Bobârnacul

Nimeni nu poate să-şi dea seama
Ce efect poate avea acest
Bobîrnac,
Nimeni nici măcar dumnezeu nu poate
Să-şi dea seama,
Care a renunţat de mult la forţele obscure,
El lucrînd cu forţele supranaturale
Şi cu puterile înzecite.

Să zicem că împing scama asta
Dîndu-i un bobîrnac la moacă.
Ea se prăbuşeşte şi se izbeşte de talpa de înger
Care tocmai trece prin aer
Îngerul răstoarnă un avion
Şi căderea lui trage cerul
Ca pe o prelată.

Ecoul se amplifică, se amplifică
Stelele încep să ţipe
Simţind cerul frigîndu-le de sub tălpi
Şi totul se amplifică
Şi totul se ridică la pătrat
La cel mai mare pătrat posibil -
Sub ochii noştri.

Stau şi eu aşadar şi desăvîrşesc
Mici acţiuni, după puterile mele
Fac bobîrnace - ca s-o spun pe şleau -
Bobîrnace pentru zilele negre de repaus
Pentru zilele negre de moarte
Cînd nu se va mai mişca nimic
Şi orice putere colosală va fi de prisos
Şi doar un bobîrnac venit din urmă
Mai poate declanşa fericit
Maşinăria.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate că totul se va sfârşi

Poate că totul se va sfârşi,
Poate o stea neagră va sta în locul inimii mele
Şi va bate înfricoşată,
Poate un nor greu se va ridica din pământ
Şi nici păsări nu vor mai fi în rătăcire pe mare,
Poate nici amintirea mării,
Poate nici urma vântului pe zăpadă, alergând,
Poate nici pustiul. Aminteşte-ţi de mine,
Acum în clipa aceasta când totul e viu
Şi la depărtare stau hotarele morţii.
O dungă de abur: fruntea mea
Şi ochii tăi de o adâncime nemaivăzută,
Ca ţipătul. Respir încet,
Toracele se ridică, coboară: oxigen şi azot,
Alveole, bioxid de carbon, spumă,
Aer şi spumă. Exist. Ziua trece prin mine,
Noaptea trece prin mine, ca un val împins de maree,
Tu, după ce am făcut dragoste, acum dormi.
Poate că totul se va sfârşi,
Poate o stea neagră va sta în locul inimii mele
Şi va bate înfricoşată.

poezie de Mircea Florin Şandru din Caut un loc curat (2016)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru că ordinea lumii e reglată de moarte, poate e mai bine pentru Dumnezeu să nu crezi în el şi să lupţi din toate puterile împotriva morţii, fără a ridica ochii către cerul în care el tace.

Albert Camus în Ciuma
Adăugat de Simion Purza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul de după

Nu se scrie niciodată, nimeni nu are litere şi nici putere

Sau poate că se scrie cu acea licărire fosforescentă
Pe care fiecare femeie o secretă în timpul unei nopţi de dragoste

Din cauza neajunsului văzut ca primejdie sau mai degrabă
Se scrie cu aşchiile sărite, el e aşa... o dâră de fum inevitabilă
Care apare după ce ne ardem la foc mic, înăbuşit, inimile
După care privim în gol ca şi când: noi suntem aceia atât de uşori

Şi trupurile noastre cumva moarte, neputinciose fac semne
Cu mâinile obosite, suntem aici, suntem aici, dar noi ne ducem în sus
Nu recunoaştem nicio voce, descărnaţi ne plângem de milă

Poemul de după e întotdeauna mai lung ca un oftat de la o fereastră anonimă
Un suflu evanescent surd şi tenebros care se pierde undeva în zare
Dacă nu cumva zarea e chiar pielea ta mâncătoare de basme

Geamătul pe care nimeni nu l-a atins, nimeni nu l-a gustat
O pasăre care vine şi bea apă din paharul pus la căpătâiul uşii

