în mare
şi marea la rândul ei are aceeaşi soartă.
Inima e cea care moare pe trepte,
dar este din alt aluat.
Dacă o să plec noaptea
o să-ţi spun cum să preţuieşti lumina.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înger suspendat în vise

Îmi suflă vântul prin vene,
Pneumatic, nebunatic;
Sunt un înger fără pene,
Singuratic, enigmatic...

Îmi curge apa din sânge
Prin privire, hidraulic;
Sunt un înger care plânge
De-o murire, somnambulic...

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constanţă

de când cu acest covid,
omu-a devenit hibrid,
nu-i nici cer, dar nici doar humă,
nici granit, dar nici de gumă,
nu-i nici claie, nici balot,
nu-i nici struţ, nici Phoenix tot,
pus într-al lui Procust pat,
nici stingher, nici adaptat,
nici străin, dar nici acasă,
nici cucută, nici melasă,
nici în zeghe, nici în togă,
nu-i nici bocet, nici eglogă,
nici Manole, nici Icar,
nici beznă, dar nici habar,
nici tăcere, nici cuvânt,
nici pareză, nici avânt,
nu-i nici orb, dar nici nu vede,
nici în sine că se-ncrede,
nici profet, nici Antihrist,
nu-i nici vesel, dar nici trist,
nici Einstein, nici Poptămaş,
nici strămoş şi nici urmaş,
nu-i nici ciornă, dar nici act,
nici prea plin, nici vid compact,
nici faun, nici eunuc,
nici cloşcă, nici ou de cuc,
nici pesmet, nici cozonac,
nici înger, nici pui de drac,
nici Midas, dar nici sărac,
nici fasole, nici arac,
nu-i corabie, nici port,
nu trăieşte, nici nu-i mort,
doar există, dar nu-i viu,
nici expert, nici ageamiu,
nu se-nalţă, nici nu pică,
nu învinge, nici c-abdică,
rămânând ce-a fost: nimică.

poezie de Luminiţa Ignea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima stinsă

Cine râde, cine plânge
Clipele ce au rămas
Zidite-n pietre de sânge
Pe lumina din obraz?

Cine plânge, cine râde
De trăsnesc norii în casă
Şi se învârt paparude
La colacii puşi pe masă?

E o lumânare-aprinsă
Sub icoană şi mă-nchin
Inima să-mi fie stinsă
Cu o candelă de vin!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu plânge, mamă...

Nu plânge, mamă, lacrima-ţi mă doare,
Mai bine-n veselie îţi scaldă al tău dor,
Aşa şi pentru mine va fi mult mai uşor,
Şi zâmbet drept răspuns spre tine o să zboare.

Nu plânge mamă, fiind acelaşi trup
Tristeţea ta prin mine o să treacă,
Şi lacrima-ţi o simt cum mă îneacă
Şi din durere ta ajung să mă înfrupt!

Nu plânge mamă, doar mângâie-mă-n gând,
Sărută-mă ca ieri cu drag, pe ochi, pe gene
Şi leagană-mă iar, la pieptul tău fă-mi rând

Norocul mi-l trezeşte şi nu urzi blesteme,
Căci nimenea nu ştie măicuţă cât am plâns
Şi nici cât dor de tine în pieptul meu am strâns.

sonet de Valeria Tamas Iacob (2008)
Adăugat de Valeria Tamas Iacob
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilărie

De ce-ai copile
privirea tristă,
şi-obrazul palid,
de lacrimi ud?
De ce destinul
cu tine-i crud,
şi-o mângâiere
nici nu există?!
*
Mereu pe stradă,
din zori în seară,
fugit de-acasă,
sau rătăcit,
părinţii poate
te-au părăsit,
şi dormi prin ghene,
sau poate-n gară.
*
Cerşeşti o pâine
cu vocea stinsă,
mulţi te înjură,
alţii te-mping,
mânuţa-ntinsă
mulţi ţi-o resping,
şi-n suflet rana
e larg deschisă.
*
Sunt mulţi ca tine,
uitaţi de mamă,
nu ştiu de joacă,
n-au un cămin;
când vine seara
spre cer te-nchini,
s-auzi o voce
care te cheamă!
*
Când n-ai pe nimeni,
e tristă viaţa,
e-o nebuloasă,
e-un vis amar,
copilăria
ţi-e un calvar,
şi simţi că moare
chiar şi speranţa!

poezie de Ion Ene Meteleu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pian

În amurg se aude o voce blândă, o femeie cântând
Pentru mine. Mă întorc în trecut derulând filmul anilor, până când
Văd un copil aşezat sub pian, în clinchetul corzilor vibrânde,
Lipit de piciorul mamei care, în timp ce cântă, surâde.

