Numărătoare ...

Unu e un tip băţos
Prezentabil şi fălos,
Care o şapcă şi-a tras
Şmechereşte, peste nas.
Doi, privit de pe zăvoi,
E gâtul unui răţoi
Înotând pe bălţi, hai hui,
Ca tot neamu'-asemeni lui.
Trei e un inel rebel,-
Două jumătăţi din el:
Una-n sus şi alta-n jos,
Cui să-i fie de folos?!
Patru cu nimic mai breaz
Nu cred să fie prea treaz.
E un scaun năzdrăvan,
Cu picioarele-n tavan.
Cinci cu-o seceră aduce,-
După formă s-ar deduce
Şi deşi-i cu coada ruptă,
E gata să intre-n luptă.
Şase-un melc amorezat,
Pe casa-i aterizat,
Fiindcă-n mersul lui " grăbit "
Mult prea mult s-a opintit.
Şapte e leit o coasă
Şuie şi simandicoasă,
Numai că asta nu taie
Şi nu costă nici leţcaie.
Opt, îţi spun că n-o să crezi,-
Sunt doi covrigi siamezi,
Care în cuptor, de frică
Şi-au strâns mâna, fără pică.
Noua ce-ar putea să fie?!
Moţul de la vreo tichie,
Trompa unui elefant
Arcuită aberant?!
Zece-i tipul cel băţos
Care joacă lapte gros,
Sărind peste cele toate
Cu un ou legat în spate.

poezie de Mihaela Banu din In volumul Eu râul tău, tu matca mea (2015)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cifrele

Unu este un cârlig
Cu nasu-ascuţit de frig,
Doi o lebădă frumoasă
Care a plecat spre casă.
Trei e un cocor în zbor
Spre ţări calde călător,
Patru, scaun răsturnat,
Pe el nu m-am aşezat.
Cinci, seceră cu coadă ruptă
Dintr-un lan de grâu se-nfruptă,
Şase, lacăt desfăcut,
Buzunarul l-a-ncăput,
Şapte este parcă-o coasă
Peste iarbă grasă trasă,
Opt sunt doi covrigi lipiţi
Pentru mine pregătiţi,
Nouă, lacătul întors
Ce din buzunar l-am scos,
Zece, un cârlig şi- un ou,
Mi-l face mama cadou.
Cifrele am învăţat,
Pot să trec la adunat.

poezie de Gigi Stanciu
Adăugat de Gigi Stanciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

băţos

Băţos: cel care trece pe lângă bunătatea unui om fără să zâmbească.

definiţie aforistică de Grigore Rotaru
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urmă de umbră

tresari câteodată
când ţi se pare c-aş fi eu
în mersul unui peregrin,
în trupul unui copac,
într-o ploaie de fluturi,
în reflexia unui pahar,
în ultimul rând de la coada
unui zbor de tăcere
spre nicăieri?

tresari vreodată,
când vorbe pe care le auzi
în treacătul grăbit al paşilor
din zori,
seamănă prea mult
cu valurile de cuvinte,
care se izbeau
necontenit,
de insula unui suflet
prea gol
ca să mai răspundă?

spune-mi,
tresari câteodată,
rar,
într-un somn în care mai visezi
un rămas bun fără
de adio,
fără nici o urmă de
umbră?

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul unui câine năzdrăvan

Sunt mulţi cei care spun că fiecare câine are-o zi a lui,
Că o pisică are-un număr de vieţi sau altul;
Cum sunt şi unii care cred că homarul este roz,
C-albinele lucrează doar în stupi, unde-şi au şi patul.

Mai sunt şi cei care pretind, puţini, că un anume cal
Are pe cap două cocoaşe şi-n frunte un corn curbat,
Iar un tip care spune,-n glumă, c-o iapă poate face cuib
E la fel de rar ca un măgar roşcat.