Unii spun că seamănă cu un curcubeu după ploaie, dar nu pot jura
Pentru că noi de câte ori am făcut dragoste am orbit amândoi
Ca şi când ne-am fi scos ochii cu buchete de flori

Ar trebui s-avem hambarele pline prin câte locuri am colindat împreună
Dar noi nu strângem nimic pentru iarnă, doar unul pe altul la piept
Poate că din slăbiciunea asta, mai mult o amorţeală, el se naşte

Şi când spun toate astea, imaginaţi-vă că eram pe un vârf de munte
Numai flori de colţ ieşeau din coastele mele după fiecare sărut
Poemul de după este revolta astrelor mele la atingerea ta

Iar răzvrătirea asta nu se scrie niciodată, nimeni nu are litere şi nici putere

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pisicile negre

Pisicile negre de pe acoperis,
soarele negru, camasa albastra neagra...
Nu-e nimeni geniul muzicii negrilor,
care ma inteleaga!.

Cainii negri in cerul gurii
latra la lemurii.

Fluturi negri din oglinzi
ganduri negre iti trimit sa le cuprinzi.

Porumbeii albi langa corbi~
Ochii albi ai sclavilor negri langa surdo-muti la fel de orbi.

Zilele negre ocupa un spatiu mort~
Lumanari negre s-aprind singure pe tort.

Toate culorile peisajelor din avion sunt in cutii negre~
Zboara invers mersul pasarilor de carbune~
Se agata hainele de sanii prostituatelor cu diamante~
Toate fulgerele si tunetele sunt ca o rugaciune
inainte de sarituri cu parasuta
in zone crepusculare numai pentru parapante.

Totul e lipsit de transparenta, nimic nou...
Aceeasi culoare
intr-o permanenta miscare;
Aceeasi existenta
in rumegus de autor necunoscut.
Crime pe partiile de ski
din casa cu stafii
din viitorul cat mai apropiat de crimele perfecte din trecut.

poezie de Ovidiu Hortopan (23 ianuarie 2009)
Adăugat de Ovidiu Hortopan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bucuria de a trăi prin forţele mulţimii, ca un copac prin forţele latente ale pădurii, sentimentul de a face parte, de a participa, de a împlini, cu viaţa ta, un cerc de viaţă mai mare, ce trece şi prin tine, mai departe, spre puterile difuze, obscure, biologice ale speciei...
N-am cunoscut niciodată asta, n-am să cunosc niciodată. "Eu". Tot ce fac, tot ce gândesc, tot ce sufăr rămâne sub această bară fixă: "eu". Şi am curajul deplorabil de a fi mândru de această infirmitate, de a-mi socoti fereastra de la care privesc lumea o "poziţie", când nu e decât o ascunzătoare, curajul de a crede în singurătatea mea ca într-o valoare, când nu e decât o inaptitudine. Cât de prost, cât de patetic mărturisesc acest păcat – nu-mi dau totuşi mai puţin seama de realitatea lui. Sunt un copac evadat din pădure. Un copac cu orgoliu – boală care nu ucide violent, ci atacă răbdător, de jos, de la rădăcini, de la întâile resurse ale vieţii.

