Dovadă pentru eşafod

Fiecare cu ale lui, mergem ţinându-ne de mână
cu monştrii verii, printre copaci şi gânduri
îmbrăţişate se întrezăreşte anxioasa siluetă
a nebuniei şi mă întreb, ce-ai putea să-mi dai

tu,

fiu al caselor mari, în acest pătrat cu PH neutru,
înconjurat de atâtea icoane strâmbe
şi picturi psihedelice, decât şi mai multă risipă,

cînd judecătorii mei te adoră şi te cântă
şi te asmuţesc ca pe un câine care rupe
din propria carne, deşi parfumul meu de femeie
străină plânge în tine cu ardoare

şi adoraţie, ştiind că, oricum, vei deschide,
de multe ori încă, cartea vederii, dar nu sunt eu
cea care ţi-arată toate astea, fiindcă eu,
abia acum, am ieşit din dulapul orbiei în care am stat
ascunsă o viaţă.

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căldura şi mişcarea membrelor provin de la corp;gândurile de la suflet. Astfel, din pricină că nu concepem ca trupul să gândescă în vreun fel, avem dreptate să credem că toate felurile de gânduri care sunt în noi aparţin sufletului. Şi fiindcă nu ne îndoim că există corpuri lipsite de viaţă care se pot mişca în tot atâtea sau în mai multe feluri decât ale noastre şi care au tot atâta sau mai multă căldură(ceea ce experienţa arată în flacără, care ea singură are mai multă căldură şi mai multe mişcări decât oricare din membrele noastre), trebuie să credem că toată căldura şi toate mişcările care sunt în noi, în măsura în care nu depind de gândire, nu aparţin decât corpului.

Descartes în Meditaţiile
Adăugat de Adina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Perspectivă scenică

cerul a fost azi
de o ciudăţenie spectaculoasă
cu rădăcini nervoase
şi bucăţi
de oameni împrăştiate
peste tot

îmi era şi frică
la un moment dat
să nu cadă toate astea
peste mine

ar fi fost o baie de carne
inutilă
din care nici poezie
n-aş fi putut face

poate doar m-ar fi trezit
din acest somn
al realului
în care viaţa e
o microcameră de spionaj
în care e montat capul
meu

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Earth Manager

Eu pot să împuşc dintr-un glock 19 cu baloane,
apoi să şterg pereţii de sînge, de parcă
am fost la război şi totul s-a terminat tragic.
Pot creşte la balcon portocali, povestind
tuturor că am moştenit acest har de la un duh
care a murit în blocul acesta prin 1914 şi
acum se distrează şi el cum poate. Pot să-mi
mai dau votul o dată platformei electorale
actuale, care scârţâie la fel de serios ca salteaua
bunicii la spital şi nu ar fi o problemă,
dar bunica nu vrea să moară decât cu condiţia
îndeplinirii acesteia, înainte de următorul scrutin.

Pot să mănânc pelin ca şi cum aş mânca curmale,
lucru absolut necesar în reţetele de purificare
extraterestre. Pot să-ţi recit o Biblie-ntreagă
sau un DEX, mult mai frumos decât aş putea
să-ţi spun – te iubesc. La final, pot şi eu,
atât de femeie, să mă-nbăt şi să fiu bărbată,
pentru tata, săracul, fiindcă el nici pân' azi nu poate
să creadă că primul lui plod e un drac de fată.

Pot să te vînd unei alte femei, fără regrete.
Să te răscumpăr apoi, mult mai docil
şi mai plin de viaţă. Pot să-ţi dau de mîncare,
oricînd doreşti, poezii. Dar va veni o vreme cînd
noi toţi, scriitorii ăştia nebuni, spînzuraţi
de propria lesă, ne vom aduna la aceeaşi masă
să-i cerem, lui Dumnezeu, iertare. Îi vom da
şi şpagă. Deşi tot ce am scris, dat la cuptoare,
ar putea încălzi pămîntul, cîteva milenii
de ger. Gravitatea a tot ce am scris, luată în
acoladă, va avea trei metri adâncime-n pământ.
Voi fi mare, voi fi dominantă, voi fi Earth Manager.

