Filozofia iubirii

Izvoarele cu râul se unesc
Iar râurile curg către ocean
Şi vânturile blând se contopesc
În cerul diafan.
Nimic în lume singur nu răzbate
Ci toate printr-o lege stau în doi
Căci vor pe veci să fie-n unitate
De ce n-am fi şi noi?
Priveşte munţii cum spre cer se-ndreaptă
Şi valurile cum se-mbrăţişează
O floare-soră nu va fi iertată
Când fratele-şi trădează.
Razele soarelui cuprind pământul
Iar luna cu lumina ei atinge marea
Dar la ce bun, mă-ntreb acum cu gândul,
De nu-ţi simt sărutarea?

poezie de P.B. Shelley, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Filozofia dragostei

Fântânile se întâlnesc în fluvii
Iar fluviile se-amestecă în mări,
Vânturile cerului se-întrepătund, zglobii,
Cu dulci emoţii în toate cele patru zări;
Nimeni în lumea largă nu-i ne'nsoţit;
Toate lucrurile prin legile divine
Se-întâlnesc într-un singur suflet, spirit.
Şi, atunci, de ce nu şi eu cu tine?

Uite, munţii sărută-a cerului covată,
Iar valurile unul de-altul se agaţă;
Nici surata floare nu va fi iertată,
Dacă-şi jigneşte fratele şi nu-l răsfaţă;
Lumina soarelui pământu-îmbrăţişează,
Iar raza lunii sărută mări saline:
Totuşi, toate-acestea cât valoarează,
Dacă tu nu mă săruţi pe mine?

poezie clasică de P.B. Shelley, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate se uită la mine şi cresc
Cerul râurile ramurile
Toate o iau la fugă
Vânturile valurile

catren de Călin Vlasie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adu-mi razele şi luna, dragostea, apoi şi tihna...

Doamne, nu ştiu cum se face de ai pus atâtea ace
pe-a mea inimă ce bate, numai supărări în noapte,
numai gânduri nourate, învechite, neuitate,
Doamne, nu ştiu cum se face de n-am linişte şi pace.

Doamne, când păşesc spăşit plin de gânduri aiurit,
nu îţi cer să mă iubeşti, nu îţi cer clipe cereşti,
nu-ţi cer razele Domneşti, să mă ierţi, să mă-nsoţeşti,
nu-ţi cer timpul aurit, tinereţea ce-a fugit...

Doamne, locul meu de tihnă îl doresc, îl vreau să vină,
să-mi găsească liniştea furişată într-o stea,
îmi doresc pe calea mea dor puţin şi dragostea
s-o mai simt cum mă alină cu lumina ei divină.

Doamne, când aprind lumina într-o candelă prea plină
mă gândesc atât de mult doar la timpul din trecut,
stau, mă rog, te tot ascult să îmi spui ce m-a durut,
Doamne, mă tot rog într-una să-mi laşi razele şi luna.

Doamne, razele şi luna, dragostea, apoi şi tihna,
te rog Doamne, să le-aduci, să nu uiţi, să te încurci,
să scap Doamne, de năluci, să se piardă printre nuci.
Doamne, lasă şi lumina, să le văd de-acum într-una!

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Printre căutări

vârtej de gânduri
curg, se scurg
dintr-un suflet în alt suflet
zăpadă pe drum
steaguri bezmetice atârnă în beznă
astăzi, acum
gândul izbeşte zidul întunericului
se pierde în gol
întrebările curg pe alte ziduri acum
aşez cuibul de gânduri
în ungherele singurătăţii
pentru a plânge, deplânge, sfârşitul
de spus, nu mai e nimic de spus
totul a apus în neguri de suflet
am ochii acoperiţi cu gheaţă
cad, uit să mă ridic
ceaţă deasă în mine
mă izbesc de pereţi
acopăr adâncimile cu marginile trupului
o pasăre rătăceşte în amurg
uitase drumul către casă
luna absentă, n-am felinar, deci
caut în altă parte
lumina de veci
ce viaţă, ce soartă
lipsită de o hartă

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de verde

Lumânărele verzi se-nalţă –
Ocean de verde-n munţi de jad,
Ocean de vis, ocean de viaţă
Când în adâncuri stele ard.
Ocean de verde pe câmpie...
Primăvăratic încolţesc
Oglinzi de stele-n verde glie,
În dulcele grai românesc.

