Eminescu, o figură clasică încadrată cu nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari — la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înlăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborît dintr'o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

citat celebru din Ion Luca Caragiale
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eminescu, Mihai

Eminescu? Era o frumuseţe! o figură clasică încadrată de nişte plete mari negre: o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari-la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru;un zămbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o icoană.

definiţie celebră de Ion Luca Caragiale
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eminescu

A fost copil predestinat durerii,
Pe-a cărui frunte se putea citi
Scrisul acelor viitoare chinuri,
Pe care nimeni nu şi le-ar dori.

Ultimul, mare poet romantic,
Păstrând conturul dramei în opera sa,
Necontenit el năzuind spre etic,
Este-n conflict cu cei din vremea sa.

Iubind nemărginit ale vieţii valori,
În ele căutând al absolutului granit,
Cuprins a fost de amărăciune şi dureri,
De a fiinţei mărginire, a fost mistuit.

Cu înţelegerea-i cuprinzătoare,
Spre acele omeneşti elanuri
Şi a universului scrutare,
Stă aplecat şi nu vrea lauri.

El nu-i doar un poet de geniu,
Este ceva cu mult mai mult,
E cel dintâi care-n acel mileniu,
A dat o formă sufletului slut.

A fost şi mereu va rămâne,
Fond autentic şi de nepătruns,
Alimentat din adâncimi fertile,
Cu el durerea în mormânt a dus.

poezie de Viorel Vasilescu din Poezii (15 ianuarie 2014)
Adăugat de Viorel Vasilescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Către Eminescu

Eminescu! Graiul razelor scântietoare-n veşnicie,
Poetul cu sufletu-lumină şi gândurile-n cer.
El cheamă cu a sa privire, inimi torturat-n nefericire, Dăruindu-le maşina trecerii în destine cu prietnicie.
Maestrul ce întinse mâna spre bolta înstelată,
Atingând cu degetul, fiecare stea imaculată.

Ah, omul frumuseţii! Plete lungi, negre ca noaptea,
Cu gene ca perdelele unor ferestre nemărginite,
Ce tăinuiau, scrisul unor chinuri viitoare adormite.
Natura, fiindu-i muza sălbatică ce se zbătea,
Pentru liniştea geniului ce-n lume suferea,
De neînţelegerea limbilor ascuţite ce-l împungea.

Şi oare cum are cheia oricărei uşi?
Păşind în case dezgolite ca un sfânt.
Glasul mângâitor, făcându-i pe duhuri să fie duşi,
Lăsând în locuinţe un cald vânt
Pentru răscoală inimilor uşoare,
Care mai apoi, au dat viaţă fiecărui cuvânt ce moare.

Îţi mulţumesc, dascăl şi sfătuitor al sufletului dezorientat,
Că înveţi ucenicul, să dezlege viaţa ce l-a accidentat.
Îţi mulţumesc, pentru discuţia petrecută-n doi,
Când spiritul plânge în tihna norilor moi.
Îţi mulţumesc, căpetenie a mării albăstrii,
Că preschimbi valurile în lumi vii.

poezie de Gabriela Spătaru (17 octombrie 2017)
Adăugat de Gabriela Spătaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Micuţii

dacă am fi foarte mici
am avea nişte pori foarte mari
şi atunci
am arăta poate ca
nişte asteroizi de buzunar unghiular
(?!)
găurit dinadins
de comete mai îndrăzneţe
cu plete luuungi, luminoase
semeţe
şi fără păr pe picioare

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pisica este animalul căruia Creatorul i-a dăruit cei mai mari ochi, cea mai fină blană, cele mai delicate nări, nişte urechi mobile, o lăbuţă fără rival şi colţi curbaţi împrumutaţi de la trandafir.

citat clasic din Colette
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Printr-un neaşteptat dar al soartei, în timp ce poezia română câştigă în Eminescu expresia ei cea mai înaltă, proza narativă şi teatrul ating acelaşi nivel în Ion Luca Caragiale, un scriitor pe care îl înrudeşte cu emulul său în lirică aceeaşi perfecţiune a conştiinţei artistice, acelaşi cult al cuvântului românesc pe care îl înzestrează cu noi şi mari puteri expresive.

citat celebru din Tudor Vianu
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era odată, la marginea unui drum umblat, o fântână, şi lângă fântână şedea jos o babă, ghemuită pe nişte zdrenţe de cergă, şi morfolea-n gingii un crâmpei de covrig muiat într-o năstrapă cu apă rece. Când vedea drumeţ, or pe jos, or călare, or cu carul, lăsa baba covrigul din gură, întindea dreapta şi se milogea tânguios numai din vârful limbii: "Faceţi-vă milă şi pomană, măiculiţă, de o biată păcătoasă fără putere!"

