Luceafărul modern

A fost odată ca-n poveşti
A fost ca niciodată,
Din rude mari, de afacerişti
O scumpă piţipoancă.

Şi era una la părinţi
Fiţoasă-n toate cele,
Era tunată până-n dinţi
Şi ochi, şi corp şi gene.

Din umbra falnicelor cluburi
Ea, prinţul şi-l aşteaptă
Îl vrea cu cont gras şi Merţan
O viaţă bună aşteaptă.

Nu îl vede azi, nu-l vede mâine
Se sperie rău fata,
Că nu se vede gospodină
Ea vrea totul de a gata.

Şi tot vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină:
– O, dulce-al vieţii mele sponsor
De ce nu vii tu? Vino!

Şi cât de mult se roagă ea
În orişicare seară,
Ştie că-i criză în România
Şi poate el, n-o să apară.

Hai vino acum, tu sponsor blând
Alunecand pe un flirt şi o frază
Pătrunde în casă şi în gând
Şi viaţă-mi luminează!

Şi ce să vezi, la ceas de seară
Îi ascultă chemarea,
Într-un club mic dar de cinci stele
Îi apăru urgent salvarea.

Îl cunoscu pe el, deodată
Luceafăr printre stele
Bătrân, chel şi cu burtă
Milionar cu conturi grele.

Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară
Un moş bolnav, cu ochii vii
Ce parcă moare afară.

– Din patul meu venii cu greu
Că să-ţi urmez chemarea,
Milionar e şi tatăl meu
Şi mumă-mea e marea.

Ca eu în clubul tău să vin
Să te agăţ de aproape
M-am chinuit lângă şofer
M-au trecut ape, ape.

La care, fata îl privi
Oftând din greu, renunta
Că nu se vede a îngriji
Un om în vârstă, pentru o nuntă.

– O, eşti bătrân, cum numa-n vis
Străbunii se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată.

Şi uite aşa, renunta ea
La visul ei de o viaţă.
Se duse şi se angaja.
Mai plină de speranţa.

Şi într-o zi, pe iarnă grea
Îl cunoscu pe el, într-un autobuz
Era sărac, dar nu conta,
Ea îl iubea nespus.

parodie de Roxana Neguţ din Viaţa ca o limonadă - articole de satiră şi pamflet, după Mihai Eminescu
Adăugat de Roxana Neguţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luceavinul

A fost odată ca-n poveşti
A fost ca niciodată,
O fată cum rar găseşti
Si beată şi drogată.

Şi era una la părinţi
Nemândra-n toate cele,
Când îşi iesea din minţi
Juca la păcănele.

Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l întreaptă,
Lânga fereastră întrun colţ
Unde un kil de vin aşteaptă.

Îl vede azi, îl vede mâine,
Astfel dorinţa-i gata.
Deşi-l filează cu săptâmânile
Acas' mereu e tata.

Cum ea pe coate-şi răzima
Visând ale ei tâmple,
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.

Şi cât de roşu arată el,
În orişicare sară.
Ar bea măcar un paharel,
Doar tata să dispară!

parodie de Ana Truta (mai 2024)
Adăugat de Ana Truta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luceafărul

A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.

Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.

Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata.

Cum ea pe coate-şi răzima
Visând ale ei tâmple
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.

Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.

*

Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.

Şi când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închişi
Pe faţa ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină
– "O, dulce-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!"

El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;

Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adânc necunoscut
Un mândru tânăr creşte.

Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mână un toiag
Încununat cu trestii.

Părea un tânăr voevod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.

– "Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.

O, vin'! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte."

– "O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă."

*

Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă

– "Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!"

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;

În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;

Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfăşor
Marmoreele braţe,
El vine trist şi gânditor
Şi palid e la faţă;

Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.

– "Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin', odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

O, vin', în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele."

– "O, eşti frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!

Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde."

– "Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?"

– "Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe -
Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine."

– "Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege."

Şi se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

*

În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă,

Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori şi de pripas,
Dar îndrăzneţ cu ochii,

Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişează pânditor
Privind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcu
Şi mândră, arz-o focul;
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ţi încerci norocul.

Şi-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
– "Da' ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t' de-ţi vezi de treabă."

– "Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeuna,
Să râzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una."

– "Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe -
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte."

– "Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binişorul.

Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele laţul,
Când ţi-oi întinde braţul stâng
Să mă cuprinzi cu braţul;

Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămâie...
De te înalţ de subţiori
Te-nalţă din călcâie;

Când faţa mea se pleacă-n jos,
În sus rămâi cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţa;

Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută."

Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă.

Şi-i zise-ncet: - "Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...

Dar un luceafăr, răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării;

Şi tainic genele le plec,
Căci mi le împle plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;

Luceşte c-un amor nespus
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămânea departe...

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe."

– "Tu eşti copilă, asta e...
Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,

Căci amândoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi."

*

Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul...
El zboară, gând purtat de dor,
Pân' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

– "De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preţ,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire...

Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos...
Şi din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos."

– "Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;

Tu vrei un om să te socoţi,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.

Ei numai doar durează-n vânt
Deşerte idealuri -
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte.

Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;

Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.

Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvântul meu de-ntâi -
Să-ţi dau înţelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...

Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă."

*

În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.

Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurând din apă.

Şi împle cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tineri singuri

– "O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Şi de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea de-ntâi
Şi visul meu din urmă."

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă;
Abia un braţ pe gât i-a pus
Şi ea l-a prins în braţe...

Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.

Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede

– "Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!"

El tremură ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul
– "Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece."

poezie celebră de Mihai Eminescu din Poesii (aprilie 1833)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vino...

Vino, în cerul înalt, printre nori
Vino, să numărăm stelele până-n zori
Vino, să îţi arăt steaua mea
Vino, doar aşa, cred, ne vom vedea!

Vino, eu te aştept oricât ar trebui
Vino, nu-ţi fie frică, te voi păzi...
Vino, să vezi îngerii cum ne zâmbesc,
Vino, doar ştii ce mult te iubesc.

Vino, în noapte, sub clar de lună
Vino, te aştept să fim împreună,
Vino, şi dacă şi tu ai vrea...
Vino, să îmi arăţi steaua ta!

Vino, în amurg, în fapt de seară
Vino, când stele-ncep să răsară
Vino, să zburăm printre ele...
Vino...
Să ne-mpletim cununi din flori şi din... stele

poezie de Mariana Simionescu (12 septembrie 2011)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clujul - inima Ardealului

Printre atâtea stele iată
Şi Clujul a răsărit
Cu faţa îmbujorată
Chiar la sânu-i ne-a primit

I s-a dus vestea departe
Peste munţii cei înalţi
De toate în el ai parte
A lui faţă — de i-o caţi

Surâzând pe Cetăţuie
Belvedere ne priveşte
Grijuliu să nu apuie
Umbra prinsă într-un cleşte

Tot oraşu-i îmbrăcat
Se vede de aici de sus
Într-un zâmbet minunat
Şi-ntr-un licăr de nespus

Cluj-Napoca cu splendoare
Cu alb iată e-mbrăcat
Parcă ţine-o sărbătoare
Într-un ritm imaculat

Someşul de tot e-aproape
Parcu Mare peste drum
Iar Arena ne încape
Sub privire chiar acum

Mai departe se mai vede
Tot mai alb şi Mănăşturul
În uitare nu se pierde
Te surprinde cu conturul

De privirea-ţi se întoarce
Pe o ramură de vânt
Vezi Mărăştiul cum în pace
Stă cu fruntea în pământ

Şi te aşteaptă cu surprize
Şi cu mărfuri în pieţe
Uneori printre reprize
Ai tăi ochi să îi agheţe

Centru Clujului apare
Iată Sfântul Mihail
Aproape — nu-n depărtare
Când ţi-e ochiul mai util

Piaţa Unirii-o vezi
Mai înspre Diverta
Atenţiei de-apelezi
Să-şi uite grabnic siesta

Cluju-i inimă-n Ardeal
Un luceafăr printre astre
În al vremii vii pocal
Simbolul plimbării noastre

Din Mărăşti în Mănăştur
Pe firul Someşului
Cluju-ntreg e un tezaur
Ca sine — altu azi nu-i

poezie de Ioan Daniel Bălan (28 februarie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunica

Înainte merge fata,
După ea vine bunica.
-Hai bunico! Hai că-i gata.
Uite-ajungem acuşica.