Lumânărele verzi se-nalţă
Şi ard în vis păduri de jad,
Pădurea iarăşi prinde viaţă
Şi-n noi cresc rugile de brad.
S-a răsturnat în valuri cerul
Şi val de verde m-a cuprins.
Deodat' mă-nvăluie misterul
În vaiete de clopot stins.

Ocean de verde-n munţi de jad,
Mă prinde-n vraja lui deodată,
Cercuri concentrice mă ard
Şi redevin pădurea toată.
Sub ploaia rece de smarald
Mă nasc un răsărit de lume
Şi-n noi lumânărele ard
Ca într-o dulce plecăciune.

Ocean de vis, ocean de viaţă,
Templu de verde, sfântul schit,
Pe toţi românii îi învaţă
Demn a trăi, dar şi smerit.
Privind spre marea ta câmpie,
Ascultă-ndemnul cel străbun:
Pădurea-i pururi reverie,
Al pruncilor şi-al vost' plămân.

Când în adâncu-i stele ard
Şi chipu-n ceruri se-oglindeşte,
Când brazi, în suferinţă cad,
Român, gândeşte româneşte!
Vin cioclii sufletul să-l ia,
Trec tapinari cu arma-n mână,
Uitând că rădăcina sa
E trup de naţie română.

Ocean de verde pe câmpie,
Ocean de lacrimi verde crud...
Când cresc păduri de poezie,
Voi aţi lăsat pădurea nud?!
Distrugeţi faună şi floră
Şi vă ucideţi repetat...
Prindeţi-vă în verdea horă!
Aveţi atâtea de schimbat...

Primăvăratic încolţesc
Copaci în noi – băieţi şi fete.
Se nasc pe plaiul românesc,
Destinul crud să şi-l aştepte.
Şi pică lacrimă de jad...
Copaci din sevă o adună
Şi în coroane stele ard
Sclipind sub razele de lună.

Oglinzi de stele-n verde glie...
Copaci coroanele-şi unesc,
Stăpâni în marea Românie,
Românii fericiţi trăiesc.
Păstrăm în seva românească
Cenuşa neamului român.
În veci românul să trăiască
Şi fie-n ţara sa stăpân!

În dulcele grai românesc,
În râuri, curg râuri de miere.
Român, pe braţe brazi îţi cresc
Falnici nălţându-se spre stele.
Român cu rădăcini aici
Şi tricolor pe braţe-stânci,
Cu ii ţesute cu arnici,
Ai în privire răni adânci.

În dulcele grai românesc,
Oglinzi de stele-n verde glie,
Primăvăratic încolţesc.
Ocean de verde pe câmpie...
Când în adâncu-i stele ard,
Ocean de vis, ocean de viaţă,
Ocean de verde- munţi de jad...
Lumânărele verzi se-nalţă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai am un singur dor

Mai am un singur dor,
Dorul acestui grai,
Visul românilor,
Renască Mihai
Din somnul lui divin.
Chiar sfânta poezie
Ar vrea să reînvie
Sub cerul ei senin.
Or flututa flamuri,
Rime ce nemuriră,
Fiu şi-l însuşiră
Din lume zece neamuri.

Reînvierea lui
O lume va cânta,
Statuile poetului
În loc nu vor mai sta.
Îl oglindesc pe veci
Izvoarele într-una,
Lumineze Luna
A sale poteci.
Pătrunză-ne versul,
Prefacă-ne-n cuvânt.
Coboară pe pământ,
Prin El, Universul.