începutul de la Calul dracului de Ion Luca Caragiale (1909)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii ­-
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea III".

Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.
A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.
Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii ­-
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea III".
Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.
În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.
Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?
Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.
Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.
Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorinţa unui scriitor de geniu nu este aceea de a-şi vedea cuvintele scrise cu litere de aur pe nişte pergamente sofisticate dintr-un muzeu, ci transformate în perle de înţelepciune înşirate pe un colier cinematografic ca replici de film drept cadou şi călăuză pentru generaţiile viitoare.

aforism de Michelle Rosenberg
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se vedea cum urcă

pe exteriorul clădirii cu nerv
folosindu-se de scara
de pe schele şi cum privea
peste acoperişurile clădirilor
spre vârful copacilor din parc
apoi în cealaltă direcţie
spre turla bisericii catolice
şi spre bulevardul bucovina
unde strălucea carosabilul ud
se vedea ca un şoim tânăr
vedea femeia cum şedea pe pat
şi sângele circula prin cameră
în căutarea unor artere sau vase
avea faţa mutilată de poezie
ochii stăteau la geam deschişi

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul ca o rană deschisă

Între martirii şi avocaţii istoriei

cu lacăt la gură şi cătuşe la mâini

având totuşi la răsărit

HARTA ROMÂNIEI MARI

drept icoană

ezitând totuşi 24 de ore pe zi

între

vierme şi albatros

liber ca un râu de munte

c-un mal în rai

şi

celălalt în iad

liber ziceam

cine nu înaintează

dă îndărăt

literă cu literă

nişte răni inutile

nişte îngeri de pripas

nişte

măşti

copilăreşti

poezie de Costel Zăgan din Ode gingaşe (24 ianuarie 2022)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-un târziu, cine vizita mânăstirea Ţigăneşti, putea vedea acolo o mică bătrână, oacheşă, înaltă şi uscată ca o sfântă, cu o aluniţă mare păroasă d-asupra sprincenei din stânga şi cu privirea extatică. Ea nu scotea un cuvânt, nu voia să răspunză la nici o întrebare; nu făcea nici un rău, era dimpotrivă foarte blândă. O singură apucătură denunţa oarecum că, sub fruntea ei senină, clipea o minte cu reazimul dezrădăcinat: toată ziulica, maica Elefteria culegea, te mir pe unde le mai găsea, cioburi de străchini, pe care le ascundea cu scumpătate în scunda ei chiliuţă.

Ion Luca Caragiale în Două loturi (1898)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii lui Fridolin rătăciră avizi de la unele siluete plinuţe, la altele zvelte, de la unele gingaş îmbobocite la altele înflorite în toată splendoarea; şi cum fiecare dintre aceste făpturi dezgolite rămânea totuşi un mister, iar din măştile negre străluceau înspre el ochi mari ca nişte enigme irezolvabile, pofta lui indicibilă de a privi se transformă în chinul aproape de nesuportat al dorinţei. Dar aşa ca lui li se întâmpla desigur şi celorlalţi. Primele răsuflări pline de delectare se preschimbară în suspine, care sunau ca nişte vaiete prelungi; undeva cuiva îi scăpă un ţipăt; şi deodată, de parcă ar fi fost vânaţi, se năpustiră toţi din sala lor întunecată către femei...

Arthur Schnitzler în Cu ochii larg închişi (2006)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cocoana este îmbrăcată, cum purtau înainte vreme mahalagioaicele, cu barej havai legată la cap, rochie şi pieptar de lână de aceeaşi coloare, şi un tărtănaş conabiu, făcut cu igliţa; în mâni, mănuşi de imitaţie de mătase fără deşte. E o femeie de vreo cinzeci de ani destul de bine ţinută; cam prea dreasă la obraz; sprâncenele ca nişte lipitori; dinţii cam negriţi de ristic şi de tutun; foarte veselă şi vioaie, vorbeşte şi gesticulează degajat, chiar cu multă volubilitate şi cu o figură plină de expresie. Tânărul are aerul unui impiegat de minister; redingotă de camgarn la trei butoni, cravată strigătoare, pantaloni de coloarea oului de raţă leşească şi pălărie cilindru. El urmează cu încredere pe femeie, care intră cu pasul hotărât.

