Plângând

Am revenit în satul meu natal plângând,
Unde mai am o palmă de pământ
Şi o căsuţă părintească nevândută,
Cu grădina plină de iarbă nepăscută...
Acolo m-am născut în urmă cu mulţi ani,
Părinţii mei, Dumnezeieşti ţărani...
Am ajuns acolo mai de dimineaţă,
Pe vecinii noştri nu i-am mai prins în viaţă,
Glasul părintesc nu-l mai ascult,
Sărmanii de ei, nu mai sunt de mult.
De aceea astăzi, sufletul mă doare,
Nu are cine să-mi pună întrebare,
Părinţii nu mai sunt, acum îi port în gând,
În satul meu natal, mă întorc plângând.

poezie de Mircea Ursei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Auzi tălăngile? Dangătul lor alcătuieşte o simfonie. E întâia pe care am memorat-o în copilăria mea, în vatra părintească. Acolo, în satul meu natal, la Ograda, în Bărăganul ialomiţean. În sunetul lor m-am născut şi am crescut. Ai văzut vreodată turmele de oi şi cirezile de cornute înapoindu-se de la păşune? În asfinţit, spectacolul e de-a dreptul mirific.

Ionel Perlea în Ionel Perlea - un magician al baghetei, scrisoare adresată pictorului grafician Eugen Drăgutescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Satul meu

Convoaiele de cară, nici nu mai trec pe deal,
Vâlcenii ce duc mere le cară-n limuzine
La pieţele Craiovei prin satul meu natal,
Din care nu mai pleacă azi oameni spre uzine.

Din satul meu natal toţi tinerii plecară.
Poeţii săi cei mulţi s-au risipit ca norii;
La lilieci, pe rând şi cei bătrâni se cară,
Doar cerul e acelaşi... şi stelele şi sorii!

Spre sat, destul de des, îmi trimit gândul-
Acolo, copilăria mi-a rămas!
Şi am s-o caut, până-mi vine rândul
Să plec în moarte, din ultimul popas!

Şi-acela eu aş vrea să fie- satul -
În care am văzut lumina zilei,
În luna lui Gustar, când treieratul
Era în toi. Amin! Pun punct idilei.

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Satul meu

Satul meu - gură de rai,
Satul meu - cuib de dor.
Eşti un picior de plai,
Eu sunt al tău mândru fecior.

Viaţa e grea, e şi uşoară,
Satul meu - meleag sfânt.
Dar când mă întorc la tine iară,
Îmi pare că m-am născut din nou pe pământ.

Vremea trece, vremea vine.
Sunt cărunt şi eu deja.
Dar tu, satul meu, veşnic tânăr vei rămâne,
Prin tine tânăr şi eu voi rămânea.

poezie de Vladimir Potlog (23 mai 2017)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţara mea

Ţara mea este acolo
unde mi-am rostit cuvântul.
Ţara mea este acolo
unde-am sărutat pământul.

Ţara mea este acolo
unde soarele răsare.
Ţara mea este acolo
unde curg limpezi izvoare.

Ţara mea este acolo
unde ciocârlia cântă.
Ţara mea este acolo
unde libertatea-i sfântă.

Acolo este satul meu.
Acolo-îmi sunt părinţii,
În locul dat de Dumnezeu,
de Maica Domnului şi sfinţii.

Acolo ne este moşia.
Acolo trăiesc români.
Acolo este România.
Acolo suntem noi stăpâni.

poezie de Dumitru Delcă (8 iulie 2018)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am ajuns cel mai bun din lume, dar sunt optimist: în satul meu natal nu mă cunoaşte nimeni!

aforism de Costel Zăgan din Inventeme (20 februarie 2010)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţii mei

Satul meu, oglindă vie
A ascunselor dorinţe,
Mă întorc cu bucurie
La cele mai dragi fiinţe.

Cât or fi trudind pe-o pâine,
Închinându-se să-mi poarte
Grija zilelor de mâine
Mi-o vor duce pân' la moarte.

C-au trăit numai aici,
Privind dealul sterp şi, culmea,
C-o pereche de opinci
Străbăteau, prin vise, lumea.

Lor le mulţumesc plângând,
La oraş, că-s om de fală ;
Însă duc cu mine-n gând
Tot ţărâna mea natală.

poezie de Any Drăgoianu (2009)
Adăugat de Any Drăgoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

SIMFONIA CIOFULUI...

Nu vreau cedrii din Liban,
Nici să mă scald în Nil,
Vreau răchiţi în satul meu natal,
Să mă simt din nou copil.

Am ascultat la Ciofu simfonia,
Din ape limpezi curgătoare,
Cântând prin unde veşnicia,
Trimisă prin susur de izvoare.

Oare de ce de multe ori,
Mă cuprinde dor de casă,
De fânaţele cu flori,
Şi grădini cu iarba grasă?

Drumule să mă asculţi,
Revin în satul meu natal
Încălţat şi nu desculţ,
Cu două cârje de metal.

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor...