Murim noi pribegi
"La marginea mării",
Dorul său, în veci,
Este dorul ţării.
Spre cer noi când privim
Luceafăr cum răsai,
Că seamăn tu nu ai
Prin Tine nemurim.
Pe cer când te arăţi,
Şoptim acelaşi cânt:
Coboară pe pământ
Din singurătate-ţi.

poezie de Corneliu Calciu
Adăugat de Corneliu Calciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simt izvoarele

Simt cum nasc izvoarele de apă
Sub piciorul meu o undă vie,
Şi atunci pământul tot mă ştie
Că port vâsle de cireş în mapă.

Eu sunt paratrăznetul de apă,
Se închid în mine cicluri stranii,
Când se ţin freaticele danii
Mă cobor la slujbă printr-o trapă.

Pe deasupra iarba mă închide,
Tainic, luminişul de reface...
Ocolind atent vestigii trace,
Mă las pradă spaţiilor fluide.

N-am nevoie de crenguţă fină,
Căci mă doare când pământul naşte,
Învierea apei mi-e tot Paşte
Şi argintul ei mi-e tot lumină.

Şi ajung prin fluvii, prin oceane,
Şi ajung prin bălţi, prin cataracte,
Nu mai port de mult la mine acte,
N-am abonament la telefoane.

Doar pământul, singurul, mă ştie
Când mai ies sătul la suprafaţă;
Odisei mi se citesc pe faţă,
Parca-ş fi lucrat la o hoţie.

E momentul când se strâng izvoare
Într-un fel de matcă omenească,
Iar mişcarea lor pare firească ‒
Pentru-a învia, întâi se moare.

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu acum

ar fi trebuit să plâng
dar nu acum
căci nu am lacrimi

ar fi trebuit să beau
dar nu acum
căci n-am de unde

ar fi trebui s-aştep
dar nu acum
căci nu am loc

ar fi trebuit să-ţi fiu
dar nu acum
căci nu sunt eu

ar fi trebuit mai mult
dar nu acum
căci e puţin

ar fi trebuit un zâmbet
dar nu acum
căci sunt doar ploi

ar fi trebuit o zi
dar nu acum
căci este noapte

ar fi trebuit să stai
dar nu acum
căci ai plecat

ar fi trebuit să plec
dar nu acum
căci stau pe loc

ar fi trebuit odihnă
dar nu acum
căci sunt grăbit

ar fi trebuit ceva
dar nu acum
căci n-am nimic.

poezie de Valentin Chircă
Adăugat de Cucuiul
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce plăcere în munţii din ţări sud-americane sau scandinave, unde râurile curg virgine şi poţi să bei din toate izvoarele lor fără riscuri! Dacă în apropiere de Kathmandu sau Barcelona, din râuri nu se poate bea apă, nu e din cauza animalelor, ci din cauza a ceea ce noi aruncăm în râuri.

citat din Kilian Jornet
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veşnicia din inimi

Nu sunt demnă eu, de-a fi ca voi...
Viaţa mi-e întinsă şi uitată-
-n tina ce pluteşte între noi...
Oare voi putea să fiu iertată?

Tu ridică-ţi braţul şi-am să-l prind
Sufletul de-ţi cere mântuire
În cetăţi de îngeri te cuprind,
Leapădă-te de nelegiuere!

Toţi plătim cu moartea într-o zi
Însă învierea nu-i departe,
Atunci spre Iehova vom pluti-
-n paradis şi dincolo de noapte

Rupe legământul care-ţi ţine
Inima în lanţ şi sufletul
Cu Iehova veşnicia va fi bine
Dar de vrei cu el o şti doar tu

El ştie să-ţi limpezească gândul,
Sufletului tău să-i dea lumină,
Căci curând al lui va fi Pământul
Şi cei de atunci fără de vină.

Veşnicia va rămâne-n inimi,
Teama şi tristeţea vor pieri
Nu or să mai fie-n lume patimi
Împreună, fericiţi vom fi.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul

Când cerul se lasă
Şi blând cântă
Lumina pătrunde în inimi,
Coboară sufletul în fluture
Şi zboară cu o săgeată aurie
Plătind aerul şi viaţa
Cu un destin primit din cer.
Când nunta cerului cu sufletul
Se îndreaptă spre catedrală,
Se aprind stelele şi Luna
Şi se îmbrăţişează cu Soarele
Dansând aerul mirii nevăzuţi
Care unesc Soarele cu cerul
Luna, stelele cu Dumnezeu,
Nunta cerului şi a sufletului
Cu eternitatea şi Tronul Divin
Şi ating drumul-Lumină
Al prinţului suflet
Albastru, auriu şi violet!

