Cum adormi timpul?

întâlneşti un meseriaş

îl pui să sape grădina

se va dezbraca ticticos

îşi va arăta trupul în salopetă

alături îi pui băutura, ţigările, hârleţul

aştepţi la rând după sticla cu băutură

soarele se va ridica încet

treptat plictiseala va colora cerul apoi va înclina ceasul

în defavoarea ta

te uiţi după degetele sale ce ţin ţigara

srumul se strânge la picioarele tale

cerul se inverzeste prividu-te

tu însă rămâi calm

răspunzi sec la întrebările artizanului

fără să clipeşţi te va întreba dacă ai copii

el cu siguranţă are cel puţîn doi care sunt mari plecati în afară

îţi aduci aminte

că timpul curge în defavoarea ta

apoi auzi cum îşi înjură soţia că nu-i spală şi nu găteste

te va înjura şi pe tine că nu-i dai pace

îl priveşţi cum îşi încheie aleatoriu nasturii cum îşi strânge şireturile

de la bocancii rupţi

cum îşi aranjează frizura cu scuipat

de parcă şi-ar da o întâlnire secretă

dacă te plictiseşţi rău ia hârleţul şi sapă meseriasul nu se va împotrivi

chiar îţi va da sfaturi cum să ţi unealta domn profesor

dacă mai ai haz nu-l contrazice

el ştie şi când trebuie să mănânce

şi când este prea frig sau prea cald

se va uita pe cer să prezică ploaia

apoi te va întreba

nu-i ora mesei domn profesor?

lihnit de foame te priveşte ciudat cum sapi

şi va da alte sfaturi pentru că ai săpat strâmb şi că nu-l bagi în seamă.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu te întreba!

Nu te întreba de te iubesc, ori ba.
Eşti permanent în inima mea,
De parcă Universul te-a sădit în ea,
Iar eu, nu te mai pot uita.

Nu te întreba dacă dorinţa mai există,
Dacă sunt veselă sau tristă,
Dacă gânduri bune îţi mai trimit,
Sau dacă azi, numele ţi l-am pomenit.

Nu te întreba dacă azi m-am rugat pentru tine,
Dacă îmi doresc să-ţi fie bine,
Chiar dacă nu eşti lângă mine,
Dacă mai cred în tine.

Întreabă-te, mai bine,
Dacă azi te-ai gândit la mine,
Dacă mi-ai trimis un zâmbet luminos,
Dacă m-ai privit drăgăstos.

poezie de Gabriela Aronovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înmormînvierea

Vai, moartea nici nu e cât se preface
Nici nu prea poartă rod în pântece
Şi nici să fie nu-i, că nu-i dă pace
O înviere, cine ştie ce.

Vai, moartea, dacă e, se contrazice:
Nu poate fi şi moarte şi trăire,
De n-are învierea drept complice,
Să-i calce dreptul strâmb la nemurire.

Vai, moartea e ca noi, deci muritoare,
De fiecare Paşti ne lăudăm
C-o calcă învierea în picioare,
Şi noi apoi în cap o îngropăm.

poezie de Marius Robu din Suflet la troc (2014)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia

femeia mea nu este a mea
îşi aparţine sieşi
ea este minerul care sapă
sapă în trupul şi firea mea căutând
grăuntele de aur
mă doare şi ea plânge adesea durerea asta
dar continuă să sape
munţi de steril lepădăm
până ce găseşte numai ea ştie cum
bobul acela
nu şi-l ţine apoi pentru sine, mi-l dă
iar eu, enervat un pic, gelos şi mirat fiindcă l-a găsit
nu-l păstrez
îl las rostogolindu-se pe trotuar
primului din lumea prea grăbită care-l va vrea
şi mă tem pentru când
nu o să mă mai doară

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul

până la poartă
poţi alerga sau sta
într-un picior pe marginea terasei cu flori,
o singură petală este suficientă
să-ţi aduci aminte trupul său
aşa cum lumina te-a ajutat să-l admiri cândva,
întotdeauna ai spus privirea ce alunecă
pe un corp de femeie nu-i un păcat
devine exerciţiu de contemplare a creaţiei,
te prinde
la timp să-i afli respiraţia, parfumul
dacă neliniştea nu te-ar pierde
odată cu simţurile scufundate în propria piele
ca într-o apă ce te renaşte pentru a scrie cu
iubire poemul pe care ea nu-l va citi niciodată