Mi-e dor de satul meu natal
leagănul copilăriei
de livada de pe deal
unde paşii mei treceau
printre flori-nrourate
mi-e dor de părinţii plecati,
lacrimă rămasă vie
şi de uliţa pe care
au răms urmele mele
astăzi toamna lin coboară
la casa însingurată
unde ceaţa se ridică
printe frunze ruginii
peste paşii mei trecuţi
şi paşii ce vor veni...
amintirea o păstrez
sub un colţ frumos de cer
unde gandul meu curat
poartă-n el dulce mister.

poezie de Maria Ciobotariu (2017)
Adăugat de Maria Ciobotariu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Satul îngerilor: satul natal al poeţilor de pretutindeni.

aforism de Costel Zăgan din Inventeme (24 martie 2009)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Satul meu

În satul meu, ce-l port şi azi în gând
La fel cum se gătea în primăveri,
Mă furişez adesea ascultând
Bobocii alintaţi de-un soare blând
Cum se deschid de bucurie-n meri;

Cobor apoi pe râu, din deal, izvor,
Doar să clătesc în ape cristaline,
Stârnind mireasma pâinii din cuptor,
A morii piatră, ca să mă strecor
Prin lanul verde, crud, iarăşi în mine;

Azi-dimineaţă roua m-a trezit
Când îmbăia de zor o ciocârlie,
Dormeam pe câmp, trifoi, de ieri cosit,
Însă un nor, spre casă m-a gonit
Şi cât de-aproape-am fost atunci de glie,

Iar ca s-ajung mai repede în sat,
Pe a fântânii roată m-am rotit
Şi-n stropi, apoi, de ploaie m-am uscat
În lutul prispei ce l-am încălţat
Când prima oară-n viaţă am păşit;

Dar astăzi, furişat pe lângă soare,
Mă legăn în clopotniţa bătrână,
Vestind în bronz de clopot, sărbătoare:
E vineri, este “Vinerea cea mare ”
Când cuiu-a sângerat în a Lui mână,

Însă de Paşti, voi fi lângă Isus,
Din ochii lui să mă aprind lumină,
Să ard încă un an pe unde-s dus,
Rugându-L să mă ia acolo sus
Când lacrimile cerii-mi se termină,

Acolo unde dorul nu mai doare,
Şi lanu-mi cântă doinele la nai,
Acolo unde dragostea izvoare
Şi merii mei se bucură în floare,
În satul ce e gura mea de rai.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uliţa satului meu

Pe uliţa unde m-am născut,
Am copilărit şi am crescut,
Sunt îmbătrânite case părinteşti,
Construcţii ţărăneşti, româneşti.

Hrisoave pecetluite în poveşti,
Locuri dumnezeieşti pe care le iubeşti,
Dar azi aici şi colo mai găseşti
Rar un pic de tinereţe omeneşti.

În case se află fiinţe bătrâneşti,
Căci tinerii, un lucru nefiresc,
Pleacă în lume din cuibul părintesc.

Pământul ogoarelor e înţelenit,
Nu-l poate munci un sat îmbătrânit.

poezie de Mircea Ursei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Satul meu de lângă Prut

- Prutule, cu apă lină,
Curgi pe la mine în grădină.
Murmurând printre vâlcele,
Ducând dorurile mele.

Aşa-i dat de Dumnezeu,
Treci pe lângă satul meu.
Ţi-ai făcut o trecătoare
Printre stânci, printre izvoare.

Curge apa Prutului
Prin grădina raiului.
Printre florile de câmp,
Pe o palmă de pământ.

De pe bolta cerului
Îngeraşii Domnului
Zi şi noapte stau la strajă,
Satul nostru îl veghează.

Mierla, cucul, pitpalacul
Cântă de răsună satul.
Ciripesc cu drag şi dor
Corul păsărelilor.

Nu există un loc mai sfânt
Ca acesta, pe pământ!
Căci e binecuvântat,
De la Dumnezeu lăsat.

Satul meu de lângă Prut
Niciodată n-am să-l uit.
A intrat în nemurire
Cu-a sa frumoasă denumire.

Văratic e satul care
N-are-n lume asemănare.
Mă mândresc c-anume aici
S-au născut şi-ai mei bunici.

Iar mie mi-au dat povaţă:
Aici să trăiesc o viaţă.
N-o să plec, că m-am jurat
Să rămân la mine-n sat!

poezie de Natalia Mazilu Miron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăciunul fiului risipitor

Aş porni să colind, peste dealuri, hai-hui,
Aş deschide cu grijă şi poarta şi tinda,
Dar în satul natal tata nu-i, mama nu-i,
N-are cine, la geam, să-mi asculte colinda.

Tata nu-i să-mi mai pună o dată-n pahar,
Mama nu-i să mă-mbie, din nou, cu sarmale,
Este gol, prăbuşit şi bătrânul hambar,
Iar ograda pustie m-ar umple de jale.

Nu sunt vaci, nu sunt oi, nu sunt porci, nici găini,
În cuptor n-are cine o pâine să facă,
Gardu-i rupt, podu-i rupt şi vecinii străini,
Chiar fântâna din curte, de-o vreme, e seacă.