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

România

cu harta împăturită în buzunarul
de la piept
şi gândul curat
nu-mi este teamă să mă arunc în furtună
când în freamătul pădurii plâng munţii
se adună zăpezi netopite
râurile mi se varsă în palme
soarele îmi curge în inimă
Dunărea îmi uneşte sufletul
cu nemărginirea
frunzele se îngroapă sub copaci
vântul răzbate prin porţi de lemn
sculptate în memorii
copii cu zâmbetul soarelui
pe buze recită Eminescu

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugare

Dă-mi, Doamne, Tu, ce nu ştiu eu a cere
Şi cere-mi Tu ce nu ştiu eu a da
Căci tot ce-mi dai mi-aduce mângâiere
Şi tot ce dau să fie-n slava Ta.

Dă-mi, Doamne, tot ce aş putea-nţelege
Şi cere-mi tot ce nu pot cuprindea
Ca să mă-nvăţ o simplă, strictă lege
Să am mereu cuprinsă-n firea mea.

Dă-mi, Doamne, Tu, poruncă de la Tine
Ca tot ce n-am să pot să dau oricui,
Să stea pe veci Cuvântul Tău în mine,
Şi greutăţi să nu fac nimănui.

Dă-mi, Doamne, Tu, ştiinţa cea pe care
Tot Tu s-o ceri spre Tine-a o-ndrepta,
Că nu mi-ai dat nimic spre îndreptare
Ce să nu pot pe umeri a purta.

poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Escaladează munţii şi află veştile lor bune. Pacea naturii va pătrunde în tine la fel cum razele soarelui plutesc printre copaci. Vânturile îţi vor sufla prospeţimea în tine, iar furtunile energia lor, în vreme ce grijile vor cădea spre pământ asemeni frunzelor toamna.

citat din John Muir
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul este de-ajuns

Prin dealuri fluieră vântul
Munţii se scaldă grijulii
Cerul ce sărută pământul
La lumina Lunei argintii

O mână am întins spre tine
M-a îmbrăţişat doar vântul
Şi sărutări în păr îmi pune
Iubindu-ne etern cu gândul

Aripi de vânt trimite şoapte
Iar Luna albă ne veghează
Iubirea-i tăinuită -n noapte
Atunci când soarele visează

Rămânem suflete pereche
Un răsărit ajunge la apus
Gândul şopteşte în ureche
Ne iubim visul este de-ajuns

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fir de lună

Noapte, noapte
îmi dai şoapte,
de iubire şi de dor,
sărutarea lui pe pleoape,
dragostea ca un fuior
ce se toarce zi de zi
în lumina soarelui
împletindu-se cu luna,
în braţele cerului!
Noapte, noapte
îmi dai vise,
pentru clipele ucise,
în zile de cumpene
când tânjeam de dragoste
şi rugam păsările
să mi-l ţină-n cântece,
cum lumina soarelui,
viaţa pământului!

poezie de Ioana Voicilă Dobre
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci

Aş vrea să mor când ziua scade,
cu faţa spre cer, pe mare; mă duce dorul
acolo unde agonia pare-un vis,
iar sufletul – o pasăre care-şi ia zborul.

Neascultând nimic, în ultimele clipe
voi fi singur cu cerul şi cu marea:
mai multe vocile sau suspinele unor rugi
decât valurile muşcând cu dinţii zarea.

Să mor când lumina cu tristeţe-şi trage
mrejele-aurii din nemărginirea verde,
asemeni soarelui care-ncet se stinge:
ceva frumos, strălucitor, care se pierde...