Deşi nu vreau, farmecul insinuant al acelei muzici
Mă învinge, iar inima îmi cere să plecăm de aici
Spre serile Duminicii de-acasă, gătite cu zăpezi de altădată,
Cu cântece în salonul primitor, acolo unde pianul ne aşteaptă.

Astăzi zadarnic marele tenor urcă octavă după octavă
Într-o izbucnire apassionado. Armonii vechi se revarsă-n mine ca o lavă.
Zilele copilăriei nu au început şi nici sfârşit, adultul care sunt
Se pierde-n mareea amintirii – şi plâng ca un copil după trecut.

poezie clasică de D.H. Lawrence, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi sărate

Acum, e atât de trist
aici...
nu mai am cui povesti
ce am mai simţit azi
ce trăiri
sau ce vise prosteşti de copil

Când ne vom întâlni iar
nu mi le voi mai aminti
dar nici nu vor mai conta
şi curg lacrimi...
şi-s sărate...

Şi nu mai ştiu ce să cred
sau în cine...
"O să fie bine!" aud
oriunde merg şi de la
oricine întâlnesc...
le zic şi eu la fel, dar
oare chiar va fi?

Şi parcă dacă zic şi îmi repet...
"acum" e tot trist
iar "atunci" încă nu a venit!
şi lacrimi iarăşi se preling...
şi-s sărate...

Nu ştiu cât voi rezista
mi-e dor...
şi te vreau...
acum şi aici

Îţi ascult ticăitul ceasului
şi el plânge după
mâna ta...

Şi totul e trist şi
mi-e frică...
Simt cum îmi pierd speranţa,
iar încrederea în mine
nu o mai am de mult

De ce toate astea? mă întreb...
pentru ce? pentru cine?
şi răspunsul – pentru noi! – vine.

Lacrimile se usucă pe obraz
nu mai ajung să
le simt gustul (poate
acum sunt dulci?)
şi gândul devine rece
iar ochii se măresc în
intensitatea culorii...

Dar eu tot singură rămân
fără un scop în viaţă
şi fără nimeni care să ştie...

Poate totuşi voi ajunge la tine...
poate... mai devreme decât
mai târziu...

Şi în jur e rece de
priviri pline de compasiune
care mă apasă
până la lacrimi...
lacrimi sărate...

poezie de Lidia Mihai
Adăugat de Natasa Radu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luna de pe cer

Îţi promit că ies la noapte, sus pe cer
Să caut luna, ce se ascunde-n nori
Şi, dintre mii de aştri călători
O să ţi-o aduc, golită de mister.

Din razele pe care le va geme
O să îţi ţes o scară fermecată
Pe care să te urci, frumoasă fată,
Spre alte înălţimi ce-or să te cheme

De va fi timp, pe-acolo prin înalt
Îţi voi culege şi un buchet de stele
Să înţelegi, uitându-te la ele,
Că eşti de necuprins, că eşti de neuitat

Din luna de pe cer, şi stele, şi comete
Luminei care eşti o să-i aduc lumină
Şi poate că atunci, firească şi deplină,
Iubirea mea va şti o clipă să te-mbete

poezie de Constantin Cucu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Compasiune

Un cerşetor cu voce stinsă
De sărăcia lui se plânge,
Zgârcitu-i vede mâna-ntinsă
Şi... compătimitor i-o strânge!

epigramă de Sorin Beiu din Palatul de Justiţie (2006)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asfinţitul

Întunericul se întinde din asfinţit,
Şi îmi strecoară umbra pân' la piciorul tău,
Culorile sale se -neacă în mine, nefericit,
Ştiu că-i ultima noastră clipă şi îmi pare rău,
Cu-adevărat eu te-am iubit...

Amintirile vor fi mereu prea triste,
Şi mi-aş dori să le uit pe toate,
Cumva şi asfinţitul nu şi-ar dori să existe,
Martor acestor lacrimi ce ţi le-ntind în spate,
Inim-ar vrea să mai insiste...