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Afară plouă, eu stau pierdută pe gânduri, ura şi indiferenţa oamenilor, lipsa şi depărtarea ta, iubirea mea nespunsă, toate aceste îşi împart rând pe rând fiinţa mea, şi în mijlocul unui vârtej în care mă pierd mă întreb tainic şi acum te întreb pe tine oare această tristă stare de lucruri se va schimba vreodată? Şi te întreb acum pe tine mai serios decât nicicând - tu care spunându-mi că mă iubeşti m-ai făcut să sufăr amar o iarnă întreagă, încât sufletul mi-i bolnav - te întreb şi te rog să-mi răspunzi face-mă-vei fericită, adică să ne înţelegem, eu înţeleg fericirea în aceea să fiu lângă tine, să fiu în fine a ta.

Veronica Micle în Corespondenţă Mihai Eminescu - Veronica Micle (27 martie 1880)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Laudă întoarcerii

Pe cînd venea algebra
la noua adunare,
în vrăbii se-aduna o mare tragedie,
duceau cu ele febra
nebănuitei stări
de bine general
spre cultul inepţiei,

fumam ţigări drăceşti
la geamul cu satiră,
de liră se lipiseră păduchii
ca lichenii de coastele stîncoase
şi numai mama vie
de-atîtea grozăvenii
plîngea,
de jalea mea,
cu multă lăcomie.

I-am dat un telefon
şi dintr-o moarte
ieşise-n plină grevă
o viaţă speriată,
dar albă şi frumoasă ca o ţară
din care
nu-i plecase
copilul niciodată.

Ne-ntoarcem tot acolo -
un fel de odă formei de-a fi
mereu sărac,
cînd bogăţia orei
ne ştie-n plină trudă,
deşi eu tot aştept
să ne apuce ciuda de gulerul
ecoului nimicului intens

în care întrebarea
dacă-l cunosc pe Iuda
ni s-ar putea părea o maximă
stupoare
din care ispitire-ar ieşi
pe contrasens
şi-ar oferi la toţi un cod de bare
din mîna mea, spre tine,
curgînd ca o nebună în valuri
de campari.

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu. Nu ştiu ce parte din viaţă urmează

Poate-s doar umbrele care mă contabilizează.
În camera sufletului, destul de mică,
aveam puţine lucruri, mai nimica.
Presimt că asta-i tot ce mai contează!
În camerele mari din inimă
dedicate sentimentelor delicate,
abia acum am făcut curat.
Aici, era o colecţie de gânduri ruşinoase!
Dincolo, un insectar de idei inventate,
aproape vii, care încă mai urinau!
La geam era o gheretă cu tejgea:
consignaţia mea cu vise-mprumutate.
Am aruncat toate deşertăciunile,
am pus becuri, şters praful, perdele...
am stropit cu aghiasmă, am tămâiat;
acum toate sălile astea mari sunt goale.
În mine văd tot mai bine un om împăcat
şi simt lumina şi rostul creaţiei...
A trecut un sfânt tăcut... şi m-a înfiat.
Pentru el făcusem curat!?

O bucurie-nflorită ce ma-ngenunchiat!

poezie de Cristi Poe
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Motivul meu pentru viaţă

Dacă cutreier prin adâncul inimii mele
văd multe probleme,
mă întreb cum am rezistat
la atâtea tăieturi
şi nu m-am plâns.
Am rezistat şi mai lupt încă,
oricum viaţa mea este
fără sens şi fără diversitate
care nu interesează
prea multe persoane.
Eu vreau să visez,
că va fi bine
să-mi ascund gândurile
să-mi ascund lacrimile
şi să râd, să mă bucur
de zilele senine şi fericite
atât de puţine din câte au fost.
În cazul în care soarele meu...
va mai străluci încă
tu vreau să-mi dai căldură,
tu să mă faci să râd,
că tu eşti soarele meu...
Cum aud vocea ta
inima mea zboară în rai.
Da, tu eşti şi
cerul meu plin de stele.