Să mor, dar tânăr: înainte ca timpul
să transforme catifelata floare-n mărăcine;
cât timp viaţa şopteşte încă: sunt a ta,
deşi noi ştim că ea ne minte, ştim prea bine.

poezie de Manuel Gutierrez Najera,1859-1895, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din Toamnă

cad castanele şi butucesc pământul
sunetul unei păsări mărgineşte orizontul
în ecou prin văi de munţi îmi umblă gândul
frunzele se bulucesc, să-acopere pământul

strada se uită mirată, apusul încet apleacă soarele
şi-a-dună obosit-n poala cerului, grăbit şi-ncet el razele
atunci eu-nchid în mine dorul şi strig: priveşte!
acolo sus, e-o stea, care mă-aşteaptă-n cerul nopţii

şi-o frunză, uimită, în ultima ei zi când spre pământ se-ndreaptă
aude-un adio, şoptit, de la-a copacului bătrână mamă creangă
frunza suspină: a trecut frumos chiar dacă scurtă viaţa
şi totuşi ochii-mi zâmbesc, într-un târziu în lacrimă şi ceaţă

domol din vale vine carul, osiile scârţaie încet spre bătătură
din deal se aude-un câine, un coş în colţ de lună încet el fumegă
la masă sau adunat cu toţii, ca-ntr-un portret dintr-o pictură
din uriaşa expoziţie tabloul este privit de ochii ei, acum bătrână

poezie de Viorel Muha (noiembrie 2011)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vânturile soartei

O navă se-ndreaptă spre est, iar alta spre vest,
Cu-aceleaşi vânturi care suflă:
E dispunerea velelor,
Şi nu furtunile,
Cea care decide calea pe care să meargă.

Ca vânturile mării sunt vânturile destinului,
Când navigăm prin viaţă:
E dispoziţia sufletului cea care
Decide scopul său,
Nu calmul sau conflictul.

poezie de Ella Wheeler Wilcox din World Voices (1916), traducere de George Budoi
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

MAREA! Marea! Largul apelor sărate!
Albastru peste albastru, tinereţe, libertate!
Fără-nsemne, fără hotare; ea, contur cu contur,
Îmbrăţişează pământul de jur împrejur;
Alintă norii şi tachinează cerul, fratele ei geamăn;
Sau doarme ca un copilaş în leagăn.

Pe mare! Pe mare! Marea e regatul meu!
Sunt acolo unde mi-am dorit să fiu mereu;
Albastru jos şi-albastru sus,
Şi tăcerea, de toate mai presus;
Vine furtuna şi trezeşte-adâncurile mării?
Nu-i nimic, eu voi dormi sub sprânceana zării.

Îmi place, o, cât de mult îmi place să călăresc
Valurile mareei nărăvaşe când se răzvrătesc
Înălţându-se spre cer, sperând s-atingă luna –
Sau fluieră de nebune, acompaniind furtuna,
Făcând ceea ce se întâmplă sub ape manifest –
Împinse de bidivii vânturilor de sud-vest.

Nu mi-a plăcut niciodată ţărmul tern şi mut;
În schimb, marea am iubit-o foarte mult
M-am întors la ea întotdeauna, în bătaia velelor,
Ca păsărelele care se întorc la cuibul lor;
A fost şi este mama mea –
Căci m-am născut pe mare, sub o norocoasă stea!

Zorii erau roşii şi albe valurile,-n spume,
În zarva orei care m-a adus pe lume;
Balena şuiera, pescăruşii se roteau în zbor,
Delfinii-şi dezveleau aurul dorsalelor;
Şi toţi martorii marini de la locul întâmplării
Au înălţat urări de bun venit pentru copilul mării!

Şi-am trăit apoi liniştit sau lovit de biciuştile sării
Cincizeci de ani, o viaţă de om al mării,
Cu chef de hârjoană şi cu bani de cheltuit în buzunare,
Şi niciodată n-am tânjit, nici suspinat după o schimbare;
Iar când va veni moartea să-mi ureze noapte bună,
Să poftească-n largul mării, pe vreme de furtună!

poezie de Bryan Waller Procter, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!