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În curând sosi un alt domn, care se alătură profesorului de cultură civică, domnul Sever Forţan. Recunoscându-l pe fostul său profesor de istorie, domnul Doru Dragoste, Lucian ar fi vrut să se micşoreze, pentru ca dânsul să nu-l observe, sau măcar să nu-l recunoască, mai ales că-şi amintea toate nebuniile la care şi el luase parte, alături de Nis şi Alex. Era oare posibil să devină inobservabil? Nu prea! Profesorul de istorie îşi opri privirea asupra lui. Cum să nu-l recunoască, după ce ani la rând îl avusese elev; ba încă îl considerase cel mai năzdrăvan elev, cel mai neastâmpărat, cel mai zvăpăiat, care-i crease mereu numeroase probleme, neplăceri... Totuşi, Lucian îşi amintea parcă şi ceva în favoarea lui; anume, fusese şi cel mai bun la învăţătură. Îi era oare de folos acest amănunt? Îl putea ajuta cu ceva? El spera că da...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre trecerea timpului

tu mă întrebi dacă ştiu
unde ne sunt anii care s-au dus
sau ce am mai aflat despre singurătatea
puiului de cuc
iar eu ţi-am răspuns
că timpul ni s-a scurs în ceasul de apă
ca într-un cimitir şi tu îmi spui că nu mă crezi,
chiar ţi se pare imposibil, sigur te mint
apoi te uiţi cum submarinul meu ruginit
îşi flutură cam un minut aripile mici
după care îşi ia zborul
hurducăindu-se peste livezi peste câmpii

parcă în cartea asta scriai despre roţi, îmi zici,
despre rostul lor în lume despre frâna de mână
despre grand prix-uri cricuri berline
aşa că fă bine şi spune-mi
dacă mai există loc şi pentru mine
hai minte-mă frumos

iubita mea e ca un deşert fără apă
stă atârnată de un fir uneori de o agrafă
de timpul care se scurge prin gâtul îngust
al clepsidrei cu cenuşă în loc de nisip
cu ochii neşterşi de soare cu gândul neînchipuit
apoi vine vremea când te întrupezi în fântână
adâncă şi lumea toată deodată încremenită
ca un stop cadru dintr-un film de groază
unde doar adormirea mea se mai întâplă
şi nimeni nu filmează

ascunşi în nori doi îngeri chiori
beau cucută
şi nimeni nu-i ceartă şi nimeni nu-i alungă

poezie de Petre Ioan Creţu din Recviem pentru o roată bolnavă mintal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Invizibil

viaţa invizibilă a mea, a ta,
nu ne-a făcut prea cunoscuţi.
în lumea aceasta invizibilă
suntem doar nişte păpuşi
ce joacă pe sârmă la concurs
fără să ne vedem sau auzi,
căci viaţa noastră este invizibilă,
faptele noastre bune sunt invizibile
faptele rele, dacă există cumva,
sunt foarte vizibile maleficilor
ce le arată cu degetul
şi strigă-n gura mare:
"uite, uite ce-au făcut!"
şi ei mereu văd gunoiul din ochiul altora
dar bârna din ochii lor nu o văd niciodată
ei o vor invizibilă, dar nu se poate,
este prea mare, prea dură, prea urâtă,
prea meschină, prea lacomă,
este o bârnă cu mulţi colţi,
mă mir că nu-i orbeşte
pe cei ce poartă doar ură şi laşitate
dar timpul nu-i trecut pentru ei
după faptă şi răsplată vor primi
faptele lor îi vor blestema
şi ei nu vor mai fi invizibili
faptele bune stau cuminţi şi aşteaptă
chiar de sunt invizibile
până în ziua în care primesc marea răsplată
în ziua de apoi, în ziua adormirii,
chiar de ei sunt invizibili azi,
aici pe pământul ce crede că-i educă.