Mihail Sebastian în De două mii de ani
Adăugat de Avramescu Norvegia-Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciunea către un Sfânt este cum ar fi să-ţi povesteşti necazul unui prieten şi îi ceri ajutorul. Ei sunt mijlocitori, se roagă pentru noi încontinuu, lui Dumnezeu; ne mai ajută, după puterile lor, lăsate de la Dumnezeu. Noi ne rugăm două minute şi ne întoarcem la grijile noastre. Pe când, ei se roagă pentru noi încontinuu, lui Dumnezeu. Am citit că există două minute, în decursul celor douăzeci şi patru de ore, în care orice cuvânt şi orice dorinţe ni se îndeplinesc. În fiecare zi, sunt acele două minute, în care orice cuvânt al nostru, gândit sau rostit, are putere. Acest cuvânt poate fi spus în rugăciune, poate fi gândit într-o dorinţă, poate fi aruncat într-o ceartă. El poate fi ca o binecuvântare, dar poate fi şi blestem. Orice cuvânt, din acele două minute, se îndeplineşte. Orice dorinţă are numai două minute. Noi însă nu ştim care sunt cele două minute.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doresc cu patimă un singur lucru: să-i implor pe oameni, de la Nicolae al II-lea până la ultimul tâlhar, să se cruţe pe sine, să uite tot, toate cugetările despre Dumnezeu, despre viaţa viitoare, nu mai vorbesc de stat, familie, propriul trup, şi să-şi îndrepte toată atenţia, toate puterile asupura unui singur lucru, singurul care este fără de tăgada, viaţa lor, şi să n-o dea nici pentru patrie, nici pentru glorie, nici pentru bogăţie, nici pentru Dumnezeu, ci să trăiască pentru sine, pentru binele lor, să se folosească de binele vieţii care e în puterea noastră. Binele ăsta care nu ni se poate lua, care atârnă mai greu decât orice altceva, care distruge tot ce poate fi greu în viaţa noastră. Binele ăsta e iubirea, iubirea faţă de tot ce e însufleţit, şi chiar neînsufleţit, ba chiar şi iubirea faţă de sine, faţă de sufletul nostru. E starea aceea a duhului în care totul e bine. Mă chinuie, mă aţâţă, mă torturează, mă bat, iar mie mi-e milă de cei care fac asta, îi iubesc şi mă simt cu atât mai bine cu cât ei sunt mai răi cu mine. Sădeşte în suflet sentimentul ăsta, căci e cu putinţă, şi totul va fi bine, tot ce e considerat nenorocire, inclusiv moartea, totul se va transforma în bine.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti un om mare. Dar de unde să ştiu asta dacă soarta nu ţi-a dat prilejul să îţi arăţi meritele? Ai venit să concurezi la jocurile olimpice, dar nu mai este nimeni acolo în afară de tine: câştigi cununa, dar nu victoria. Ai felicitările mele, dar nu ca un om puternic, ci ca unul care a dobândit consulatul. Ai câştigat o funcţie. La fel i-aş putea spune omului bun. Dacă nici o întâmplare mai dificilă nu i-a dat măcar o ocazie în care să-şi poată arăta tăria de caracter: te consider nefericit pentru că nu ai fost niciodată nefericit: nimeni nu va şti de ce ai fost în stare, nici măcar tu însuţi. Nimeni nu a aflat ce poate fi decât fiind pus la încercare: aşa se face că unii, ieşind singuri în întâmpinarea nenorocirilor, li s-au expus şi au căutat un prilej prin care virtutea lor, altminteri menită să se piardă în obscuritate, să strălucească.

citat celebru din Seneca
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei care-am fost la Troia

I

Această dragoste,
această lumină care nu mă cruţă
care mă obligă să-mi aduc totul aminte
şi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
cerul ca un obraz de copil.
Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări.
Am fost poate naivi cînd ne-am suit pe corăbii,
am crezut tot ce ni s-a spus,
marea fierbea ca sîngele nostru
şi cînd tăceau valurile
nu se auzeau decît vorbele noastre trufaşe
atît eram de convinşi că înţelepciunea e un cuvînt găunos.
Apoi corabia noastră a mers prin nopţi în care lumina
era un fel de amintire ciudată
şi printre păsări albe care zburau
între noi şi greşelile noastre
şi nu ne mai separa de zei decît moartea.
De ce trebuia să fiu vinovat
cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios?
Uneori vîntul mă face să cred că totul a durat doar o clipă,
cînd eram stînjeniţi amîndoi
şi nu mai ştiam ce să spunem,
dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări,
iar păsările albe care zburau
pe mare între umbrele noastre şi zei
îmi amintesc că acesta sunt şi nu altul,
aceştia suntem şi nu alţii,
noi care-am fost împreună
şi singuri la Troia.

