Potopul

azi râuri de lavă erup din neant
şi plouă cu gheţuri
şi soarele plânge pe cerul galant
cu lacrimi de ceţuri

şi clatină zări cu nesaţ meteori
plutind printre ele
şi munţii şi marea ascunşi după nori
se spală cu stele

în jur avalanşe de spaţiu şi timp
şi Tu eşti departe
şi zeii sunt duşi fără dram de Olimp
în cârcă de moarte...

şi iar Infinitul te strânge în chingi
de taină şi dor
eşti ultimul Om care poţi să-l atingi
cu primul fior

din care vor naşte constante mai noi
ce sorb energii
din găuri mai negre şi hăuri mai moi
şi Oameni mai vii...

poezie de Iurie Osoianu (21 iulie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alege-ţi nu minute, ci câteva secunde pe zi dacă tu consideri că nu ai timp, aşează-te pe un pat sau la volanul maşinii şi Oferă-ţi spaţiu şi lasă-te îmbrăţişat de existenţă. Priveşte fără să atingi nimic. Doar permite-ţi să fiinţezi. Atunci Infinitul îmbrăţişează Infinitul! Această delicioasă simplitate de A Fi este cea mai mare bucurie! Tu eşti acest simţ al prezenţei "EU SUNT" care sfinţeşte întreaga viaţă şi toată existenţa! Toată suferinţa acestei lumi preaslăveşte şi vine din minte. Dincolo de minte, eşti doar Tu Infinitul! Eşti doar la o secundă, fără timp sau la un gând distanţă, fără spaţiu de a te reîntoarce Acasă!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Condensatul...

. sorb permanentul existenţei din lumea ce mă înconjoară
mai sorb şi harul excelenţei din cea sortită să mă doară
şi trec prin spaţiu şi prin vreme spre lume aia, viitoare
cu arhetipuri şi extreme în care nimeni şi nimic nu moare

şi-n care-i numai veşnicie şi permanentă ambianţă
şi gol ce naşte energie din morfogena-i rezonanţă
iar lutul stă în nemişcare iar nemişcarea într-o găoace
din care naşte când un soare, când hăuri dure şi rapace...

şi-n care nu există moarte şi-n care nu există viaţă
doar fluctuaţii când deşarte când lungi când doldora de ciaţă
şi-n care-i condensată firea mai zis-a lui einstein şi bose
şi în esenţă fericirea-i un câmp cu floricele roze...

poezie de Iurie Osoianu (9 septembrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păduri de brazi

Se luminează cerul dintr-odată
Plouă de-un timp şi vântul suflă tare
Această primăvară-i minunată

Plutesc tăcut pe-nrinderea albastră
Şi raze dulci de aur ma-nvelesc
Zbor peste grânele în flăcări... oare
Din drumul meu mai pot să mă opresc?

Speranţa şi durerea mi-o leagă infinitul
În vânturi calde, noaptea, o clipă mă-nfăşoară
Păduri de brazi în sânul lor mă cheamă
Din lumea mea de vise, ireală

Pătează răsăritul trupu-mbibat cu sânge
Şi în apus se-ascunde tristeţea acestei lumi
Strămoşii ne recheamă şi sufletul lor plânge,
Scut ne-am lăsat credinţa şi trupul căpătâi.

Se tânguie-n valuri de verde, pădurea
Şi albă ninsoare de flori se revarsă...
Pământul e sprijin şi-n noi se ridică
O dulce speranţă şi dorul de casă.

Coboară-n adâncul din sufletul nostru
Vuieşte de lacrimi şi râuri de dor
Se stinge în noapte pe cerul albastru
Un cântec de leagăn pe-aripi de cocor.

Mă simt ca o doină plutind printre stele
O umbră uitată de nori, printre stânci
Mă-ntorc iar acasă... Dulce eşti, revedere!
Lacrimi grele pe-obrajii scumpei măicuţei mele
Vin să spele durerea dintre cutele adânci.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem strident...

cuprins de insomnie, pe culmi de nebunie păşesc cu paşi greoi
şi-atâta armonie în ritm de simfonie se iscă între noi

dispare întunericul, închis în sine sfericul luminii face loc
şi soarele, himericul, răsare sub genericul mormanelor de foc

e lume albă-afară, e lume-a câtă oară, ca-n ziua cea dintâi
e poate primăvară, şi poate pluguri ară coline-căpătâi

eşti tu, mereu-mereu, şi lângă tine eu şi vreme între noi
ce surpă minereu în sentimentul greu, ca starea de război

sunt ei şi ele sunt şi între noi pământ şi iar morman de vreme
şi plouă iar mărunt şi ceru-i ba cărunt ba fulger care geme

flămând de armonie, mai sorb melancolie cu harul din potir
iar apa-colonie o leg într-o fâşie cu clipe de delir

