Către Eminescu

Eminescu! Graiul razelor scântietoare-n veşnicie,
Poetul cu sufletu-lumină şi gândurile-n cer.
El cheamă cu a sa privire, inimi torturat-n nefericire, Dăruindu-le maşina trecerii în destine cu prietnicie.
Maestrul ce întinse mâna spre bolta înstelată,
Atingând cu degetul, fiecare stea imaculată.

Ah, omul frumuseţii! Plete lungi, negre ca noaptea,
Cu gene ca perdelele unor ferestre nemărginite,
Ce tăinuiau, scrisul unor chinuri viitoare adormite.
Natura, fiindu-i muza sălbatică ce se zbătea,
Pentru liniştea geniului ce-n lume suferea,
De neînţelegerea limbilor ascuţite ce-l împungea.

Şi oare cum are cheia oricărei uşi?
Păşind în case dezgolite ca un sfânt.
Glasul mângâitor, făcându-i pe duhuri să fie duşi,
Lăsând în locuinţe un cald vânt
Pentru răscoală inimilor uşoare,
Care mai apoi, au dat viaţă fiecărui cuvânt ce moare.

Îţi mulţumesc, dascăl şi sfătuitor al sufletului dezorientat,
Că înveţi ucenicul, să dezlege viaţa ce l-a accidentat.
Îţi mulţumesc, pentru discuţia petrecută-n doi,
Când spiritul plânge în tihna norilor moi.
Îţi mulţumesc, căpetenie a mării albăstrii,
Că preschimbi valurile în lumi vii.

poezie de Gabriela Spătaru (17 octombrie 2017)
Adăugat de Gabriela Spătaru
Votează! | Copiază!