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sex & shopping

Nu ştiu dacă 'oi greşi,
Însă fără protocol:
Sexul e precum ar fi
La cumpărături în mall;

Un bărbat ştie ce vrea,
Intră iute,-a terminat,
Scurt apoi, fără să stea,
Iese-afară uşurat,

Nu îşi pierde ore-n şir
După aia nici să-l baţi,
Îşi aprinde abitir
Pân' la uşă un Carpaţi,

Dar femeia... este bai,
Cum şi-a pus al ei picior,
După ea, frate-meu, stai,
Nu-i scapă un colţişor,

Prin buticuri, prăvălii,
Brazdă mall-ul în zig-zag,
Amintindu-şi de copii
Când obloanele se trag,

Tot probează, tot oftează,
Ia pantofi, chiar din vitrină,
Dar nimic nu-i aranjează
Şutul ei de balerină,

Se îmbracă, se dezbracă,
Bluze, fuste, geci, taioare,
Până ape-ncep s-o treacă
De la cap printre picioare:

Fusta o face cam lată,
Vrea o alta subţirică,
Aia roşie-i pătrată,
Cealaltă are burtică,

Pune-o rochie, maro,
Stă-n oglindă strâmb şi drept,
Parcă toată-i doar popo,
Nu tu spate, nu tu piept,

Ia o bluză, o îmbracă
(Ce-o probă de patru ori!)
Nervi şi chin pân' o dezbracă
Fi'nd lipită de sudori...

Umblă-apoi prin galantare,
Se agaţă de-un ciorap,
Prin furouri, ce răbdare (!)
Îţi dai ochii peste cap,

Ori e mică, ori nu-i mare,
Câte zdrenţe-a tot probat,
N-a găsit măcar culoare
După gustu-i rafinat,

Şi-uite-aşa, precum vă zic,
Dop-o zi prin mall pierdută,
Făr' să cumpere nimic,
Pleacă.... nesatisfăcută.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru ce n-a fost

La judecata de apoi va fi
Încurcătură mare
Că oamenii nu vor fi judecaţi
Pentru ce a fost cât pentru ce n-a fost.
Ion.
Ăsta va intra primul
Şi nu-l va întreba nimeni
De ce a făcut aia şi aia
Dar va fi întrebat
Tu ştii ce s-ar fi întâmplat
Dacă tu nu făceai aia şi aia
Ce planuri avea Dumnezeu
Cu aia şi cu ăla
Şi nu va şti să răspundă.
Ionel.
Ăsta va intra al doilea
Şi nu-l va întreba nimeni
Ce-ai căutat acolo sau dincolo
Că ăsta ar găsi răspuns
Ar spune că ea încă
De aici a vrut acolo
Şi-ar scăpa
Mihai.
Aşadeci oamenilor li se vor pune
Doar întrebări despre ce n-a fost.
Şi n-a fost nici iubirea mea.

poezie de Marius Robu din Drumul robilor (20 septembrie 2003)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşitul fanteziei

Trupul nu va mai începe nimic. Atingându-i globurile ochilor,
poţi simţi că până şi o movilă de pământ este mai vie,
că nici pământul, chiar în zori, nu-i atât de tăcut.
Iar un cadavru nu este decât rămăşiţa unor prea multe treziri.

Noi avem doar acestă putere: de-a începe
fiecare zi a vieţii – înaintea pământului,
sub cerul tăcut – în aşteptarea unei treziri.
Rămâi uimit văzând în zori atâta trudă;
prin trezirea în trezire se face o muncă.
Dar noi trăim doar pentru a ne înfiora
de ceea ce trebuie să facem şi pentru a trezi încă o dată ţărâna.
Asta se întâmplă din când în când.
Apoi totul se linişteşte, împreună cu noi.

Dacă la atingerea acelui chip mâna n-ar tremura –
dacă mâna vie s-ar simţi plină de viaţă atingând acea mână –
dacă-i adevărat că răceala aceea e doar răceala
pământului, îngheţat în zori,
poate ar exista o trezire, iar lucrurile amorţite-n tăcerea
zorilor de zi vor vorbi din nou. Dar mâna mea
tremură, iar din toate lucrurile care există se aseamănă c-o mână
care nu se mişcă.