Ion Luca Caragiale în Art. 214 (1901)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Stau şi mă uit cum frica amestecă
ruşii cu americanii şi cu extratereştrii
şi încă nişte milioane de chinezi.
Îi îmbracă în combinezoane albe,
le pune măşti pe figură.
Cine poate să spună că a privit frica în ochi
şi ştie cu cine seamănă.
Ochii se închid singuri
cu degetele de latex ale unor mănuşi
care în timpul liber fac teatru de umbre.
Un iepure pe un zid pare să ştie
toată istoria viitoare.

poezie de Luminiţa Potîrniche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fulgii cădeau tot mai mari şi mai mari, până au ajuns cât nişte găini albe; au sărit deodată într-o parte, sania cea mare s-a oprit şi cel care o mâna s-a ridicat. Blana şi căciula erau de omăt; în faţa lui Karl stătea acum o cucoană înaltă şi mlădioasă, strălucitor de albă; era Crăiasa Zăpezii.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Isaia cincizeci şi trei

Cincizeci şi trei Isaia
Ce direct azi ne descrie
Suferinţa şi văpaia
Lui Isus din veşnicie

Cât de clar ni se arată
Cum a suferit Hristos
Ca viaţa fără pată
Noi s-o avem aicea jos

Era aşa de dispreţuit
Căci de la El faţa-ţi întorceai
Dar El pedeapsa noastră a primit
Şi-a noastre chinuri le-a purtat o vai

Pedeapsa care ne dă pacea
Peste El iat-a căzut
Şi-n El noi am primit iertarea
Căci jertfă vie s-a făcut

Noi rătăceam toţi ca nişte oi
De drumul lui fiecare îşi vedea
Şi de viaţă eram cu toţii goi
Iar moartea parte ne era

Dar Domnul a făcut să cadă
Nelegiuirea noastră asupra Lui
Şi-n chinurile morţii El să ardă
A suferit amar Fiinţa Mielului

A fost luat prin apăsare
Dar cine de pe vremea Lui a crezut
Căci El muri ca să primim iertare
De tot păcatul ce noi l-am făcut

A fost zdrobit prin suferinţă
Dar o sămânţă de urmaşi El va vedea
Ce îl vor urma plini de credinţă
Cinstindu-i pentru veci Fiinţa Sa

Şi rodul muncii sufletului Său
Îl va vedea şi se va-nviora
Căci El ni-e Domn şi Dumnezeu
Cum azi ne spune Evanghelia

El pe mulţi dar îi va pune
Într-o stare după voia Lui Dumnezeu
Şi despărţiţi de astă lume
Cu totul smulşi din ce e rău

De aceea partea Lui i-o voi da
Tatăl Sfânt iată ne spune
Cu cei mari — la dreapta Mea
Căci El a biruit în lume

Doar El s-a dat singur la moarte
Şi cu cei fărădelege
Păcatele să le poarte
De ele să ne dezlage

Căci El a găsit de bine
Să se roage pentru vinovaţi
Plătind cum n-a plătit nime"
Ca noi azi — să fim iertaţi
20-01-2022 M.

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trupul tânăr se simţi furnicat din creştet până-n tălpi de un fior fierbinte... Căldura toată i se urcă la frunte... Ascunse în sân hârtia şi floarea, cercetă de jur împrejur cu ochii să nu fi văzut cineva din şcoală cele petrecute, şi fugi înăuntru fără a mai cuteza să ridice ochii la fereastra unde se mişcau perdelele.

Ion Luca Caragiale în Păcat... (1892)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragobete, zeul dragostei în mitologiile tracă, dacică şi română

În trecut, prezent şi-n veci
Este Eros de la greci,
Cupidon de la romani,
Veşnic tânăr peste ani.

Dar ştrengarul Dragobete,
Cu stea-n frunte, negre plete,
E viclean ca un copil
Şi la fete-n pat, tiptil,

Peste noapte se strecoară,
Fără frânghie sau scară,
Fetele el le iubeşte
Şi apoi le părăseşte.

poezie de George Budoi din Dicţionarul dragostei (24 februarie 2023)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!