-Ehei! Nu mai sunt eu zdravănă.
Vai de picioarele mele!
Viaţa firu-şi deapănă
Şi mă îndoaie de şele.

Bunica stă şi socoteşte
Anii ce i-a adunat.
Vede cum îmbătrâneşte,
Apoi, în casă au intrat.

La gura sobei înşiră-acum,
Poveşti cu zâne frumoase.
În vatră, lemne se fac scrum,
Afară-i iarnă peste case..

Pe focul care abia mocneşte,
Bunica lemne mai aruncă,
Apoi poala-şi pregăteşte
Unde nepoata se culcă.

Bunica duios îi cântă,
Zăpada cade-n troiene,
Fata aţipind ascultă,
Moşul vine pe la gene.

În mintea mea o văd mereu
Cu ochii obosiţi de viaţă.
O văd veghind la capul meu
Când mă sculam în dimineaţă.

Îmi punea mâna pe frunte
Să vadă dacă sunt bine.
M-alinta cu vorbe multe
Şi-mi zicea: Scoală copile!

Mă ridica uşor din pat,
Pe frunte mă săruta,
Eu mă duceam la spălat
În timp ce ea îmi cânta.

.......................

În sobă nu mai este jar,
Dar tot mai e cald în odaie.
Bunica mi-a lăsat în dar
Căldura ei de mamaie.

În vatră flăcări dansează
Un dans al zânelor, frumos.
În jocul lor, fata visează
Că-l vede pe Făt Frumos.

poezie de Dumitru Delcă (2 noiembrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de părinţi

Aş vrea să-i am pe mama şi pe tata
Aproape, lângă mine, să-mi croiască soarta
Căci de când ei au plecat...
În lumea largă... eu, aproape că am uitat
Ce înseamnă să ai lângă tine
Un suflet pur... un suflet de părinte!

Mi-e dor de tine, mama mea!
Şi tare acum aş vrea
Să te pot mângâia...
Să-ţi alin din durerea-ţi grea.
Chiar dacă tu mă certai,
Ştiu că o făceai pentru că mă iubeai!

Şi mi-e dor de tatăl meu
Acum când ştiu că-i este tare greu
Şi mă doare inima...
Să ştiu că el se va opera!
Dar mă rog la Dumnezeu
Să-l aibă în grija sa mereu!

Şi mi-e dor de voi, părinţi,
Aş vrea acasă să veniţi
Pentru ca atunci, când un necaz mă apasă
Să ştiu că-i cineva care mă aşteaptă
Cu drag acasă!

poezie de Gianina Cristina Gotan
Adăugat de Elena Ramona Marcov
Comentează! | Votează! | Copiază!

O inimă şi o lună

Caut apa unei irosiri egale
cu ploaia,
îmi clocoteşte trupul în lumină
şi umbra mi-e mai limpede la brâu.

Se vede într-un ochi subţire de grâu.
pâinea împăturită într-o simplă rugăciune.

Ard odată cu tine,
ni se micşorează sufletele
cât un soare ros de nori.
Tu ai mai fost aici,
te ştiu pe de rost ca pe o copilărie limpede,
mai limpede ca piatra ieşită din râu,

Se vede printr-un ochi subţire de grâu
cum îmi luceşte părul înserat,
îţi bate pulsul încurcat.

Mă prelungesc cu trupul de aer
unde ţi se sfârşeşte creştetul.
Se vede într-un ochi albastru de cer
o inimă şi o lună
într-o zbatere
subţire de furtună.

camelia opriţa

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anost

Eu stiu ca toate ce tu vezi
Maine nu mai există,
Că viata-n care trăieşti
Tu ai lumina stinsă.

Tu luminează cu ai tai ochi
Cărarea vieţii tale
Şi cu puteri cereşti
Tu vei gasi o cale!

La drum de seară lungă
Ce pare să nu treacă,
Oh suferinţă grea,
Deschide-mi ochii odată!!

Si trece... totul trece...
Si moartea cu a sa grabă,
Mai vino, viaţă, o dată
Ca tânără-s şi moartă!!

poezie de Nicoleta Petre (29 noiembrie 2018)
Adăugat de Nicoleta Petre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aici

Aici, eu supt-am lapte în ziua cea dintâi,
Aici, strămoşii mei au lutul căpătâi,
Aici, copilăria mi-e undeva rămasă
În pomii din grădină, în liniştea din casă.