Alte dăţi, trezirea în zorii zilei
era o durere seacă, o lacrimă de lumină,
o eliberare. Cuvântul, meschin,
al pământului a fost vesel doar pentru un scurt moment; apoi
a muri însemna reîntoarcere acolo. Acum, trupul în aşteptare
e ceea ce-a rămas după prea multe treziri; nu va reveni pe pământ.
Ele nici măcar nu pomenesc despre asta, buzele încremenite.

poezie de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

prea…

vioara, dacă s-ar auzi pe sine şi flautul
dacă ar avea urechi
mitraliera
dacă ar avea urechi, ochi şi conştiinţă
dacă anumite cuvinte şi-ar găsi puterea
şi ar avea degete
dacă omul
ar avea bucuria şi doar frica
pe seama misterului că-i viu –
vioara şi-ar compune singură partitura sau
ar tăcea
flautul şi-ar înghiţi sunetul ori ar însoţi
din proprie iniţiativă alte instrumente
armele s-ar autodistruge
sau ar trage în trăgător iar anumite cuvinte
şi-ar sparge izbindu-şi de toţi dinţii silabele accentuabile
omului
rămânându-i grija bucuriei… probabil
prea multe laturi tăioase au lucrurile
îi provoacă frica… la fel de posibil nu poate
trăi fără ea
ori nimic nu-i de-ajuns
să-i încarce timpul – chiar scurt dat –
vanitatea

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colind

Motto:

La un an cu sănătate,
Domn, Domn să nălţăm,
Să deschideţi poarta casei,
Domn, Domn să nălţăm.
Să citească tot poporul,
Domn, Domn să nălţăm,
Să se bucure-autorul,
Domn, Domn să nălţăm

Mereu am fost sau nu am fost
Într-o căutare fără rost
A elixirului visat
De Eva, de Adam –bărbat,
Al frumuseţii, tinereţii,
Deşi mă cam lovesc pereţii,
Sunt beat de-o falsă nemurire,
Veşnic mireasă, eu sunt mire,
Să fie cerul gol, adânc?
Să fim noi singurul Pământ?
Departe, dincolo de stea,
Eu am un dublu, tu eşti ea.

O clipă am crezut că s-a oprit ceasul,
Ceasul a-ntrebat, care-i necazul?
Inima? Nu. Nervii? Ah, ah,
Îl înţeleg astfel pe Bach,
Nervii-s ca orga şi clavecinul,
Nu apăsa tare, sublimul,
Doar din evlavie, şoaptă şi rugă
Poate să nască, să se distrugă
Poate, sub degete boante şi tari,
Iar tu, viaţa mea, poţi să dispari.

De are vântul umbră şi eu am,
Trecând peste podişul tibetan,
O, Sancho, ţi-aminteşti oraşul
Ce ne-a gonit cu mătura, făraşul?
Un cimitir de cărţi înspre Apus,
Pe unde- atlanţii s-au pierdut, s-au dus,
Nu-i mică lumea, este chiar prea mare,
Iubirea nu prea-i la căutare,
De arcul-pasăre eu nu voi povesti,
Ne-am întâlnit definitiv, Marie, Marie.

Când ucizi un om cu vorba, cu gândul,
Nu poţi ierta, te doare cuvântul,
Nu poţi uita, te refuză pământul,
Să nu izgoneşti cerşetorul, e sfântul
Care te poate aduce în rai,
Numai un suflet în tine să ai.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ea nu-i ca noi

Ea nu-i ca noi, ştii asta?
uneori vocea i se ridică prea mult
şi are îndoieli în ceea ce o priveşte
pe ea însăşi,
pe tine
şi pe toate din jurul ei.
Când se simte frumoasă devine
nemaipomenit
de distantă.
Atunci tu trebuie să fii acolo
şi să o aduci înapoi
la realitate,
iar dacă tu nu înţelegi asta
sau nu o ajuţi,
atunci nu o meriţi.

poezie de J.M. Storm, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bună dimineaţa

Spune, orice-ar fi, bună dimineaţa,
Fiindcă-n zori de zi reîncepe viaţa!