II

Am lăsat în urmă atîtea mări şi greşeli
încît mă întreb, de ce trebuiau toate acestea?
De ce ne trebuiau remuşcări pentru a învăţa să iubim?
De ce trebuiau toate acestea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia poate să fim mai întîi vinovaţi
pentru a învăţa să iubim.
Trebuia să greşim
pentru a cunoaşte sfîrşitul greşelii
şi poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună
că ştiu totul despre iubire şi ţărm.
Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi. Pentru că
nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decît noi
cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii
luminîndu-ne mîinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine.
Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra
decît iubind şi mai mult ţărmul
pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi?
Şi mai ales de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au fost?
Cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios.
Cînd noi n-am vrut decît să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.

III

Dar eu ştiu că moartea există
şi există şi ţărmul,
există în zori plaja goală
şi există urmele care ne fac vinovaţi,
există corăbiile care ne-au dus la Troia
şi există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,
există amintirile
şi există pescăruşii ţipînd,
există nisipul de care mă lipeam gol la amiază
şi există locul gol de lîngă mine,
exsită toate, numai tinereţea s-a dus
în acest prea lung asediu al Troiei,
în acestă eroare spre care ne-am dus liniştiţi.
O, gustul ucigaş al plecării.

IV

Am cutreierat ani în şir mările
şi cînd ne-am întors ne-am dat seama
cît de puţin ne îndepărtasem de ţărm.
De fapt, nu ne îndepărtasem deloc.
Eram tot acolo şi iubeam aceleaşi lucruri
numai că eram mai bătrîni
şi ne venea greu să surîdem.
Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a asurîde uşor.
Şi iubim altfle, mai trist.
În rest, suntem aceiaşi şi iubim aceleaşi lucruri,
iubim...

V

Suntem obosiţi
şi nu ne mai separă de zei decît moartea.
Am văzut cum se goleşte clepsidra
şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborît să le umple, şi poate aşa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.
Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.
Această dragoste,
această lumină şi vîntul care nu ne cruţă.
care ne obligă să ne-aducem totul aminte...

poezie celebră de Octavian Paler
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jamie: Ştii de ce mi-am dat seama azi?
Landon: Ce?
Jamie: Poate Domnezeu are un plan mai mare pentru mine decât aveam eu. Precum această călătorie care nu se mai termină. Parcă ai fost trimis tocmai pentru că sunt bolnavă. Ca să mă ajuţi să trec prin asta. Eşti îngerul meu.

replici din filmul artistic O iubire de neuitat, scenariu de Karen Janszen, după Nicholas Sparks
Adăugat de Dumitriu Delia, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea tuturor pentru toţi – poate că ar trebui să lăsăm asta în seama lui Isus. Iubirea e cu totul altceva. Nu are nimic de-a face cu generozitatea, cu îndurarea. Dimpotrivă. Iubirea este un amestec ciudat de contrarii, o îmbinare de egoism extrem şi dăruire deplină. Un paradox! În plus, iubirea, toată lumea vorbeşte întotdeauna de iubire, iubire, dar iubirea nu e ceva ce alegi, ci te molipseşti de ea ca de o boală, eşti prins de ea ca într-o nenorocire. Aşadar, ce anume alegem? Între ce şi ce trebuie să aleagă oamenii în fiecare minut al zilei? Generozitate şi meschinărie. Orice copil o ştie, şi totuşi răutatea nu se mai isprăveşte. Cum se poate explica asta? Se pare că ni se trage de la mărul pe care l-am mâncat atunci: am mâncat un măr otrăvit.