poezie de Eugenia Calancea (9 iunie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

O poemă deschisă

Nici nu ştiu pe unde să mai caut
acest tribunal divin despre care vorbesc nebunii
în timpul crizelor de personalitate,
ca să-mi vărs amarul şi să lansez scrisori deschise
către toate colţurile Universului.
Să-i dau în judecată pe toţi acei oameni de paie,
pe toate acele buruieni uscate,
stropite cu sudoarea ignigenă a neputinţei
şi lăsate să ardă sub un soare răbdător -
încet, sigur şi frumos.
Dragoste, acei oameni de paie care au minţit cu adevărul
şi care au furat ani buni din vieţile tuturor
cu simulacrele lor, cu licitaţiile lor puse în scenă,
cu moartea lor plină de viaţă.
Dragoste, pe sânul tău de lapte şi miere vreau să îmi odihnesc capul
şi să strig către infinit printre suspinele
lăsate să plonjeze în marea deschisă între noi
ca plaga unui pământ înconjurat şi toropit.
Deşi am uitat să-ţi scriu poezii,
îmi mai aduc aminte de tine printre picături
atunci când plouă cu ferirea altora.
Mă plimb pe podeţul dintre astăzi şi mâine,
înainte şi înapoi ca un leu în cuşcă,
de mână cu amintirea ta.
Şi nu-ţi mai scriu decât această poemă deschisă,
ascunsă într-o scrisoare pe care n-o va citi nimeni
decât printre picături
atunci când o să plouă cu absenţa noastră.

poezie de Ionuţ Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, Doamne, văd!

O, Doamne, văd!
Abia acuma văd!
Abia acum-au toate-n viaţă rost!
Abia acum cînd toate s-au schimbat
cu-adevărat,
abia
acum
încep
să văd
ce-am fost!
O, Doamne-aud!
Abia acum aud!
Abia acum răsună glasul Tău!
Abia acum mă bucur să Te-ascult
atît de mult
pe cît am fost de surd,
de-ngust,
de rău!

O, Doamne, merg!
Abia acuma merg!
Abia acum simt calea sub picior!
Abia acum de Duhul Tău atras
fac primul pas.
Şi-acum
aş vrea
s-alerg,
să cînt,
să zbor!

O, Doamne sunt!
Abia acuma sunt!
Abia acum cu-adevărat trăiesc!
Abia acum, în tot ce-i pămîntesc,
pot să mă-nfrunt.
Şi-acum
aud
şi văd
şi merg
şi sunt.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bliţ secundar

multă vreme am fost prizoniera unghiului trist
iar această bucurie m-a întors cumva pe dos
masa mea de scris e prea netedă scaunul prea înalt
şi scrumiera prea plină

cînd un soare străin îmi vinde lumină
şi lunile celor o mie şi una de nopţi te ţin în mine
cu magneţi şi sîngele tău purpuriu curge
prin mine ca şi cum ar străbate calea lactee

deşi nu exişti şi tot ce am e o vedere din culise
ca scena aceea de la ţară în care am văzut prima oară
cum se taie porcul şi urletul lui desfiinţa o ţară
orice soi de credinţă sau de sens

porc despre care tata zice şi acum că a avut
o depresie şi trecutul oricum trebuie înmormîntat
în speţă mîncat digerat sau dat la poezie
bucuria mea de azi e singură e mare impunătoare
ca uşa de la inima ta sau de intrare la teatru

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toată lumea întrezăreşte ceva, în haosul de azi. Numai istoricul nu înţelege. Se refugiază în trecut, fiindcă i-e frică de prezent. Atâtea istorii care ar putea fi, în locul uneia singure cu care e deprins el!

citat celebru din Constantin Noica
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă eşti înconjurat de oameni care cheltuiesc tot ceea ce câştigă, sunt şanse foarte mari să devii o mână spartă. Dacă eşti înconjurat de oameni care se duc mai mult la lupte decât la concerte, după toate probabilităţile vei ajunge ca ei. Aceasta este puterea exercitată de semenii tăi.