În nucul cel bătrân, în apa din fântână,
În ochii mamei mele, pe faţa ei bătrână,
Aici, îmi e iubirea de oameni şi de sat,
De care niciodată nu m-am înstrăinat.

Aici şi cerul parcă e altfel, mai senin,
Iar luna blânda-i rază o tremură divin,
Se scaldă mii de stele în depărtări de ape,
Dar pentru mine, aici, le simt că-mi sunt aproape.

Aici este câmpia ce naşte mereu pâine,
Speranţa zilei de azi şi-n zilele de mâine,
Aici e vraja vieţii şi mă îmbăt de soare,
Ca nici într-un alt loc în marea mea mişcare.

Aici e neamul meu, de veacuri şi bătrân
Şi unde gândul meu îmi spune să rămân.

poezie de Petre Gigea-Gorun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vasilica Dăncilă ‒ noul premier al bietei mele ţări, şi Liviu Dragnea ‒ vătaful PSD-ului (parodie după Luceafărul lui Eminescu)

A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată,
Din rude teleormăneşti,
O mare agramată.

Şi era una la părinţi,
Incultă-n toate cele
Şi iubitoare de arginţi,
Şi pusă doar pe rele.

Din umbra casei părinteşti
Ea pasul şi-l îndreaptă
Spre PeSeDe, căci la fereşti,
L. Dracnea o aşteaptă.

E ne'ntrecut în mişelii,
Iar faţa-i ca de ceară –
Un suflet mort cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.

Iar părul lui e grizonat,
Mustaţa încă-i brună,
Şi ca un drac împieliţat,
Pluteşte în minciună.

O-ntâmpină cu flori în prag,
La sediul PeSeDe,
Şi îi vorbi cu glas dulceag,
La un pahar de vin rozé:

‒ "Din sfera mea venii cu greu
Ca să te văd acuma,
Iar Lucifer e tatăl meu
Şi Iadul mi-este muma.

Corupţi ca noi n-au existat,
Şi nici nu vor mai fi,
Dar proştii-n masă ne-au votat
Şi-n veci îi vom prosti.

Pe locul meu menit de cer,
Vasilco eu îţi jur
Că te voi face premier,
Acceptă, te conjur,

Căci nu am altul mai uşor,
De sfori să pot să-l trag,
Cu-al meu talent de prădător,
Mă jur pe-al nostru steag.

Eu sunt, Vasilco, condamnat,
Nu pot fi prim-ministru,
Dar as sunt la manipulat,
Mulţi spun că sunt sinistru.

Tu aparent vei guverna,
Dar să n-ai griji defel,
Din umbră eu voi comanda,
Politicul bordel."

– "Nu caut vorbe peales,
Că nici nu leaşi pricepe,
Acept deci, bine în ţeles,
Că alfel naşi concepe."

parodie de George Budoi din Aceşti Agramaţi care ne conduc (29 ianuarie 2018)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luceafărul...altfel

A fost odată ca-n poveşti
O prea mândră crăiasă,
În toată lumea nu găseşti
O alta mai frumoasă.

Părinţii ei, doi împăraţi,
Cu grijă o crescură
Şi fiindcă nu mai avea fraţi
Ei tronul i-l dădură.

Şi noaptea, din al ei iatac,
Pe geam tăcut priveşte
Cum şi în ceruri şi în lac
Luceafărul sclipeşte.

Dar timpul trece negreşit
Şi nu ştiu cum se face,
Că ea de el s-a îndrăgostit
Şi el pe ea o place.

Şi se-ntâlnesc ca doi iubiţi
Atunci când el răsare
Şi stau aşa, nedespărţiţi,
Până apune-n zare.

Mai trece-o zi şi înc-o zi,
Dorinţa ei sporeşte
Şi vrând să vadă ce va fi
Aşa frumos grăieşte:

- Cobori, Luceafăr minunat,
Ascultă a mele şoapte,
Vino aici, la mine-n pat
Să ne iubim o noapte!

El din văzduh s-a aruncat
În apa tremurândă
Şi într-un flăcău s-a preschimbat,
Cu-nfăţişarea mândră.

Părul lui negru şi lucios
Îi atârna pe spate,
Şi gura îi râdea frumos,
Deschisă jumătate.