Ai fost mereu atât, atât de bună,
Şi chiar de-acum îţi pare prea târziu,
Nu părăsi lumina, nu fi precum o lună,
Nu fugi-n întuneric să nu pot să te ştiu,
Nu fi motivul nopţii ce vine de nebună...

Opreşte asfinţitul, eu nu vreau să dispari,
Cerul serii pare că vrea să mă înece,
Cumva îţi văd privirea, aşa de tristă-mi pari,
Îngheţ acest moment, nu las soarele să plece,
Noi doi chiar ne iubim, ai dragoste lăstari.

Camera în care am stat împreună,
Fotografiile în care ne plimbam pe plajă,
Ce ne-am promis dispare, ne spunem noapte bună,
Voi fi atât de singur, cu dor de a ta vrajă,
Am să ascult lacrimi din cer cum cad, cum sună...

Dacă îmi sunt doar sentimente ce-am să le uit cândva,
Tu spune-mi să te-aud, aici sunt, te ascult,
Dacă nu vrei de azi să mai fii doar a mea,
Te rog spune-mi acum, nu mă răni mai mult.
În întuneric inima...

Uşor, uşor soarele apune în distanţă,
Mă simt secătuit, îmi plouă adânc în suflet,
Nu te întorci din drum, chiar nu mai am speranţă,
Pierdut în întuneric încet, încet, încet,
Pe tot ce am iubit nu mai am singuranţă...

Opreşte asfinţitul, eu nu vreau să dispari,
Cerul serii pare că vrea să mă înece,
Cumva îţi văd privirea, aşa de tristă-mi pari,
Îngheţ acest moment, nu las soarele să plece,
Noi doi chiar ne iubim, ai dragoste lăstari.

Este în regulă de-oi plânge
Atunci când nu vrei fi aici,?
De lacrimi să nu-ţi peste, nici chiar de-or fi de sânge,
Să curgă şi să-ngheţe tot ce-am trăit, tot ce n-ai reuşit să zici,
N-aş fi crezut că asfinţitul de azi mă va înfrânge...

Mi-aş fi dorit să faci cumva soarele să nu apună.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Andrei Vlad Balan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilărie ucisă

Mă-ntorc încet spre casă.
De-ar fi drumul mai lung!
Durerea mă apasă,
Şi nu vreau să ajung,

În casa tristă, rece,
Cu-n tată nicicând treaz,
Ce a ales să-nece
În vin, al său necaz.

Mama din greu munceste,
La bogaţi răi de plată.
Şi mereu ne lipseşte
Pâinea, focul din vatră.

Ajung acasă întristat,
Şi îngheţat de frig.
De dimineaţă n-am mâncat,
De cât un biet covrig.

Mama îi spune tatii iar,
Cu ochi umili de câine,
De are bani în buzunar,
Să cumpere o pâine.

Neputincios şi disperat,
N-a stat să se gândească.
La ea s-a aruncat turbat,
Cu pumnii s-o lovească.
De frică, am încremenit.
Şi nu ştiu ce să fac.
Privesc la ei înmărmurit,
Lacrimi îmi curg şi tac.
Şi tremur tot, tâmplele-mi bat,
Inima mi-i nebună,
Ochii-mi sunt grei, obrajii ard
Şi-n suflet e furtună.

Cu pumnii strânşi, privesc năuc
La mama care plânge.
La ea aş vrea ca să mă duc,
Şi să o şterg de sânge.

Aş vrea să sar să o ajut.
Să dau în omul care,
Loveşte-n ea neântrerupt
Şi nici o milă n-are.

Dar omu acela ca un zmeu,
Cu faţa răvăşită,
Omul acela-i tatăl meu.
Şi inima mi-i friptă.
De o dată m-am trezit strigând,
La el ca un nebun.
I-am spus tot ce aveam de gând,
De mult ca să îi spun.

Într-un tarziu a obosit
Să îşi reverse ura.
O palmă-n faţă mi-a trăznit,
Să îmi închidă gura.
Şi înjurând, ieşi grăbit,
Trăgând pe frunte pălăria.
Dar nici o clipă n-a gândit,
Că mi-a ucis copilăria.

poezie de Valeria Moroşan (2010)
Adăugat de Valeria Moroşan
Comentează! | Votează! | Copiază!