Jim Rohn în 7 Strategii pentru obţinerea bogăţiei şi fericirii
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prizonierul măştii

încep să mă tem de ceea ce nu văd
guri-nsetate ascunse
în petece inutile fabricate
de mâini nespălate şi călcate-n
picioare care miros a carne
putredă de cât au stat încălţate
în porcării ieftine
mă tem că nu o să mă vindec
de ceea ce sunt programat
să mă îmbolnăvesc
cu mască sau
sau
fără să doresc o noapte
cu plimbări prin oraşul încă viu
să doresc femeia rujată
care se plimbă sub albastrul înserării
acum sunt o mână
de lut cu văl funerar la gură
speriată şi mahmură
totul are un sfârşit şi
şi
şi mă tem că o să-mi fie
frică de libertate
carne şi vis pe o potecă strâmtă

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Risipitorii de rai

(jam-session cu Dorin Cozan)

D.
Această javră de care ţi-e milă,
pe care zici tu c-am ucis-o, te-a făcut om.
Ai acum dreptul să strigi:
- Priviţi, priviţi, ce femeie
frumoasă şi cultă a ucis acest animal.

Dar binele şi picioarele tale,
au felul lor de a înşela evidenţa -
dreptul meu de a spune da şi nu, totodată.

Această javră ştia doar să latre,
să dea dracului din picior,
să scurme, flămândă mereu şi însetată
de carne.

Te-am scăpat, fă-te că nu mă cunoşti. Doar
nu vrei să-mi scânceşti la picioarele de cal,
într-o zi, să te mântuie unicornul.

S.
Ehee, javra trăieşte şi ce javră, Alioşa!
rupe tot...
stilul, poliţişti, demnitari –
cai cu ochelari, muşchişori à la grozăvia –

Hai, recunoaşte, frumuseţea e, în fapt,
sărăcia,
a duhului, a picioarelor şi a binelui sfânt.

Te pomeneşti că ai fost, tu cu mine,
ha ha, tu cu mine – adevărat şi curat, hai
cât timp dai
să-ţi scâncesc... fiu nesocotit ce eşti tu,

eu, noi, ei,
toţi
Risipitorii de rai...

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu da putere celor din jur. Indiferent de care sunt valorile tale, credinţele tale, comportamentele tale, trăieşte-ţi viaţa după principiile dorite de tine, nu pentru aprobarea celor din jur. La sfârşitul zilei, fiecare individ se întoarce la propria viaţă mizerabilă şi chinuită iar tu, după toate eforturile tale eşti oricum dat uitării. Fiecare crede că problemele lui sunt cele mai mari aşa că nu te mai chinui să fii cumva pentru alţii. Fii tu, câştigi mai mult timp şi energie pentru tine.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubeşte-mă cât sunt în viaţă

Iubeşte-mă fără reţineri,
Acum, cât suntem încă tineri.
Iubeşte-mă ca pe-o comoară
Descoperită prima oară.

Iubeşte-mă cât sunt în viaţă,
În fiecare dimineaţă,
Iubeşte-mă la prânz şi seara,
Cât încă nu mă plânge ceara.

Iubeşte-mă în miez de noapte,
Spunându-mi la ureche şoapte,
Iubeşte-mă în pat de rouă,
Cât încă Luna este nouă.

Iubeşte-mă cât încă soarta,
Deschide inimilor poarta,
Iubeşte-mă cât încă visul
Deschide-n suflet paradisul.

Iubeşte-mă ca pe-o magie
Cu vers şi ritm de poezie,
Iubeşte-mă, citindu-mi cartea,
Cât încă nu mă cheamă moartea.