Iar ochii săi fermecători
Ardeau ca o văpaie
De parcă mii şi mii de sori
Intraseră-n odaie.

- De sus din cer eu am venit
În graba cea mai mare
Căci şoaptele ţi-am auzit
Şi-a ta dulce chemare.

Cu mine vreau ca să te iau
Acolo printre stele
Din strălucirea mea să-ţi dau,
Să fii mândră ca ele.

- Cât aş dori să pot să vin
În lumea ta cea mare!
Dar tu eşti veşnic şi divin,
Iar eu sunt muritoare.

Du-te înapoi, pe bolta ta
S-apari de dimineaţă
Şi-atunci când dorm pe perna mea
Să-ţi simt raza pe faţă.

Plângea Luceafărul nespus
Pătruns de al său dor
Şi-atunci la Creator s-a dus
Să-l facă muritor.

- O, Doamne, Tatăl meu ceresc
Ce mă veghezi întruna,
Aş vrea o noapte să iubesc
O noapte, numai una!

Renunţ la harul meu cel sfânt
Ce de-acest cer mă leagă
Ca să trăiesc jos, pe Pământ,
Cu cea care mi-e dragă.

- Copilul meu necugetat
Ce ţi-ai uitat menirea
Eu ştiu că eşti înflăcărat
Şi cauţi fericirea.

Însă tu eşti nepieritor
Pe bolta înstelată
Dar jos, tot ce e trecător
E rânduit de soartă.

S-a întors Luceafărul pe cer
Lucind ca întotdeauna
Privind tărâmul efemer
Ce-l luminează luna.

Şi în palatul minunat
O vede pe crăiasă
Care din nou l-a aşteptat,
Fiindu-i credincioasă.

- Cobori în jos, Luceafăr blând,
Şi vino de mă fură
Şi strâns la pieptul meu arzând
Să te sărut pe gură.

Dar el îi spune împăcat:
- Să ai grijă de tine!
Găseşte acolo un bărbat
Şi uită-mă pe mine.

poezie de Octavian Cocoş (18 august 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Portarul, dacă văzu că nu este chip să-l oprească de a merge, îl duse la fata împăratului. Ei, cum se văzură, se şi plăcură. Se vede că ei erau făcuţi unul pentru altul. Şi de unde să nu fie aşa! Biata fata împăratului ar fi dorit să rămâie în noaptea aceea băiatul în cămara ei; dară îi era milă de tinereţele lui, cum de să se prăpădească o aşa bunătate de june. Şi împreună cu portarul mai cercară încă o dată să-l facă a nu rămânea. Dară fu peste poate; căci Făt-Frumos era de aceia cari, când îşi pune în gând să facă ceva, nici dracul nu i-o scoate din cap. Şi aşa, cum veni seara, el se duse cu cărticica lui în mână şi stătu în priveghere. Ce făcu el, ce nu făcu, că văzu albul zilei. A doua zi îl găsiră tot cu cartea în mână şi searbăd, şi galben ca turta de ceară, de pare că muncise cine ştie la ce lucruri grele, şi cine ştie câte nopţi, nemâncat şi nebăut.

Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jos se vede lumina soarelui deja asfinţind pe chipul de copil al fetei care merge aşa, uitându-se în jur, însă pe chipul ei se vede şi umbra bărbatului care se tot apropie. Dar bărbatul a şi trecut, iar faţa copilului se luminează de tot.

Franz Kafka în Aruncând o privire distrată pe fereastră
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vino, tată!

Mă chinui din greu la poartă,
Dor şi lacrimi m-au cuprins,
Te aştept, dragul meu tată,
Zăvorul nu s-a deschis.

Praf s-a aşternut în vreme
Pe cărări reci şi pustii,
Curtea neatinsă geme,
Te aşteaptă ca să vii.

Vino, tată, pentr-o clipă,
Toate-s vraişte-n obor,
Să le aşezăm în pripă
Pe toate la locul lor.

Pe Cavancea, calul nostru,
L-am văzut plângând acum,
Vino şi să-i pui căpăstru,
Să plecăm din nou la drum.

Doar speranţa mai rămâne,
Toate s-au pierdut în vânt,
M-am apropiat de tine
Cu o floare la mormânt.