Dacă ceasul sună mult prea tare
Nu te enerva şi nu-l zdrobi,
Bucură-te-n clipa următoare
Că trăieşti şi-ncepi o nouă zi.

Strânge patul fără remuşcare,
Dă-le-ncolo de filozofii,
Pune-te mai repede-n mişcare
Şi ai să vezi ce om vei deveni!

Nu uita cafeaua aromată,
Bea caimacul şi fii optimist,
Lumea-i un castel de ciocolată
Şi n-ai nici-un folos dacă eşti trist.

Soarbe clipa ca pe o licoare,
Mâine cine ştie ce va fi,
Fă din viaţa ta o sărbătoare
Căci ziua ta e-n fiecare zi.

cântec interpretat de Cristian Buică, muzica de Cristian Buică, versuri de Cristian Buică
Adăugat de Cristian Buica
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să dansezi. Tu trebuie să dansezi cît ţine muzica. Pricepi ce-ţi spun? Dansează mai departe, fără să te opreşti. Nu te întreba de ce, nu te gândi ce sens are. Dacă începi să te gândeşti la lucrurile astea, ţi se opresc picioarele. O dată oprite, eu nu mai pot face chiar nimic pentru tine. Legăturile tale se vor destrăma complet. Se vor pierde pentru totdeauna. Nu vei mai putea trăi decât în această lume. Treptat, vei fi absorbit înăuntru. Aşa că să nu-ţi stea picioarele. Să nu-ţi pese o secundă, oricât de prostesc ţi s-ar părea. Tu continuă să dansezi, pas după pas. Ai să vezi că, puţin câte puţin, părţile înţepenite se vor mai destinde. Pentru anumite lucruri nu e prea târziu. Foloseşte tot ce poţi folosi. Dă tot din tine. N-ai de ce să te temi. Acum eşti obosit şi înspăimântat. Se întâmplă oricui. Ai senzaţia că totul e greşit. De aceea ţi se opresc picioarele.

Haruki Murakami în Dans dans dans (24 octombrie 1988)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Proprietar de inexplicabil

Cum e izvor pe creastă în cuarţul de feldspat,
Chiar de ploi nu-l adapă şi nu ţine zăpadă
Şi, cum de nu-s din fier, pe-o scoarţă-s agăţat
De un magnet străfund... ce şi de ocean e radă?

Şi, soarele de înalţă şi floarea-i şi copaci,
Cum nu se pierd apoi în spaţiul ce tânjesc,
Iar luna de pe cer, 'n genunchi de rugi îi faci,
Cum naşte flux şi-ar cere oceanele... ce cresc?

Ciudat, cum de se poate să fie atâta apă
Ce acoperă uscat şi omul nu-i un peşte...
El, ce domină lume şi solu' încet 'l îngroapă,
Nu ştie că-n rotund, tot se... rostogoleşte?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 februarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

despre ce să taci mai întâi când te trezeşti în faţa unei dimineţi de zid?
prima dată ai impresia că ochii îşi târăsc picioarele printr-un iaurt, alb, fireşte, în consistenţa văzului. apoi cumva se limpezeşte talpa,
se spălă trupul de pământul
care l-a înghiţit peste noapte,
uite cum curge sufletul murdar la rădăcina crucii care eşti, apar nuanţe pe care le auzi ca şi cum şi-ar striga o fântână toată apa în tine.

apoi se intră în zi,
începi să vorbeşti cu secunda despre minut, cu minutul despre oră, dai aerul la o parte în drum spre ţigară, cafea, spre bucata aia din janis care a rămas singură de aseară pe youtube, îţi dai seama că eşti un automat în care bagi mereu fise de 50 de bani, dar remarci că nu prea mai ai nici din astea. probabil ar trebui să te grăbeşti să îţi fie frică. sau să îţi fie dragoste.

din geam vine oraşul peste tine, îl dai afară ca pe muşte, te duci lângă zid şi îi zici "mă, te iubesc, nu mai ai nişte alb?"