Iubeşte-mă fără orgoliu,
Nu aştepta o zi de doliu,
Iubeşte-mă cât încă vântul
Ţi-oferă darul meu, cuvântul.

poezie de Ionuţ Caragea din din volumul în pregătire Căutătorul de amintiri (8 iunie 2022)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

sunt pas în geometria oarbă a timpului
sunt lacrimă purtată de vânt
sunt ţipăt prelung peste ape
sunt apa ce se zbate în fântâni
sunt fluier ce cântă pe drum
printre maci roşii de câmp
timpul, zbor scurt prin iarba stelară
lumina plânge în cuvinte nerostite
pe drum, un schit între gânduri
muşchiul e umed, e verde
în vatră se stinge ultimul ciot
ciobanul coboară agale în vale
oile dorm în picioare
un câine latră bezmetic pe drum
lumina îşi freacă privirea de umerii munţilor
în iarbă, flori galbene şi clopoţei
sub copaci mai trece un an
visul e lung şi e greu, a povară
noaptea deschide privirea, ascultă
în zori, cântă cocoşii în tindă
pe ţărm, păsări de apă coboară
să bea apă sfinţită de gânduri
în zare, sălbaticul cer
se frânge în ape de munte

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi chiar şi acum, după atâtea fraze, identitatea mea, a enigmaticului Mircea Cărtărescu - bărbat/femeie, latin/slav, oriental/occidental - nu-ţi este decât foarte vag familiară. Deschide însă cartea mea cu copertă cărămizie, în ciuda numelui de pe ea: abia atunci (asemenea numelui unui nou-născut, asemenea numelui ştiinţific pus pentru prima dată unui fluture nou descoperit) numele meu ţi se va deschide şi el va începe să însemne, poate, ceva pentru tine.

Mircea Cărtărescu în Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli (2002)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Efes

La Efes, printre ruine
Ce-au dormit mult timp uitate,
Simt c-am fost mereu cu tine,
Chiar şi în Antichitate.

Ne plimbăm printre coloane
Strâns ţinându-ne de mână,
Te-admiră zeci de persoane,
C-ai un aer de stăpână.

Văd statuile frumoase
Dezbrăcate jumătate,
Dar deşi sunt numeroase
Eşti mai mândră decât toate.

Şi-a lor marmură sculptată
Ce luceşte în lumină
Este mai întunecată
Decât pielea ta cea fină.

Şi iar mă cuprinde teama,
Cum se întâmplă mai mereu,
Să nu-şi dea şi turcii seama
Că eşti piesă de muzeu.

Fiindcă mare-ar fi povara,
Nu este niciun secret,
Să vin să te văd doar vara,
Şi-atunci numai cu bilet.

poezie de Octavian Cocoş (13 octombrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Microscop

Stăteam într-o grădină fără gard,
dar după gard stătea un virtuoz.
Cînta din carnea mea şi dintr-o
ură pentru femeia care nu cînta
într-o grădină care nu era a mea.

Sărbătorea ceva ciudat, decesul
său. Era demult uitat şi din uitare
trăgea pe gură ultimul cuvînt
c-a fost pe lume o grădină-aşa
încăpătoare, pînă cînd măceşul
mi-a zis că ar putea fi tatăl meu,

dar nu putea, ştiu eu că sunt
copilul vrăjitorului din oz cu ochii
roz şi trupul din cianură şi-astept
nervoasă viaţa dintr-o floare,
dintr-o grădină care nu era decît
o carte citită azi la Iaşi într-un
troleu, iar lumea din troleu urla
la mine să tac, sau să cobor,
sau chiar să mor. Urlam şi eu la ei

să mă omoare şi-am coborît în
staţia Mereu. Eram cu tata care
mă-ntreba dacă mai reuşim
să mergem la muzeu. Era o zi
cu îngeri în sobor şi demoni
cognoscibili de sistem şi căutam,
de fapt, grădina aia cu celule stem
în care nicio rană nu mai doare.

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!