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi Duhul, şi Mireasa...

Şi Duhul, şi Mireasa zic: "Vino! vino! vino!
Cât te aşteaptă Tatăl cu haină de lumină
Şi cât te cheamă Domnul cu dragoste de mamă
O, vino! vino! vino! că nu mult te mai cheamă.
Vino, vino, vino suflete-aşteptat
Până nu se-apleacă ziua spre-nnoptat
Până nu se duce Cel ce te-a chemai
Până te mai iartă sângele curat."

Şi fraţii, şi Cuvântul zic: "Vino, vino, vino
Şi pune-ţi legământul pe calea cea divină
Căci Domnul te aşteaptă să scapi de-a morţii teamă
O, vino! vino! vino! că nu mult te mai cheamă."

Şi moartea, şi viaţa zic: "Vino! vino! vino!
Căci harul şi prilejul nu mult au să mai ţină
Cât încă poţi întoarce, ia azi chemarea-n seamă
O, vino! vino! vino! că nu mult te mai chemă."

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vino, Tu, Doamne

Vino, Tu, Doamne ceresc,
Vino, ce mult Te doresc
Vino când stelele pier
Vino şi du-mă în cer.
Cânt pentru Tine mereu
Sfânt, minunat Dumnezeu
Cânt pentru dragostea Ta
Ţine-mă, Doamne, în ea.

Vino, Tu, Doamne al meu
Vino să vezi că mi-e greu
Vino, Tu, Domnul meu sfânt
Că-i tare greu pe pământ.

Stau în lumină din zori
Vino, Tu, Doamne pe nori
Haina subţire de in
Fie-mi veştmântul divin.

poezie de Adriana Cristea (8 iunie 2004)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străina din mine

Străina din mine
nu vrea să spună de unde mă ştie,
dar, uneori, îmi lunecă prin suflet
cu paşi foşnitori ca un grafit ascuţit
pe luciul unei coli
de hârtie.

Tăcută ca umbra,
de parcă ascunde o vină
în fiecare noapte o aud cum suspină;
întotdeauna se trezeşte în zori,
scutură cerul de nori şi zâmbeşte
nefiresc de senină.

Străina din mine
nu vrea să spună de unde mă ştie,
dar cunoaşte bine arta umbrelor
şi, seară de seară, dansează pe toţi pereţii
la fel ca mâinile bunicului
în copilăriei.

Poate ne ştim
dintr-o altă viaţă
când un deceniu fost-am castan;
poate-am împărţit acelaşi colţ de cer
pe vremea când avut-am aripi de vultur,
mai bine de-un an.

Străina din mine
nu vrea să spună de unde mă ştie,
dar, din când în când, se strecoară afară
şi plânge; plânge cu lacrimi albastre
ca un bătrân albatros
într-o colivie.

Pe de-a-ntregul,
chipul şi-l arată doar vara, câteodată;
cu degete de aer să-mi fie răcoare, ca o boare
mă mângâie pe creştet de parcă-ar vrea să spună:
"nu-ţi fă griji! când se va scurge secunda din urmă
vom pleca împreună".

poezie de Elena Victoria Glodean (2016)
Adăugat de EliGlodean
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cronică rimată la cartea "Stanca" în... "Calea Lactee", de Cornelia (Stăncuţ) Georgescu