În pofida celor spuse, am momentele mele fericite,
Preţuiesc oasele mai mult decât s-ar putea crede
Şi deşi nu apreciez gălbejitul biscuit, la nevoie îl înghit,
Şi-mi mai place să fug după iepuri, să prind pietre.

Dar cea mai mare încântare e să-mi înfig colţii
În pulpa unui juncan grăsun şi delicios;
Iar dacă-i muşc chestiile dintre picioare, un răsfăţ,
Sper că nu mă veţi considera prea vicios.

poezie de Dylan Thomas, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâna amară

cred că am pus de trei ori
sau mai mult
(cât ai tresări peste lunga vară în fierbere
cu o carte de bucate adevărate în cap...)
aceeaşi linguriţă de sare – în mân
care, mai aa
mestecă şi tu, mi-e mâna amară (?!) – armară
cât ai (s)clipi
îngerii,-n ajutor, şi o nară
de cuc: pasărea trece rece (in-di-fe-ren-tă)
acum din cuibul din arbori
direct într-o roabă plină cu trufe
mutante (?!) din care cobor
şi cobori tre
sărind prea sătui de reţetele
noastre... cu degetul supt
până la os – cu capul în spori
sau mai mult: cu
poezia vieţii în-scrisă pe frun
zuliţe de mentă

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Ce număr porţi la pantofi, mă?!
Nistor: Deh, micuţo, n-ai vrea să am picioruşe de bebe, ca ale tale...
Lia: De unde găsim noi încălţăminte de fetiţă, pe măsura lui?!
Nistor: Voi chiar aţi vrea să încerc să merg cu aşa ceva?! Vă spun eu, nici măcar n-o să încerc să mă ridic de pe scaun, pentru că nu vreau să-mi rup picioarele. De altfel, sunt destul de înalt şi fără tocurile astea, deci, ce nevoie aş avea de câţiva centimetri în plus?! Dau cu capul de tavan, dacă umblu cu chestiile astea!
Lia: Ai dreptate. Eşti deja mult prea înaltă, Nisa, dar încearcă să te ridici, să te vedem.
Nistor: Bine, să încerc... V-am spus eu că nu pot purta aşa ceva!
Maria: Am văzut. Eşti prea împiedicată, Nisa!
Stela: În plus, nu vreau să-mi dai de lucru, să-ţi pun picioarele în ghips, aşa că hai să căutăm ceva fără tocuri înalte.
Lia: Bine. Ar fi fost mai amuzant cu tocuri, dar la înălţimea lui, chiar nu e cazul; într-adevăr, s-ar lovi cu capul de tavan. Şi nici nu cred că s-ar putea urca pe masă, cu tocuri.
Maria: Haideţi să v-o prezentăm pe noua noastră colegă, Nisa cea blondă, îmbrăcată în roz...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul adresantului nemulţumit

Mă necăjeşte viaţa cu-o chichiţă,
De când stau eu, la casă, în oraş.
Pe strada mea numai vreo poştăriţă.
Ce să vă spun?! Nici urmă de poştaş!

Aş alerga precum o şcolăriţă
Şi i-aş ieşi 'nainte mintenaş.
Mă necăjeşte viaţa cu-o chichiţă,
De când stau eu, la casă, în oraş.

Ca să nu credeţi că-s vreo muceniţă,
Am peste drum un hâtru de unchiaş
Cu care schimb din poartă-o vorbuliţă,
Dar ce frumos ar fi să am poştaş!...
Mă necăjeşte viaţa cu-o chichiţă.

rondel de Mihaela Banu din In volumul Bolta-şi răsfrânge straiul peste brazi (2017)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

mai întâi aici parul, a putut să îngrădească pământ după plac.
Din gospodăria asta mare plecaseră de mult bărbatul şi nevasta, cu un cumnat şi o cumnată, cu
sapele în spate; mai aveau mult porumb nesăpat a doua oară şi trebuiau să înceapă peste câteva zile
şi la secerişul orzului.
Trei copii — doi băieţi de şapte şi de cinci ani şi o fetiţă de trei — rămăseseră încă dormind, în
grija bunicii Safta, mama bărbatului.