Amos Oz în Poveste despre dragoste şi întuneric
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tabiet

seara mă aşez la fereastră şi privesc stelele căzătoare care brăzdează cerul în lung şi-n lat
tăcute demne şi mici la fel ca vieţile noastre
frunzele negre şi ude care se lipesc de geam rugătoare
mă gândesc la visele care s-au ofilit odată cu noi
la vara care se stinge
la cei plecaţi pentru un timp
sau pentru totdeauna
şi plâng
plâng pentru că în cameră e întuneric
şi nimeni nu îmi mai aduce înapoi
ziua de ieri
pentru că am mai multe regrete
decât ceasuri trăite
şi pentru alte felurite lucruri
care nu mă lasă să uit
cât de frumos ar fi fost totul
dacă

poezie de Maria Daniela Goea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frumuseţea ghidează mintea umană şi o ţine într-o iluzie până la moarte fără ca nimeni să-şi dea seama. Este cea mai mare forţă lăsată pe pământ pentru a crea o preocupare omului şi pentru a munci pentru ea toată viaţa. Frumuseţea ne ghidează toată existenţa prin fiecare lucru care-l facem. Orice lucru care îl creăm sau îl admirăm trebuie să fie "frumos" pentru noi. Şi când distrugem, facem asta pentru că am pierdut acest frumos, pentru a-l readuce înapoi.

Iustinian Cruceanu în Mintea conduce lumea (iulie 2013)
Adăugat de Iustinian Cruceanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu toţii, suntem cuprinşi, de dimineaţă până seara, de o vraja. Nimeni nu trebuie să-şi dea seama de această vraja. Niciodată. Este creată special de Dumnezeu. Dacă cineva îşi va da seama, lumea poate intra în haos.

aforism de Iustinian Cruceanu (mai 2014)
Adăugat de Iustinian Cruceanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stelele mă fac mereu să mă cufund în visare, la fel cum, poate, şi punctele negre care reprezintă pe hartă oraşele şi satele mă fac să gândesc. Mă întreb: de ce punctele luminoase trebuie să fie mai puţin accesibile decât punctele negre de pe harta Franţei? Dacă mergem cu trenul în Tarascon sau poate în Rouen, am putea la fel de bine, prin moarte, să ajungem pe o stea.