Adolescenţa-i primăvara vieţii,
Când ploi călduţe cad în ropot,
Cu farmec şi elanul tinereţii,
Vremea "hormonilor" să dea în clocot.
Tinere cochete şi gălăgioase
Se-ntrec în modă, care mai de care,
Să fie-n tot provocatoare
Şi din frumoase, mai frumoase,
Tot mai preocupate-n vreme
La dedesupturi cât mai fine,
De rujuri, farduri, gene şi sprâncene,
Dorind să fie la-nălţime,
De prin licee s-au decis
Spre modeling, la cânt şi joc,
Cum fiecare se vrea "miss"
Poate-or găsi har şi noroc.
Doar – autoarea – "Stanca" în... "Calea Lactee"
În modestie, simplitatea-i ne-ntrecută
Şi-a pus în gând altă idee:
Vrea reduta cărţii cucerită!
Lumea cărţii e cea mai frumoasă,
Are un "dar", de când se ştie,
La-nvăţătură e sârguincioasă,
Dragoste de SF, epigramă, poezie!
Astfel ai avea de toate,
De-ai avea şi libertate,
Ca să faci tot ce doreşti,
Doar cum vrei tu să trăieşti.
Când ţi-e controlat cuvântul
Ce-l rosteşti cu-atâta drag,
În zadar iubeşti pământul,
Din sărac eşti mai sărac.
Când tristeţea şi-o înfruntă
De pe unde hertziene
"Vocea Americii" ascultă,
Ce-i statornică de-o vreme.
Adevăruri cică spune
Şi "Stanca" a ascultat
Chemarea la acţiune,
Două afişe şi-a lucrat.
Le-a scris după "of-ul" său,
Potrivnice orânduirii de stat,
Nici n-a fost aşa de greu,
S-a deghizat în bărbat!
C-o-ndrăzneală pe măsură
Şi-a plecat la afişat,
De-ntuneric protejat,
Chiar mai jos de Prefectură
Şi de nimeni observat,
Acţiune-mplinită dup-un ceas,
Pe doi stâlpi le-am aşezat.
Apoi liniştită plec acas',
Tentaţiei nu rezist
Cum se-ntâmplă uneori,
Scriu mesaj anticomunist,
Trimis prin două scrisori,
La "Vocea Americii" să scriu,
C-o ascultam seară de seară,
Să spun doar adevărul care-l ştiu
Cel dat de viaţa de la noi din ţară.
Fiind semnată şi datată,
Am deenit o... "vedetă",
Am fost iute depistată,
Sunt chemată la anchetă.
La sediul Securităţii sunt dusă decent,
C-o limuzină neagră ce-i afară,
De tânărul locotenent,
Ce lucrează la judiciară!
La sediu sunt poftită să iau loc,
În faţa unui domn distins,
Eu nu-mi doream acest "noroc",
Dar nici nu am nimic de ascuns.
Doi ochi albaştri, ca un cer senin,
Mă scrutează-ntrebător:
Cum de-mi doresc aşa destin,
Pe-un aşa "drum" spre viitor?
Mai răbdător ca un părinte,
Dintr-un sertar îmi pune-n faţă
Drept întrebări fără cuvinte,
"Manuscrise" ce doream să le dau viaţă,
Creaţii SF, epigrame, poezie,
Afişele potrivnice timpului de faţă,
Dovezi de fantezie, luate drept duşmănie,
Ce gânduri? Cum mă pregătesc eu pentru viaţă?
Domn' Colonel, un exigent, manierat,
Întreabă: Le recunosc? Ce am de zis?
Da! Eu le-am scris, e-adevărat,
Pe toate, după capul meu le-am scris.
Ce-i de făcut, de-acum, se ştie,
Urmează să declari totul pe hârtie,
Cine te-a învăţat, cine mai ştie,
Cui vrei să-i faci această "bucurie"?
Susţin: Ce-am scris, e-adevărat!
Şi nici nu-mi face vreo plăcere,
Dar viaţa însăşi m-a-nvăţat,
Trăită-n lipsuri, limitare şi durere.
Tot ce-mi doresc, cred că se poate,
Să fim trataţi decent, cu demnitate,
O abundenţă de produse şi bucate,
Cinste în toate, cu avânt, pentru cuvinte:
LIBERTATE!
Chiar dacă eram minoră,
După faptă şi răsplată:
Prinsă în astfel de "horă"
E primul pas spre judecată.
Paralel, dar separat,
Tatăl adoptiv e anchetat,
Care-şi ia asupră-i vina
Că nu şi-a supravegheat copila.
Ajunsă-i printre "vedete",
"Filate" din zori în seară,
Ce se vede, ori nu se vede,
Fie iarnă, fie vară.
Fără chiar să bănuim,
C-o aparatură aleasă,
Ca să ştie ce vorbim,
Ne-au înregistrat şi-n casă.
Colonelul, ca un om cinstit,
Manuscrisele confiscate mi-a restituit.
Totodată mi-a mai zis
Ca să nu renunţ la scris.
După 25 de ani, îl caut pe colonel...
L-am regăsit: vioi, un bătrânel,
Împlinit, arată destul de bine,
Dar, nu şi-a amintit de mine.
Ca ofiţer în Securitatea Română,
Şi-a făcut după lege datoria,
După unii rea, după alţii bună,
Înfrăţind legea, după caz, cu omenia.
Şi niciodată n-a fost greu,
Aşa a fost şi cazul tău.
I-am dăruit cartea "PROXIMA",
Cuprinsă-n 4 volume,
În 2012 publicată şi mai apoi premiată.