şi trec din ipostază pe brânci în altă fază expusă tuturor
având mereu la bază, când sentiment de groază, când lacrima de dor

şi stins că o scânteie, albastră şi maree păşesc cu paşi greoi
pe căile lactee, un soi de crustacee cu solzi şi uzi şi goi

apare întuneric, deschis în sine, sferic, mai stinge din lumini
şi soarele-isteric cu galben cadaveric se spală iar pe mâini

şi iar din insomnie şi dram de armonie mai sclipuiesc un vis
în care la domnie mai urc o calomnie pe culme de abis

şi vine înserarea, tac munţii, tace marea şi numai tu vorbeşti
şi tulbure ca starea topesc în lacrimi sarea şi las să mă iubeşti...

poezie de Iurie Osoianu (25 august 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

... stele cad că ninge Eminescu
şi Luceferi plâng că plouă cu Mihai
printre zări se surpă Universuri
într-un curcubeu de luna mai...

sparge vântul poarta unui rai,
clar de lună scrie clar de versuri,
parcă iarăşi plouă cu Mihai,
parcă plânge iar cu Eminescu...

poezie de Iurie Osoianu (17 iulie 2012)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da şi nu

... pe cerul plin de stele numai tu
eşti steaua mea
mereu departe- între da şi nu
şi nu şi da

şi printre toate florile doar tu
eşti floarea mea
mereu albastră între da şi nu
şi nu şi da

printre fiinţele din lume numai tu
nu eşti a mea
mereu sfidând când da când nu
când nu, când da...

poezie de Iurie Osoianu (24 aprilie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbetul tău

te văd zâmbind...
zâmbetul tău
îmi este răsărit şi apus
o vrajă
în care sunt prins
fără să vreau
gândurile se opresc in loc
doar ochii mei
sorb cu nesaţ
zâmbetul tău
o floare
roşu aprins
şăgalnic... timid...
ascunde o taină
de nepătruns
cine eşti tu?
vorbeşte...
zâmbetul tău
cu aromă
de fructe coapte
lasă-mă să-l sărut
odată... de multe ori
până îmi va răspunde.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeie

tu îmi dai iubirea
ţie îţi datorez cunoaşterea
pentru tine vânez stele
şi culeg floril în răsărit
sorb în tăcere roua ochilor tăi
lacrimă ce înalţă zidirea
între cer şi pământ
tu eşti durerea ce-mi aduce fericirea
frumuseţea încântarea dăruirea
locuinţa inimii mele e în sufletul tău

femeie
doar tu eşti calea
pe care ne vine iertarea
pântecul tău naşte infinitul
tu eşti biserica omului
tu eşti înălţarea lui
fără tine nici Isus nu se năştea
pentru tine femeie
El a înviat

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

sorb din nectarul dulcilor poezii
în care nici nu eşti nici n-ai să fii
şi-n care te-am iubit de-atâtea ori
cum n-au iubit nici stele, nici fiori...

catren de Iurie Osoianu (17 septembrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îţi spun...

... plouă răzbit,
Într-un timp dezgolit,
Într-un timp de eres,
Fără gesturi şi fes,
Plouă-atunci când eşti tu,
Unde trebuie, nu,
Plouă la sentiment,
Ce-i băltit pe ciment,
Picuri calzi, picuri reci,
Cu sămânţă sau seci,
Ţin de tine de eşti
Sau cumva de lipseşti...
Plouă în decolteu
Până la curcubeu,
Până la frenezii
Inundând poezii,
Pe platou de-obrăjori
Printre raze şi nori...
Plouă desăvârşit
Ca un vis dezrobit,
Peste dealuri şi văi
Cu blajini şi călăi,
Ce ni s-a dat nouă
Pe nimburi să plouă...

poezie de Vasile Zamolxeanu (30 iunie 2018)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipe efemere...

Îmi plimb privirea sus pe cer,
Prin lanul stelelor ochioase,
Policandre luminoase,
Şi mă întreb, ca-n multe dăţi:
Unde eşti iubirea mea?
Unde îţi faci culcuş şi case?
Cât timp, să mai trag speranţă?
Că într-o zi vei fi a mea,
Soaţa bună, până la moarte,
În îmbrăţişări de stea.

Lunii pline nici nu-i pasă,
De-a mea crudă frământare
Şi îşi face încet cărare,
Printre stele vechi şi caste,
Ale nopţilor astrale.

Timpul toarce roluri multe...
Şi ne mângâie în vise,
Eu sub tâmple argintii
Descifrez enigme ascunse,
Ca să uit de ce mi-e dor,
Ca să uit că eşti departe.