Ion Agârbiceanu în File din cartea naturii, Bunica Safta
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu sunt făcut pentru nici o femeie, nici o femeie nu e făcută pentru mine, şi oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu iubesc nimic pentru că nu cred în nimic şi prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu am privirea ce înfrumuseţează lumea, ci aceea care vede numai răul, numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viaţă fără a fi trăit vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru mine însumi, şira spinării morale e ruptă la mine, sunt moraliceşte deşălat. Şi Dta mă iubeşti încă, şi Dta nu vezi că sunt imposibil, că-ţi arunci simţirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ţi fi recunoscător măcar?

Mihai Eminescu în Corespondenţă Mihai Eminescu - Veronica Micle (septembrie 1882)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

E mult prea scumpă

E mult prea scumpă viaţa asta
ca s-o petreci nepăsător;
e mult prea scumpă orice clipă
s-o laşi să treacă fără spor.
E mult prea scump Cuvîntul Vieţii
să-l poţi uita şi-un ceas măcar;
e mult prea scumpă rugăciunea
să-i poţi nesocoti vreun har.

E mult prea scumpă adunarea
să nu faci totul pentru ea;
e mult prea scumpă-mbrăţişarea
să-ţi pară vreo iertare grea.

E mult prea scumpă răsplătirea
statorniciei la sfîrşit,
să-ţi par-acum prea grea-ncercarea
pe care-o ai de suferit.

E mult prea scumpă mîntuirea
să nu-i dai totul pe pămînt,
şi pacea inimii şi slava
statornicului legămînt.

E mult prea scumpă veşnicia
s-o dai pe-o umbră şi pe-un fum;
E mult prea scump Cristos şi Raiul
să nu dai tot să-L ai acum.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Five o'clock

Mă pregătesc, intens, de-o zi întreagă,
Iar florile-mi zâmbesc din vaza lor,
Oglinda mă priveşte-aprobator,
Căci am un chip ce poate s-o atragă.

Mi-a aranjat această întâlnire
Mătuşa dinspre partea unui văr,
Şi-am acceptat pe loc, fără crâcnire,
Căci mi-a plăcut de ea, într-adevăr.

Mi-au dat şi poza ei, şi e frumoasă,
Zâmbeşte şi-are dinţii toţi şi albi
Ca trandafirii ăştia, de pe masă,
Ce m-au costat cam mult, căci sunt roz-albi.

Eu cred că-i timpul, gata, plec de-ndată,
O iau pe jos – cu-n taxi e prea scump-
Şi merg încet, pantofii să nu-i rump
Că nu-s ai mei, şi aş fi bun de plată.

E-aproape cinci, ar trebui s-apară,
Că peste două ore e un meci
Şi n-am de gând, pe-aici, să fac poteci,
Dar nici s-o dau, ca altădată-n bară.

Băi, frate, este cinci şi trei minute,
Eu le-nţeleg pe ele, da'-i târziu,
Iar cerul e puţin cam cenuşiu
Eu cât să mai aştept, pe nebăute?

Poftim,... şi zece, am plecat acasă!
Eu dau iubirii tot, iar ea deloc?
A-ntârziat? – să fie sănătoasă!
Ce-i asta: cina de la five o'clock?