Vincent Van Gogh în scrisoare către fratele său
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sinele e veşnic fără formă, el nu ia nici o formă. Nici măcar forma lui Iisus, Buddha sau Profetul. Fiind totul din întreg, formele doar se aprind şi se sting în El ca licuricii în noapte, ok? Forma nu poate lua un sine, după cum luna nu poate avea lumină pentru că lumina ei aparentă e doar o reflexie a luminii soarelui. Forma fiind efemeră nu poate lua în posesie Sinele care este etern. Nu există decât un singur Sine şi acela este Dumnezeu, Spiritul necreat. sau poţi să îi spui cum vrei pentru că El nu poate fi definit de cuvinte. A crede că forma poate lua un sine e ca şi cum un delfin ar poseda un ocean. Iar expresia că "Sinele ia o formă umană" se referă la faptul că un val din ocean datorită frigului a îngheţat. El nu este desprins de ocean şi nici nu poate pleca din el.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Nis, eşti căzut în cap?! Ce naiba ai?! Nu-ţi dai seama ce înseamnă 13 ani?! E vorba de ani, nu de ore, zile sau luni, ci ani... Într-o perioadă atât de lungă, orice este posibil; se pot întâmpla multe. Poţi lua în calcul mai multe variante, dar nici n-are rost să-ţi baţi capul cu aşa ceva, pentru că-ţi toceşti nervii de pomană! Ce-i cu tine?!
Nistor: Păi, şefu', ştiu că ai dreptate, că-i vorba despre 13 ani, dar ea mi-a promis...
Lucian: Ţi-a promis?! Ce ţi-a promis? Că o să te aştepte? Ce ştia ea atunci? Era doar o copilă naivă, visătoare, care a luat totul ca pe o joacă! Dar aici nu-i nici o joacă! Nu e o glumă banală, e pe bunelea!
Nistor: E adevărat că avea doar 16 ani, dar nu era naivă! Ştia ce zice. Era foarte sigură de ea. Şi mi-a promis singură, fără să-i cer ceva în acest sens.
Lucian: Ţi-o fi promis ea, tot ce se poate, dar tu, om la 22 de ani, cât aveai atunci, cu capul pe umeri, unde ţi-a fost mintea în acel moment? Plecată cu sorcova?! Calculează numai! Dacă la plecarea noastră avea 16 ani, atunci după 13 ani, dacă vom reuşi să ajungem înapoi exact după cum prevede programul nostru, va avea 29 de ani. 29, pricepi?! La vârsta asta, ar putea fi căsătorită şi chiar ar putea avea copii, destul de mărişori.
Nistor: Ce tot zici, şefu'?!
Lucian: Ce tot zic?! Nimic imposibil, Nis! Ţi se pare ţie că aş exagera cu ceva?! Mie nu... Dacă atunci ţi-a promis, poate că nu şi-a dat seama ce spune. Sigur nu s-a gândit la implicaţiile cuvintelor ei. La doar 16 ani, foarte sigur că nici măcar nu ştia ce înseamnă cu adevărat dragostea. Poate şi sub influenţa gestului tău de a o fi salvat de acei doi derbedei, te considera ca un fel de prieten, deşi prietenia ei semăna mai mult a recunoştinţă. Cred că îi erai drag, ca un frate mai mare, care o putea ocroti la nevoie; fratele pe care nu l-a avut niciodată. Te aşteptai la mai mult din partea ei, la doar 16 ani?
Nistor: Aşa e, şefu', dar...
Lucian: Nici un dar, Nis! Gândeşte-te mai bine şi ai să-mi dai dreptate! Nu-ţi face speranţe deşarte în privinţa Adelei. Nu te lega cu disperare de ideea că ea te-ar aştepta, pentru că la întoarcere s-ar putea să ai o surpriză neplăcută. N-aş vrea să fiu în pielea ta în acel moment.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă nucleul unei stele este destul de masiv, se va micşora foarte mult, până ce va avea o rază mai mică decât raza Schwarzschild. Această rază este cea mai mică pe care o poate avea un corp cu o anumită masă. Pentru Soare este de 3 km, iar pentru Pământ de 9mm. Găurile negre se produc atunci când nucleul va avea raza mai mică decât această limită. Nici o radiaţie şi nici o particulă nu poate scăpa enormei gravitaţii a găurilor negre.

citat din Adrian Şonka
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu poate să cunoască însemnătatea şi măreţia a ceea ce face. În asta constă frumuseţea Ofrandei: ea este misiunea care ne-a fost încredinţată, iar noi trebuie să ne încredem în ea. Cel care lucrează pământul poate să sădească, dar nu-i poate spune soarelui: "Străluceşte mai tare în dimineaţa asta". Nu le poate spune norilor: "Aduceţi ploaia în după-amiaza asta". El trebuie să facă ce are de făcut, să-şi are ogorul, să semene şi să capete darul răbdării. Va trăi clipe de disperare, când îşi va vedea recolta pierdută şi va crede că toată munca sa a fost zadarnică. Şi cel care a plecat în căutarea visurilor sale trece prin momente când se căieşte de alegerea sa şi nu-şi doreşte decât să se întoarcă şi să găsească o muncă de pe urma căreia să-şi ducă zilele. Dar a doua zi inima fiecărui lucrător sau a fiecărui aventurier se va umple de entuziasm şi încredere. Amândoi vor vedea roadele Ofrandei şi se vor bucura de ele. Deoarece amândoi cântă acelaşi cântec: cântecul bucuriei faţă de sarcina care le-a fost încredinţată.

Paulo Coelho în Manuscrisul găsit la Accra, "Munca şi ofranda"
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reflexii

În inima naturii, răsfăţul să îţi fie,
de vrei pe lumea asta
iubirea divină să o simţi,
doar ea, poate alinta pe braţele-i caline,
ce ochii tăi râvnesc,
ce trupul tău visa,
aşa, cum nimeni, niciodată,
acest verde răsfăţ
sub cerul însorit sau înnorat,
nu poate să ţi-l dea.

poezie de Valeria Mahok (12 noiembrie 2014)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!