poezie de Constantin Iordache
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt eroul vieţii mele

De-a-lungul vieţii mele
am trecut prin vremuri grele.
Necazuri multe am primit
dar am luptat şi-am reuşit.
N-a fost nevoie să mă plâng
nici la lună, nici la stele.
M-am zbătut ca să înving.
Sunt eroul vieţii mele.
Aşadar,
Când în viaţă dai de greu
şi ce-înduri te oboseşte,
Tu ascultă sfatul meu:
în loc să te plângi, ZÂMBEŞTE!

poezie de Dumitru Delcă (martie 2017)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria şi Măriuca

Maria era mămica, iar ce mică Măriuca.
Maria văduvă de soţ, Măriuca fără tată.
Au rămas să se descurce, fără nici un ajutor,
Viaţa grea să o înfrunte, în lumea asta cu dor.
În căsuţa lor săracă aveau viaţă chinuită,
Niciodată vizitate, de lumea dezlănţuită.
Uitase lumea de ele. Nimeni nu-şi mai amintea
Că sub cerul plin cu stele, viaţa încet se stingea.
Trece vara călduroasă, vremea este tot mai rece,
Vine iarna viscoloasă, vântul prin şindrilă trece.
Tot mai tristă este mama, la fetiţă se gândeşte.
De un timp a luat seama, că fata se-îmbolnăveşte.
Ce să facă biata mamă? Cum s-o ferească de boală?
Pune capul să se culce, dar nu poate să adoarmă.
Sufletul i se-întristează când o aude gemând.
Lângă capul ei veghează şi o mângâie oftând.
Se ridică, face cruce, la icoană iute-aleargă,
Ochii către ceruri duce, pentru copilă se roagă.
Slăbită, fără putere, în genunchi, cu voce tare,
Tatălui din cer îi cere, fetei să dea alinare.
"Tată care eşti în ceruri, ştiu că poţi să mă ajuţi,
Către fiica mea bolnavă, te rog Doamne să te uiţi!
La tine este puterea, de boală s-o izbăveşti.
Izbăvind biata copilă, pe mine mă linişteşti."
Astfel se rugase mama şi se duse la culcare,
Convinsă fiind că Domnul, le aduce alinare.
După ce vârî în sobă, vreascuri rupte din şindrilă,
Somnul îi veni la gene, lângă dulcea ei copilă.
În somnul ce-o cuprinsese, o lumină apăru
Şi-n visul care se ţese, pe Dumnezeu îl văzu.
El, ruga îi ascultase şi din înalt coborî,
Din boală pe fată scoase şi lumina dispăru.
Când se lumină de ziuă, mare minune văzu.
Nădejdea pusă în dânsul, ruga în zadar nu fu.
Înaintea ei, fetiţa, din patu-n care zăcea
Repede se ridicase şi spre mama alerga.
"Mamă scumpă, mamă dragă, nu ştiu cum s-a întâmplat
Că nimic nu mă mai doare, de boală m-am vindecat."
Cu ochii în lacrimi mama, sărutând fata pe frunte,
O strânge cu drag în braţe şi îi spune să asculte.
"Am să-ţi spun copilă dragă, cum de boală ai scăpat?
Pentru tine, în miez de noapte, la Dumnezeu m-am rugat.
Ruga mi-a fost ascultată şi de rău te-a vindecat.
Vino aici lângă mine, în genunchi să ne-aşezăm,
Mulţumire către Domnul, din suflet să înălţăm.
Dumnezeu atotputernic, pe nevoiaşi îi ajută.
De suntem curaţi la suflet, niciodată nu ne uită."
De atunci,
Maria şi Măriuca duc o viaţă liniştită.
Pentru ele, în sărăcie, sănătatea-i cea dorită.
Tipul ce s-a depănat, împreună l-au trăit.
Fata, şcoala a urmat, ce-a dorit, a împlinit.

poezie de Dumitru Delcă (16 ianuarie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!