Ce-ar fi cerul fără stele?
Ce-ar fi omul fără vise?
Ce-ar fi munca fără sporuri,
Şi viaţa fără onoruri?
Ce-ar fi Terra fără oameni?
Şi Geneza fără valuri?
Ce-ar fi viaţa, fără moarte?
Ce e dincolo de toate?
Ce eşti Tu Divinitate?
Univers plin de iubire,
Univers plin de dreptate,
Cu rele în miez de noapte...
Sau nimicul, plin de toate?
Univers prea plin de şoapte,
Printre stele înflorate,
Când, îmi dai răspuns la toate?
Până atunci, clipe efemere,
Pace, în eternitate
Şi iubire pân*la stele!

poezie de Valeria Mahok (10 iunie 2017)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când plouă

Oamenii se-ascund în casă.
E linişte apăsătoare.
Doar o rază luminoasă
printre nori e călătoare.

Plânge cerul, lacrimi curg,
pământul e un burete.
Soarele stă în amurg,
noaptea vine pe-îndelete.

Tunete în depărtare,
nopţii îi sporesc misterul.
Pădurea-i sperietoare,
fulgere spintecă cerul.

poezie de Dumitru Delcă (iunie 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu cine eşti?

Eşti doar o frământare a timpului uitat,
sau eşti zeiţa care nicicând n-a abdicat
şi-a zeilor putere spre oameni o îndrepţi,
trasându-le cărarea ce-i duce la cei drepţi?

Eşti o închipuire, eşti nimfa din păduri,
doar o hamadriadă ce, uneori, te-nduri
să ieşi din lumea-ţi verde, din casa ta de vis,
spre-a netezi cărarea ce duce-n Paradis?

Eşti poate un oracol, ce-apare din vechimi
cu soarta mea în mână: abisuri, înălţimi,
înscrisuri ne-nţelese, pe-un pergament de timp
mesaj din alte vremuri, venit de prin Olimp?

Fiica neştiută a unei energii
ce-n viaţa pământeană, cu ai naturii fii,
a fost însărcinată, de la pămînt la cer,
cu viaţa ce apare din marele mister?

Eşti marea mea-ntrebare, eşti o minune azi,
iar dacă eşti venită din cer sau dintre brazi,
din marile legende sau, poate, din poveşti
şi vrei să-mi fii iubită, răspunde-mi: cine eşti?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti ultimul romantic

Eşti ultimul romantic
Acoperit de frunze,
Eşti ultima iubire
Ce inima o plânge
Aduceţi patu-ncoace
E noul început,
Mătăsuri să-l îmbrace
Cu trandafiri cusut.
Sunt ultlima ce caută
Să te cuprind în braţe,
În ierni Siberienne
Când ploile sunt calde.
Doar vântul să te umple
De-aromă şi splendoare.
Eşti ultimul romantic
Ce dragoste nu are.

poezie de Miriam Nadia Dăbău din Prin singurătatea gândului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi de îngeri

Lacrimi de îngeri cad din cer,
Pline de taină şi mister,
Plâng şi zeii din Olimp
De câte rele se fac pe pământ.

Munţii se cutremură de plâns,
Pământul de întuneric este cuprins!
Oamenii trăiesc ca într-un groaznic vis
Şi vor să fugă în paradis.

poezie de Vladimir Potlog (18 noiembrie 2012)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai azi, plouă cu trandafiri

N-are cerul unde plânge, plânge iarăşi peste burg,
Mări, oceane, fluvii, râuri, iar, de jos în sus, se scurg.
În genunchi scâncesc copacii, mor statuile sub ploi,
Umblă visele năuce printre nori cu umeri goi.

E noiembrie mai jalnic decât orice lună-n an-
Plouă sadic, fantomatic ca dintr-un imens ocean,
Care-a strâns durerea lumii din secunda de-nceput.
Plouă-ncet lacrimi amare, ce-n ochi n-au mai încăput.

Plouă vertical pe viaţă, vântul încă-i rătăcit
Într-o gară-n care-aşteaptă trenul ce n-a mai venit.
Mai fumează o ţigare, mai comandă o cafea,
Plictisit, mai ciufuleşte câte-un gând de catifea.