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În gând, Lia îşi zise: "Afurisitul! Ştie să profite de atuurile pe care le deţine. Privirea aceea a lui... Parcă s-ar uita prin mine, dincolo de mine... Şi chipul lui, într-adevăr, de Don Juan irezistibil, cu trăsături delicate, bine conturate... Apoi surâsul lui seducător, enigmatic, abia perceptibil, ca o părere... Ah! Dar nu-i ţine cu mine! Nu-i merge! N-am să mă las! N-am să cad pradă în capcana lui, chiar dacă e vorba despre o misiune spaţială care va dura cel puţin 13 ani... Ce fraieră sunt! Cum pot gândi astfel?! Oare n-am căzut deja, de mult încă?! Mă străduiesc atât de mult să mă prefac că nu-l suport, încât am început să cred că-ntr-adevăr, aşa-i; şi nu-i deloc aşa... Uff..." În timp ce ea se tot contrazicea în gând în fel şi chip, colegii continuau să-şi expună părerile...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştii ce zic?

aici nu-i vorba de mine, sau despre cum ar trebui să ne mişcăm ca să fim plauzibili
acel zid pe care ţi-ai imprimat urmele palmelor tale, acel zid care ţi-a îngrădit existenţa
acum nu mai există, ştiu că nu crezi, ai rămas cu impresia asta
sufletul tău mutilat, inima ta rănită de moarte
un trup vlăguit nu mai are ce pierde
când priveşti o pasăre în colivie, spune ce vezi
pentru cine să cânte şi de ce, mă rog, ar trebui să o facă
când nu mai ai aer scoţi capul pe geam
nu te mai interesează cum e timpul afară
dacă a nins ori dacă rândunelele încă îşi mai fac cuib
cred că aşa a simţit frate-meu când şi-a tăiat venele
când l-am întrebat de ce a făcut-o, a dat din umeri şi atât. uneori
ţi se pare prea mult, chiar dacă, pentru a fi pe val
trebuie să te trezeşti un pic mai devreme
din ce în ce mai devreme, până când observi că nu mai poţi să observi diferenţa dintre noapte şi zi
e patru dimineaţa şi vezi soarele cu mustăţile lui ţâşnind înspre cer
noaptea, luna ţi se pare o meduză albastră
nu-i simţi veninul
pentru că el deja este în tine de când te-ai născut
cum am spus, aici nu-i vorba de mine. cine sunt eu ca să judec
aici e vorba de altceva, despre iarbă
despre nisipul pe care îl ţin în pumni
şi nu pentru a lăsa vreo cine ştie ce dâră. tu
poate crezi că mi-e frică
nici pe departe
am văzut atâtea, am mâncat destulă pâine uscată
am iubit am plâns şi am râs suficient de mult
încât să nu mă mai doară nimic
dar tu?

eu atâta te întreb, ce argumente ai
vino cu ceva credibil, cerul va fi acelaşi în orice condiţie

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Problemele nu dispar. Pe măsură ce evoluezi, ele devin din ce în ce mai mari. Când aveai 10 ani problema era că nu ai bani de buzunar. Acum ai un venit, dar ai şi alte probleme. Poate că e nevoie să te întreţii singur, dar cel puţin ai banii tăi. Problemele, însă, sunt mai mari. Apoi îţi faci o firmă. Câştigi mult mai mulţi bani, însă stresul şi cheltuielile au crescut şi ele mult, precum şi responsabilităţile. Problemele nu dispar niciodată, ci devin direct proporţionale cu puterea noastră de a le duce pe umeri. Paradoxul e că în timp ce problemele tale devin din ce în ce mai mari, tu poţi să devii din ce în ce mai fericit. "Când o să am şi când o să fiu, am să fac..." este păcatul pe care mulţi oameni îl comit. Nu vei avea niciodată fericirea dacă nu reuşeşti să fii fericit chiar în clipa asta pentru că, privind la viaţa ta, erai mai rău acum mult timp. Dacă după tot drumul pe care l-ai parcurs, dacă după ce ai supravieţuit şi încă eşti în picioare nu poţi să fii recunoscător şi fericit, când crezi că vei fi? Problemele tale vor deveni şi mai mari pe măsură ce viaţa trece. Aşadar, e nevoie să fii fericit acum sau nu vei mai fi niciodată.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!