poezie satirică de Daniel Vişan-Dimitriu din Parfum... vesel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diana: Ah, cred că nu te-am înţeles niciodată; nici acum nu reuşesc să te înţeleg... De ce n-ai încercat să-ţi refaci viaţa?
Traian: Ce-ar mai fi fost de refăcut, după ce mi-ai distrus-o tu?!
Diana: Încă ţi-o poţi reface şi acum, doar n-ai nimic de pierdut, nu e deloc târziu; eşti tânăr... N-ai decât 39 de ani, eşti director, chipeş, înstărit... Ce aştepţi?
Traian: Chiar n-ai înţeles nimic! Niciodată... Cum crezi că aş putea manifesta interes pentru vreo altă femeie? N-ai priceput că tu ai fost totul pentru mine?
Diana: Traian, eram nişte copii pe atunci; mult prea tineri pentru a înţelege unele lucruri. Îţi puteai însă întemeia o familie, mai târziu...
Traian: Fără tine? Crezi că ar fi fost posibil?
Diana: Da; de ce nu? Meriţi să fii fericit.
Traian: Dar n-aş putea, pricepe odată!
Diana: Nu, nu pricep; ce te reţine?
Traian: Tu... Mă doare amintirea ta, răul pe care mi l-ai făcut... Cum crezi că aş mai putea avea vreodată încredere oarbă într-o altă fiinţă gingaşă, cu chip înşelător?! Ai ucis în mine totul! L-ai preferat pe blondul acela, cu care încă eşti şi acum...
Diana: Da, l-am preferat, pentru că-l iubeam şi încă îl iubesc. Eu eram prea mică, iar el... Era pentru mine omul ideal, mai mare, cu o situaţie stabilă; îmi putea oferi siguranţa materială şi liniştea unui cămin. Avea un serviciu bun, stabil...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De trei zile-s nebună-ntre lumi

De trei zile-ntre lumi
Eu culeg vocea ta albăstruie,
Şi-aş zidi un spital de nebuni,
Dar n-am lemne şi nu am nici cuie.

De trei zile mă rog la apus,
Din aripa lui să îmi dea vreo trei fulgi,
Căci nu ştiu pe ai mei unde i-am pus
Şi nu ştiu, când mă vezi de ce fugi?

De trei zile zidesc un altar
Şi dărâm o biserică-apoi,
Că de mult nu mai am eu habar,
Cât rai şi cât iad se ascunde în noi.

De trei nopţi privesc la o stea,
Sunt nebună, şi nu-mi vine-a crede,
Cum din ochi îmi curge culoarea,
Picurând peste lume doar verde.

De-o veşnicie pictez o zi şi o noapte,
Să îţi fiu numai ţie aleasă,
Căci mă asemăn prea mult cu o moarte
Şi-am să-i fiu numai nopţii mireasă!

poezie de Iuliana Dinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste care?...

Peste care zi din viaţă, te-am găsit şi admirat
Pe ce faţă şi prefaţă, cartea, rost şi-a terminat?
Am citit-o prea în grabă, foile s-au petrecut
O poveste, colţ de viaţă, ne-a plăcut şi ne-a durut!

Peste care colţ de iarbă, te-am iubit într-un amurg
O durea ca niciodată, braţele care se scurg
Peste mine, peste tine, peste verde lipicios
Frământări aproape line, scurse de sus până jos?

Peste care amintire, să te-aşez, să te păstrez,
Peste care amăgire, peste care dulce crez?
Peste care gând în şoaptă, să te-alung sau să te chem
Peste care zi din viaţă, ai împrăştiat blestem?

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colinda pe loc

Niciodată nu putem greşi prea mult
din pricina propriilor noştri ochi care văd aceasta.
Şi nici minţi nu putem prea mult să minţim
din pricina spaimei de-a rămâne noi înşine surzi.

Nici prea mult nu putem să trăim
şi nici prea frumos nu putem să trăim.
Altfel am putea să ne dezamăgim strămoşii.
Altfel am putea să ratăm şansa de a se naşte
cei care nu s-au născut.