Plouă-n mine picătura unei clipe ce s-a stins,
Când spre tine, veşnicia, braţele şi le-a întins.
Şi de-atunci, plouă întruna cu potop de amintiri,
Numai azi, plouă cu stele şi miros de trandafiri...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă zi trece prin viaţă

Soarele reflectă lumina pe lună
atunci când va înflori vizibil,
marea îmbrăţişează leneş ţărmul,
printre nori, toamna trage cu ochiul.
Viaţa ne aruncă, mereu şi mereu,
în furtună şi-n centrul ei.
În miezul furtunii
vei găsi un punct central
de pace durabilă,
dacă poţi ajunge la el,
asemenea pescăruşului
care zboară prin centrul liniştit,
dar nu trăieşte acolo.
Ne hrănim din acel spaţiu
fără a respinge
experienţa furtunii.
Nu putem ajunge la centru
fără să trecem
prin furtuna care-l înconjoară.
Un paradox,
această profunzime de nepătruns!
Există o prindere între forme,
un milion de vise gata să se trezească,
născute din această minune eternă,
focul care topeşte gheaţa,
un univers cu galaxii infinite
şi planete care
se mişcă, spiralat, în cicluri.
Sunt fericită să te ştiu,
aici în adâncul meu.
Eşti marea mea albastră,
infinitul mării mele! Atât ni s-a dat!
În mişcarea rapidă, poţi găsi, încă,
o linişte care nu moare.
Imaginea rămasă, zi de zi, aici,
pentru-a rămâne veşnică,
decolorează stelele pe cer.
O lume în oglindă
ca un întreg din puritatea sufletului!
Ai simţit bucuria, ai simţit
şi-o vei mai simţi! Depinde de noi!
A trebuit să trecem prin furtunile interioare
să înţelegem imensitatea cerului interior,
totul prin iubire, prin metamorfoza ei.
Marea eşti tu, marea sunt eu,
mister, nelinişte, necuprins,
exaltare, melancolie,
vibraţie, pură emoţie!
Mulţumesc, dragul meu,
mulţumesc întregirii-n adâncuri.
Lumina soarelui
începe să se estompeze,
dar luna strălucitoare rămâne.
O altă zi trece prin viaţă risipită de timp!

poezie de Irina Lucia Mihalca (19 septembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cade gheaţă peste flori

Ziua cerul se-norează
Într -o galaxie mare
Soarele doarme visează
Printre stele lucitoare

Pletele sunt aşezate
Sub un nor pufos
A lăsat vântul să bată
Vântul aprig furios

Norii negrii se adună
Vântul suflă rece
În nori fulgeră şi tună
Ziua fără soare trece

Pică lacrimi îngheţate
Plânge norul cel rebel
Fie-i greşelile iertate
Se va-împrăştiea şi el

Eu îl rog pe soare iară
Să se uite printre nori
Amintind că vine vara
Iarba-i verde în zăvoi

Timpul e să se trezească
Avem nevoie de ploi
Aerul să-l încălzească
Cade gheaţă peste flori

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pornii să duc...

pornii să duc în cârcă a doua jumătate
de veac muiat în pâclă şi uns cu nedreptate
uşor mi-a fost cu prima- un Cronos lent din greacă
când tâmpă şi sublimă, când oarbă şi posacă,
iar drumul curge parcă-i un râu în şerpuire
pe râu numai o barcă - în barcă omenire
în fund de zări se vede noian de-ntunecime
în formă de monede şi alte sinonime
alături merg cu drumuri, duc timpul meu în spate
îl scald mereu în fumuri de ape nespălate
mereu îl bag în găuri de şarpe sacadate
mereu îl scot din hăuri turnate pe la spate
îl vreau intact şi sobru ajuns în veşnicie
şi falnic ca un codru şi larg ca o câmpie
îl vreau un pisc de munte şi val îl vreau, de mare
îl vreau cu stea în frunte şi stele la picioare
îl vreau ca pe-o podoabă cu nimb îl vreau de focuri
îl vreau ca pe-o zgârcioabă (de timp nu de norocuri)
şi-ncă mai vreau să-mi ţese din har înţelepciune
chiar dacă n-o să-i pese că sunt demult jenune
pornii să duc în cârcă a doua jumătate
de veac muiat în pâclă şi uns cu nedreptate
uşor mi-a fost cu prima- un Cronos lent din greacă
când tâmpă şi sublimă, când oarbă şi posacă...

poezie de Iurie Osoianu (30 iunie 2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo, în deal la vie

A trecut o veşnicie
de când noi ne-am întâlnit,
Acolo, în deal la vie
şi în taină ne-am iubi.
Aş vrea să mă întorc în timp
de dragoste să-ţi vorbesc.
Să-ţi jur pe zeii din Olimp
că iar vreau să te iubesc.
Într-o toamnă aurie
cerul nopţii să-l privim.
Sub bătrânul nuc din vie
despre stele să vorbim.
Luna să ne lumineze
în timp ce noi ne iubim,
Roua nopţii ne boteze,
fericiţi să adormim.

poezie de Dumitru Delcă (decembrie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!