Nici în pod, peste grinzi, nu atârnă cârnaţi,
Către pivniţă scara cea veche-i oloagă,
Nu-s în vasele-adânci castraveţii muraţi,
Din butoaiele vechi a rămas doar o doagă.

Nici zăpadă nu-i azi prin grădini şi pe drum,
Nu-s copiii cu sănii pe deal să exulte,
Aş porni cu colindul spre casă, acum,
Dar acum e târziu, n-are cine s-asculte...

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate se risipesc

Pe o băncuţă veche şi stricată,
se-aşterne praful într-un final,
Rămâne-o frunză ruginită,
lângă-acea casă, plai natal.
Frumoase, veşnice sunt amintirile,
părinţii încă te aşteaptă,
pe faţa lor îmbătrânită,
le curg de dor şi lacrimile.
Pe lângă poarta împietrită,
trec copilaşii mulţi şi jucăuşi,
şi mama iese într-o fugă
sperând c-apari şi tu printre uşi.
Copil fiind, nu preţuieşti,
tu nici c-aproape nu-nţelegi,
cum ai crescut şi ai uitat,
părinţii nu poţi să ţi-e alegi.
Noi am crescut şi am plecat,
dar mama, tot te-a aşteptat,
ea crede că nu o să uiţi,
s-o vizitezi mai des,
pe frunte dulce s-o săruţi.
Cum e făcută lumea asta,
să nu realizezi la timp,
că-nbrăţişarea mamei noastre,
n-o poţi avea plângând.
Învaţă să nu-ţi uiţi părinţii,
să îi iubeşti şi să-i susţii,
ei au făcut la fel cu noi, fiind pitici,
dar ai crescut, e rândul tău!

poezie de Inga Morari
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa străbună

Rămasă neatinsă-n mintea mea,
străbuna casă-n care m-am născut
cu amintiri mă cheamă în trecut
s-o mai revăd cum o ştiam cândva.
Dar de mă-ntorc acolo, uneori,
în locul ei găsesc o altă casă
ce se înalţă mult mai arătoasă,
însă răceala ei... îmi dă fiori.

Ai dispărut şi tu, iubită mamă! –
te-ai dus precum copilăria mea
şi mă priveşti acum de undeva
când dorurile mele te recheamă.
Betoane grele-au invadat grădina
iar pomii strânşi în ele se sufocă,
coroana lor se-ntoarce echivocă
să caute-ntre ziduri reci lumina.

Au fost sădiţi de tata-n clar de lună
căci ziua-ntreagă nu era pe-acasă,
pleca la muncă să avem pe masă
ce trebuia..., pentru o viaţă bună!
Tu, mamă, l-aşteptai cu masa plină
şi îl priveai cu ochi adânci ca marea,
ca să-i alungi din cuget întristarea,
în suflet să-i aduci numai lumină.

V-ati dus, şi el şi tu, iubită mamă!...
şi fraţii mei, apoi, în urma voastră,
doar eu, rămas pe-a timpului fereastră,
mă-ntorc acolo bântuit de teamă.
Privesc din drum şi mă întorc grăbit
plângând copilăria mea trădată
şi casa părintească dărâmată,
neştearsă umbră-n sufletu-mi rănit.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo unde...

Acolo unde soarele
sărută întâi pământul,
Acolo-mi sunt izvoarele,
acolo îmi port veşmântul.
Acolo ochii i-am deschis
şi am rostit cuvântul mamă.
Acolo braţe am întins,
spre tine, dulce mamă.

poezie de Dumitru Delcă (octombrie 2018)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor.

citat din Huszti Andras
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urmează mari schimbări pe plan mondial. Aşa că mă voi retrage în satul natal care este cu o sută de ani în urmă.

aforism de Alex Dospian (ianuarie 2022)
Adăugat de Alexandru Dospina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căsuţa părintească

M-am tot plimbat şi eu prin astă viaţă.
Locuri frumoase multe-am cunoscut.
Dar cea mai scumpă-e casa părintească,
Acolo unde mama m-a născut!

Într-o căsuţă mică de la ţară
Mi-am petrecut şi eu copilăria.
Unde ca oaspete, seară de seară
În cap de masă stătea sărăcia.

Ne înghesuiam cu toţii într-o odaie
Şi cei mai mari şi cei mai mititei.
Mâncam turtiţe coapte pe tigaie
Şi ascultam voioşi poveşti cu zmei.

Râdeam cu toţii şi ne părea bine,
Chiar dacă foarte multe ne-au lipsit.
Dar gândurile mereu ne-au fost senine
Şi adormeam alături, fericiţi.

Era căsuţa noastră foarte mică.
Pitită la o margine de sat.
Doar că acolo am fost fericită
Şi mă simţeam ca Zâna din palat.

Copilăria mea a fost ca o poveste.
Şi azi fiind matură, o visez.
Dar din păcate deacum nu mai este.
Însă în suflet, în veci am s-o păstrez!

Prin multe am trecut în astă viaţă
Şi locuri foarte multe-am cunoscut.
Dar cea mai frumoasă-e casa părintească,
Acolo unde mama m-a născut!

poezie de Natalia Mazilu Miron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!