Ne putem bucura numai atunci când nu ne vede nimeni,
Când nu ne vedem nici măcar noi înşine.
Nu, noi nu ne mulţumim cu puţin,
dar ştim că mai mult nu ni se cuvine.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

replica

Ai făcut altar din două lemne şi-ai legat iar cerul de pământ
Te-ai făcut o punte peste stele, legământ semnat în sânge sfânt.
A tremurat pământul de groaza poverii ce-o purtai pe umeri goi
Judecătorul şi-a rostit osânda. Te-a legat de moarte cu un cui;
Iubind, spre răsărit Tu ai întins o mână
Iar cealaltă s-a încleştat de-apus
Coroană de sârmă înghimpată, ca gard peste frunte ţi-au pus.
Le-a fost frică de ce era după
Si dop de piatra la gură au adus
Cuvintele şi-au revărsat ecoul
Dând piatra in lături
Fără vorbă
Ai spus mai mult decât tot ce s-a spus.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luându-ne după urme, am părăsit mlaştina şi am străbătut o perdea de mărăcini şi copaci. Acolo se deschidea un luminiş şi în locul acela deschis am văzut cinci dintre cele mai extraordinare lighioane pe care mi-aş fi închipuit că o să le întâlnesc vreodată! Ascunşi după tufişuri, le-am putut observa în voie. Erau cinci: doi adulţi şi trei pui, toţi de dimensiuni colosale. Puii erau cam de mărimea unui elefant adult, în timp ce adulţii întreceau cu mult toate vietăţile pe care le cunoşteam. Aveau pielea de culoarea ardeziei, acoperită cu solzi ca de şopârlă, care străluceau la soare. Aşezaţi toţi cinci, se sprijineau în cozile lor puternice şi pe labele imense de dinapoi, cu câte trei degete, în timp ce cu labele de dinainte, mai mici şi cu câte cinci degete, trăgeau spre ei crengile şi mâncau fruze. Închipuiţi-vă, ca să vă faceţi o idee mai exactă, nişte canguri monstruoşi, înalţi de 20 de picioare şi cu pielea ca a crocodililor negri.

Arthur Conan Doyle în O lume dispărută
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unui amic care stă prea mult la cozi

Nervos la coada dumnealui
Nu mai reţin la coada cui
Strigă c-o logică firească:
Ce bine ştiu s-o ameţească.

epigramă de Valeriu Ene
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri de Crăciun

Cad din cer atât de singuri
Fulgii peste-al meu Crăciun,
Se aşează peste muguri
De tăceri care îngân

E doar linişte, Crăciunul,
Ce-a intrat în casa mea,
El cu mine fac tot unul,
Adunat cu vremea sa.

Cad din cer stele de noapte,
Nu prea multe doua, trei,
Sunt răzleţe şi sunt toate
Ale mele şi-au văpăi.

Cad aşa, însingurate,
Întind mâna să le prind,
Sunt prea sus şi sunt departe,
Cad arzând şi-apoi se sting.

Caut prin casă şi cotloane
Poate mai e cineva,
E-o lumină ce nu doarme,
A trimis-o luna mea.

Cad din cer atât de singuri
Fulgii care m-au albit,
Câte toamne, câte geruri,
Doamne, singur-am trecut.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vai, ce proastă putuse fi în momentul în care depusese afurisita aceea de reclamaţie împotriva comandantului misiunii! Ar fi trebuit s-o rupă imediat în zeci de mii de bucăţele; sau şi mai bine, să n-o fi scris deloc! Dar o scrisese; ba o şi depusese, semnată, de mâna ei, iar asta o îndepărta mult faţă de el. Ea însă... Sentimentele ei... Ah, dacă ar şti el! Dar cum să ştie el ceva ce nici măcar ea nu ştia prea bine?! Ah, ce dificil i se părea totul Liei! La ce-o putea ajuta psihologia sau psihiatria în asemenea cazuri, în care era şi ea direct implicată? Bineînţeles, cu nimic. Mama ei avu de aşteptat aproape până la 08.00 ca ea să fie echipată, gata de plecare. Se apropie timid, încet, cu paşi mărunţi de mama ei, mai ales că acum era şi domnul Virgil Stancu acolo. Tatălui ei ce-o să-i mai spună? Ar prefera ca dânsul să n-o întrebe nimic, dacă s-ar putea, să nici n-o observe, s-o ignore. Era oare posibil? Evident, nu!

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!